Săptămâna 15 – 21 martie 2007, numărul 227

EDITORIAL Ce-mi oferi tu mie, amară Românie? Ciprian Iancu Sunt un simplu cetăţean al acestei ţări. Merg la muncă, mă întâlnesc cu prietenii, mă îngrijesc de-ale casei, mai pierd vremea pe la calculator, dar, inevitabil, mă uit la televizor şi, la fel de inevitabil, dau peste mega-bâlciul politic. Cu lămâia lângă mine mă uit la secţiunea politică a ştirilor, sau la talk-show-urile pe teme „la zi”. Lămâia se termină-n câteva minute. Nu mai suport şi mă folosesc de telecomandă. Seara trece cum trece. A doua zi, dimineaţa, la radio, aud ce-am văzut şi auzit aseară. Noroc că ştirile de radio sunt mai scurte! Trece repede... . Mă pune piaza rea să cumpăr un ziar în drumul spre slujbă. De data asta văd, dar îmi cade la fel de greu, ce-am auzit mai devreme la radio. Ideea e aceeaşi: „aliaţii” sunt cu pistoalele pe masă, duşmani de moarte pe faţă. Deocamdată trag focuri în aer, dar se face că nimeresc noţiuni mult mai importante decât ei, mai importante decât politica în sine: imaginea ţărişoarei noastre, cu greu redevenită „acceptabilă” după guvernări neo-comuniste, mineriade şi lebede mâncate pe la Viena. Niciuna dintre tabere nu are curajul să treacă la atacul decisiv. Asistăm la un război de uzură care durează deja de doi ani şi pare să continue în acelaşi stil. Fiecare tabără aşteaptă cea mai mică greşeală şi încearcă să profite de ea la maximum. Între timp, eu, cetăţeanul amăgit de ceea ce era extrem de clar că va deveni un al doilea CDR, în variantă restrânsă dar la fel de hidoasă, stau şi privesc înmărmurit. Nu înţeleg „de ce”? De ce nu se potolesc, de ce nu-şi vede fiecare de lungul nasului, de ce nu încearcă fiecare să iasă în evidenţă în rolul care i-a fost încredinţat (la limită de voturi) la finele lui 2004. Nu înţeleg! De ce acum, când îmi permit două kilograme de carne pe săptămână, nu pe lună, când banca mă creditează şi pe viaţă, dacă vreau şi casă şi maşină, când telefonul mobil nu mai e doar obiect de lux, ci o necesitate, îşi găsesc „domnii” ăştia să se încaiere la nesfârşit, cu cea mai pură inconştienţă de care rasa umană poate da dovadă? De fapt, la capitolul inconştienţă, românul este cu mult peste medie: pe lângă faptul că e campion mondial - absolut la găsit motive pentru care nu a făcut ce trebuia să facă, deţine acelaşi titlu suprem la a distruge tot ce merge bine în jurul său. Sunt aproape convins că, în fapt, asta se întâmplă acum! La finele lui 2006 România avea una dintre cele mai însemnate creşteri economice din Europa. În 2007 nu cred că va mai fi la fel. Mă opun din răsputeri ideii de a pleca din ţară. Şi-aşa sunt destui hunedoreni care-şi mănâncă sănătatea şi sufletul prin Spania, Italia, sau Anglia doar ca să trimită bani acasă, unde sunt hotărâţi să revină peste doi, cinci, 10 ani. Cred, cu ultima picătură de speranţă, că mai există o şansă! Nu ca bâlciul politic să se termine, ci ca noi toţi să ne obişnuim cu el şi să ne vedem de ale noastre. Să fie ca-n Italia unde se schimbă guverne de la o lună la alta, dar economia merge, iar italianul care munceşte îşi permite o super-vacanţă pe an, o super-maşină la trei ani şi o super-casă la 10 - 15 ani. Dacă nu..., amară Românie, pentru că nimic îmi oferi tu mie, te las...! Cu Marinarul tău de la Cotroceni, cu Răzgândeanul de la Guvern, cu motanul tău Felix nefericitul, cu Prostănacul tău maestru în dezacorduri şi cacofonii şi... plec. Nu mă-ntreba unde! Oriunde. Comentarii?

Săptămâna 15 – 21 martie 2007, numărul 227