Săptămâna 15 – 21 martie 2007, numărul 227

REALITATEA HUNEDOREANĂ A murit fără avertisment Deşi în România bombele par a nu exploda niciodată, nimeni nu poate fi sigur că unul dintre anunţurile de la 112 nu se poate transforma în tragedie. Europa a comemorat zilele trecute trei ani de la atentatele din Madrid, atentate în care au murit zeci de români. Pentru familie şi prieteni, amintirea Elenei Pleş, tânăra din Călan ucisă în atacurile cu bombe din 11 martie 2004, este mai dureroasă ca oricând. Familia i-a ridicat un monument funerar. În marmura neagră, este sculptat chipul tânăr al femeii. Piatra este plină de flori roşii, aşa cum a cerut ea într-un vis. Dacă ar fi trăit, Elena Pleş ar fi împlinit în 4 martie 36 de ani, însă, în loc de cadou, rudele i-au cumpărat flori şi lumânări pe care le-au aprins la mormântul ei din cimitirul oraşului. Moartea ei a lăsat urme care niciodată nu se vor şterge şi, nici după trei ani de suferinţă, oamenii nu-şi pot opri lacrimile când vorbesc despre cea care le-a fost dragă ca o fiică. Socrul Elenei, Ioan Pleş, şi-o aminteşte veselă şi harnică, genul de om pe care nu te poţi supăra niciodată. Nicicând nu şi-au închipuit că fata se va întoarce în Călan într-un sicriu închis. Pentru ei, cele zece zile care au urmat atentatului din 11 martie au fost doar ore de căutări, cu speranţe şi dezamăgiri, zile de veghe şi nopţi de priveghi. Socrul Elenei a realizat primul că fata este moartă. Elena i s-a arătat în vis în dimineaţa atentatului: „Trecea printr-o pădure unde erau multe oi pe câmp verde, a venit pe un pârâu în jos, plin de pietroaie. Era îmbrăcată din creştet într-un văl roşu. Când am văzut-o, i-am zis: Lena, de ce umbli pe dealurile astea? Zice: pe aicea mi-e drumul şi a dispărut. Atunci mi-am dat seama că a murit.” În trenul morţii Elena muncea de doi ani ca menajeră, în Madrid. Soţul ei şi trei dintre fraţii Elenei munceau în construcţii. Amândoi visau să-şi strângă bani să-şi construiască o casă lângă părinţi. Elena era cel de-al doilea născut dintre cei opt copii ai familiei Docolina şi cea mai mare dintre fete. Era căsătorită cu Florin de 5 ani, însă se cunoşteau de la grădiniţă şi au plecat în Spania plini de speranţă. În data de 11 martie, Elena s-a urcat în trenul blestemat. Era acelaşi tren care îi purta pe soţii Pleş şi pe fratele mai mic al Elenei, în fiecare dimineaţă, spre locurile de muncă. Soarta a ţinut însă doar cu Florin şi cu Ionel: soţul ei a plecat cu autoturismul, iar Ionel a pierdut trenul. Familia îşi aminteşte cu groază de cele zece zile în care au trăit cele mai cumplite clipe: din momentul când autorităţile au găsit bucăţi din paşaportul femeii şi până când i-au confirmat moartea. Timp de o săptămână soţul, părinţii, fraţii şi socrii Elenei au trăit atunci între cer şi iad. Au fost zvonuri că Elena a fost găsită într-un spital, a fost coşmarul telefonului care nu înceta să sune şi a fost speranţa. Luni, 15 martie 2004, când soţul şi fraţii Elenei au găsit bucăţi din paşaportul tinerei, a murit şi ultimul strop de nădejde. A rămas doar aşteptarea plină de încordare şi durere. Răspunsul testului ADN a venit într-o seară: rămăşiţele tinerei au fost găsite în zona cea mai fierbinte a exploziei, în vagoanele cele mai distruse. Sub chipul tinerei sculptat în marmura mormântului, stă scris : „Ucisă în atentatele de la Madrid”. Comentarii?

Săptămâna 15 – 21 martie 2007, numărul 227