Săptămâna 22 – 28 martie 2007, numărul 228

REPORTAJ

„Îmi place să negociez şi să reuşesc!”


Oana Bimbirică


Mişcarea sindicală din judeţul Hunedoara nu ar fi la fel fără Lăcrimioara Minişca. Doamnă aprigă, mare iubitoare de copii, pasiune iscată şi din profesia de educator pe care o are, Lacrima, aşa cum este numită, atât oficial, cât şi neoficial, este implicată de 17 ani în munca de reprezentare şi apărare a drepturilor salariaţilor din România. În calitate de preşedinte al filialei judeţene Hunedoara a CNSLR Frăţia, Lăcrimioara Minişca îşi trăieşte viaţa între negocieri, de/sau fără succes, cu patronii, şi proteste de stradă, alături de sindicalişti, pentru salarii mai mari, stoparea disponibilizărilor sau modificarea unor legi. Având şi o pregătire de sociolog, „doamna Lacrima” înţelege pe deplin mecanismele care guvernează mişcarea sindicală, face studii de caz, dar nu uită că 14.000 de membri din aproape 20 de sindicate afiliate CNSLR Frăţia din judeţul Hunedoara şi-au pus speranţa în curajul, sensibilitatea şi mai ales în puterea ei de convingere, ca lider sindical.



Cum aţi început activitatea sindicală?

În februarie 1990, am constituit prima grupă de sindicat în Şcoala „Andrei Şaguna” din Deva şi am organizat educatoarele din municipiul Deva. Mai târziu, ne-am adunat sindicatele nou constituite, din fiecare unitate şcolară din municipiul Deva şi tot aşa, treptat, am ajuns să ne organizăm la nivel judeţean, în circa doi ani. Sunt una dintre fondatoarele Sindicatului Învăţământului Preuniversitar (SIP) din Deva. Alături de mine au fost mai mulţi, cum ar fi profesorii Vescan, sau Molnar. SIP Deva a adunat în jurul său mai multe zone, ultimii care au aderat la sindicatul judeţean fiind cei din Valea Jiului, în 1993.

Ce v-a determinat să vă implicaţi în această muncă, să deveniţi „femeia lider de sindicat”?

E foarte greu să spun asta. Momentul nu l-am ales eu, ci colegii mei, care, la acea vreme, au decis ca eu să-i reprezint. Iar, apoi, m-a luat valul pentru că eu niciodată nu am suportat să fiu supus austriac. Nu accept dictonul „Capul plecat, sabia nu-l taie”. Avem dreptul la o opinie consistentă şi competentă.

Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un lider de sindicat?

În primul rând, să aibă probitate morală, care aduce după ea, respect. Să fie un bun organizator şi să dovedească implicarea atât de importantă în rezolvarea problemelor celor pe care îi reprezintă, ca lider. Să aibă corectitudine faţă de fiecare, mult curaj în exprimare şi verticalitate. Eu cred în valorile vechi pe care trebuie „să pedalăm” în orice societate evoluată. Un lider de sindicat nu trebuie să fie neapărat dur. Arta negocierii şi diplomaţia sunt foarte importante.

Dumneavoastră aveţi toate aceste calităţi?

Nu ştiu. Nu pot eu să fac acest gen de aprecieri. Dar curaj am, recunosc. Verticalitate am, că nu m-am lăsat cumpărată de nimeni şi nici nu o voi face. Nu am intrat în niciun partid politic, pe acelaşi considerent.

Există vreun lider sindical pe care dumneavoastră să-l vedeţi ca având toate aceste calităţi?

Eu admir liderii de sindicat de la bază, care sunt în contact cu oamenii şi care trebuie să negocieze direct cu patronii. Eu, acelor oameni le dau credibilitate, pe ei încerc să-i ajut şi ştiu că lor nu le este uşor. Dacă ar trebui să-mi aleg un model din mişcarea sindicală, mi-ar fi greu. Nu am studiat foarte bine niciun preşedinte de confederaţie, pentru că la ei ar trebui să fac referire acum. Îl respect pe Marius Petcu (n.r. preşedintele CNSLR Frăţia), pentru că încearcă să rezolve situaţiile de criză în această junglă a vieţii sociale. Pe Costin, Brăteanu sau Hossu, nu-i cunosc şi nu pot să fac referire la ei.

Sunt femeile lideri sindicali mai buni decât bărbaţii?

Greu de spus. Ambii, dacă au calităţile necesare, se pot cota pe acelaşi plan. Nu trebuie să ne transformăm în Ioana D`Arc, pentru că nu e cazul. Suntem doar investiţi pe o perioadă de timp, să răspundem de o activitate la care ne-am dat acceptul. Nici bărbaţii nu trebuie să facă pe Vlad Ţepeş. În anumite situaţii, femeile sunt negociatori mai buni decât bărbaţii.

De câte ori v-aţi confruntat cu situaţii de misoginism din partea bărbaţilor lideri de sindicat? V-au spus de multe ori că, decât să staţi în stradă sau la negocieri, mai bine mergeţi acasă să gătiţi o ciorbă?

De multe ori. Dar nimeni nu mi-a spus de ciorbă. Eu nu gătesc ciorbă decât sâmbăta, că nu am timp. Dar nimeni nu ar fi îndrăznit să-mi spună în faţă astfel de lucruri. Dar le-am simţit prin spate, foarte des. În relaţiile pe care le-am avut cu colegii din mişcarea sindicală, nu m-am confruntat cu multe situaţii de acest gen. Deja aveam un nume şi lumea a ajuns să mă cunoască. Poate dacă aş fi fost la început, atunci, atitudinile, reacţiile şi exprimările ar fi fost de acest gen.

Succesul sau insuccesul? De care anume se loveşte mai mult un lider de sindicat în munca lui?

Nu le putem pune în balanţă. Succesul înseamnă o reuşită în etape. Zilnic, poţi să ai succes, iar finalul unui proces în care un om este dat afară, datorită activităţii sindicale, să fie un total insucces, care să anuleze toate micile succese. Deci nu putem vorbi de mai mult succes sau mai mult insucces. Este o muncă de care este nevoie, care trebuie prestată, care aduce uneori satisfacţii, când poţi rezolva situaţii dificile legate de salarizare, păstrarea locului de muncă, conflicte de muncă sau de interese. Există o formă de mulţumire, atunci, când bifezi acţiunea cu reuşită.

Spuneţi-mi o situaţie de mare succes din activitatea dumneavoastră, de care sunteţi foarte mândră?

Sunt mândră că am constituit mai multe sindicate în afara ramurei de învăţământ, că am reuşit să cunosc problematica a 18 ramuri de care, înainte de a veni la CNSLR Frăţia, nici nu ştiam că există. Mă mândresc cu faptul că am reuşit să le ofer oamenilor din jurul meu încrederea în mişcarea sindicală, în persoana care trebuie să le reprezinte, cu sinceritate, interesele. Acţiuni au fost mult prea multe şi nu are rost să le enumăr acum. Dar, ultimul meu succes este că am reuşit să fac în aşa fel, încât toate grădiniţele din municipiul Deva să fie dotate cu telefoane fixe, după doi ani.

Când vă simţiţi mai bine: la masa negocierilor sau în stradă, cu portavocea în mână?

Încercări sunt amândouă. Am negociat şi cu partea germană şi în Comisia de Dialog Social, cu directori de instituţii din judeţ. Este o artă să negociezi şi să reuşeşti să-ţi atingi scopul. Îmi place să negociez şi să reuşesc. Şi protestele de stradă fac parte din meseria mea. Dacă trebuie, trebuie. Faptul că trebuie să ies într-o piaţă, nu mă incomodează, că pot vorbi, că doar sunt dascăl. În clipa în care ajungi să fi în piaţă şi să foloseşti portavocea, înseamnă că nu ai avut partener de dialog social. Atunci, nu eşti tu vinovat, cauza e de altă parte. Nu eu decid să ajung în piaţă. Acesta este doar efectul. Uneori, protestele de stradă sunt mai eficiente. Pentru a stopa o lege şi un statut al personalului didactic care vine să îngrădească foarte multe drepturi câştigate în cei 16 ani de până acum, aş ieşi în stradă şi aş sta acolo mai multe zile. Pentru a conştientiza patronii să ofere tuturor salarii conform CCM, nu aş ieşi, ci aş sta la masa negocierilor, pentru că ar fi mai eficient.

Aţi plâns vreodată în cariera dumneavoastră de lider de sindicat? Aţi fost atât de afectată de o situaţie încât să ajungeţi la lacrimi?

Am plâns din cauza răutăţilor oamenilor din jur. Am văzut şi bărbaţi, lideri de sindicat, plângând, pentru nereuşite. Am avut şi momente multe de amărăciune în lupta asta a mea, e adevărat. Liderul de sindicat are o viaţă grea, pentru că niciodată nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi, să satisfaci toate doleanţele, oricât de bun ai fi. Eşti tampon pentru toate problematicile. Eşti vinovat pentru tot ceea ce nu se rezolvă.

Spuneaţi că nu v-aţi înscris în niciun partid şi nici nu vă veţi înscrie. Aţi fost curtată de vreunul?

Am fost, dar nu are importanţă care. De ce să mă înscriu într-un anumit partid, când eu trebuie să negociez cu toate partidele care sunt la putere?

Ce părere aveţi despre membrii de sindicat care s-au înscris în partide politice şi aici fac referire la cei din Blocul Naţional Sindical (BNS) care au candidat pe listele PRM, iar, câţiva au ajuns în Parlament?

Dacă îşi alegeau un partid puternic, puteau să-şi atingă scopurile. Nu condamn acest lucru, dar nici nu ader la el.

Care a fost cel mai bun partener de dialog pe care l-aţi avut până acum, ca lider de sindicat?

Cel mai bun „patron deştept” pe care l-am avut ca partener de dialog a fost conducerea AJOFM Hunedoara. Activitatea lor este foarte bună şi a dat consistenţă aspectului de reconversie profesională prin bursele locurilor de muncă şi oportunităţile care sunt promovate în permanenţă. Conducerea AJOFM Hunedoara a venit şi în sprijinul angajatului şi al angajatorului, iar, astfel, şi-a atins ţelul. A creat locuri de muncă.

Munca de lider de sindicat v-a împiedicat, fiind degrevată, timp de şapte ani, să mai profesaţi ca educatoare. Nu vă este dor de copiii pe care îi aveaţi în grijă?

Nu-mi fac nicio problemă, pentru că, la toamnă, mă voi întoarce la catedră. De activitatea sindicală de la CNSLR Frăţia mă voi ocupa în afara orelor de serviciu. De la 1 februarie 2007, nu mai sunt vicepreşedinte la SIP Hunedoara şi am rămas preşedinte la CNSLR Frăţia, pentru că funcţiile se băteau cap în cap. Era absurd. Au fost alegeri, iar, în urma lor, nu mai sunt vicepreşedinte al SIP Hunedoara. Din toamnă legea învăţământului va fi modificată, iar o singură persoană va avea drept de degrevare pe linia învăţământului. Este clar şi absolut normal ca acesta să fie preşedintele SIP, şi nu preşedintele CNSLR Frăţia.

Mai aveţi timp de familie cu atâta muncă de sindicalist?

Nu am familie. Nu sunt căsătorită.

Din cauza carierei nu v-aţi putut face o familie?

N-aş putea să spun asta. Am avut ca prioritate cariera, asta însemnând timp de 16 ani, activitatea sindicală. Nu prea am mai avut timp pentru viaţă personală. De obicei, când ai mai multe slujbe, te străduieşti să le faci cât mai bine, dar clasându-le ca priorităţi şi ajungi la a alege. Nimeni nu este vinovat pentru asta, pentru că decizia mi-a aparţinut. Asta am vrut eu. Dar mai e vorba şi de soartă.

Nu v-aţi fi dorit un copil?

Ba da mi-aş fi dorit, că îmi plac mult copiii. Dar nu mai pot face. Dar am o nepoţică la care ţin enorm de mult.



Săptămâna 22 – 28 martie 2007, numărul 228