Săptămâna 22 – 28 martie 2007, numărul 228

REALITATEA HUNEDOREANĂ Ramona Ştefan Şcoala de călărie Un dulău cu blăniţa cenuşie îşi face apariţia din spatele unei porţi din fier. Păşeşte încet cu labele groase, acoperite aproape până la jumătate de firele crude de iarbă. La vederea străinilor, blănosul cu privire caldă se opreşte, îşi mişcă sfios nările umede şi după ce latră somnoros se trânteşte cu burta în sus între buruienile netăbăcite şi se alintă de unul singur sub razele calde ale soarelui. Un zgomot de copite care izbesc pământul se aude şi îndată în mijlocul curţii se înalţă o siluetă mândră. Părul lung şi stufos îi cade ordonat de-a lungul spinării de un maro închis. Animalul fornăie şi scoate aburi arătând clar că el vrea să domine. „Diii, băiete!”, strigă bărbatul din mijlocul ogrăzii în timp ce ţine cu mâinile frâiele. Omul, cu faţă senină, se numeşte Iulian Mihăilă şi locuieşte sus, pe coama unui deal înfiptă-n cer, de la marginea oraşului Deva, într-o gospodărie pe care, nu demult, şi-a transformat-o într-o micuţă fermă de cabaline. Pe lângă cai, bărbatul mai deţine şi căţiva ponei, animale din aceeaşi rasă, numai că de talie mai mică, care aproape în fiecare săptămână sunt încălecaţi de „haiduci” de-o şchioapă, de copiii pe care, acolo, în mijlocul naturii, Iulian Mihăilă îi învaţă călărie. În pădurile verzi de la marginea Devei, cu cetatea în stânga şi dealurile în dreapta, călăria are un adevărat iz de poveste. Iulian Mihăilă locuieşte într-o căsuţă cochetă, situată undeva la capătul străzii Viilor, pe deal, împreună cu soţia lui Dana şi cei doi copii. Aici şi călăreşte. Frumos, zicem noi. Dar şi bine. A urcat pe locul unde se ridică acum casa lor în urmă cu câţiva ani. Atunci şi-a cumpărat primul cal şi i-a construit un grajd. A urmat un altul, apoi a adus şi ponei. Iulian şi Dana Mihăilă au mai cumpărat şi o trăsurică. Au vopsit-o în albastru şi au ieşit cu ea, trasă de un ponei, la plimbare, prin parcul oraşului, însoţiţi tot timpul de o „gaşcă” de copii. Ideea le-a venit după ce au văzut la Cluj copii plimbându-se într-o trăsură trasă de cai. Apoi au aflat că acolo copiii învaţă să şi călărească. Li s-a părut interesantă ideea aşa că nu au mai stat pe gânduri şi au luat decizia să organizeze şi ei cursuri de călărie pentru micuţi. Au vrut să facă ceva prentru copii, iar visul li s-a împlinit. De aproape doi ani, ei încearcă să le insufle copiilor care nu au posibilitatea să intre în contact direct cu animalele, apropierea faţă de acestea, faţă de natură. În fiecare duminică, curtea lor este animată de copii, mogâldeţe cu ochi, nerăbdătoare să ajungă pe şaua căluţilor. „Ideea de a avea un căluţ încolţeşte în mintea fiecărui copil. Este o pasiune cu care te naşti. Totul a început în urmă cu vreo cinci ani când am văzut un cal nemaipomenit şi l-am cumpărat. De atunci, au urmat alţii. Câţi cai avem acum? Unul, plus trei ponei”, spune Dana Mihăilă. Recunosc că munca cu animalele nu este deloc uşoară. În plus, pasiunea aceasta este şi foarte costisitoare. Dana Mihăilă munceşte şi ea pe brânci chiar dacă e proprietară. Hrana, asistenţa medicală, potcovirea, harnaşamentele, pielea de la şa, căpăstrul, toate acestea provoacă cheltuieli foarte mari. Nu s-au gândit să facă din asta o afacere. „Nu este uşor. Trebuie să munceşti tot timpul anului pentru a le asigura mâncarea. În plus, se adaugă şi celelalte. Dar noi, pentru copii facem asta, să aibă o pasiune pentru că viaţa de astăzi este foarte stresantă, iar ei trebuie să aibă o evadare”, mai spune Dana Mihăilă. Pe lângă cai şi ponei, familia Mihăilă mai are şi trei căţeluşi. Unul dintre ei este Dona, o căţeluşă cu stare, de talie mare. Între răsfăţatul patruped şi ponei există o relaţie deosebită după cum spune Dana Mihăilă. „Se înţeleg foarte bine. Ea îi păzeşte atunci când sunt lăsaţi liberi”. Pui de om, în Şa Micuţii care urmează cursurile de călărie învaţă tot ceea ce este legat de întreţinerea acestor animale, timp în care, spune Dana Mihăilă, se creează o legătură aparte, profundă între ei şi animale. O şedinţă de călărie durează o oră. Prima dată, micuţii învaţă lucrurile esenţiale şi numai după ce s-au obişnuit cu animalul, încep o plimbare călare, însoţiţi de un instructor. „Practic, noi facem iniţiere. Înainte de a călări, un copil trebuie să ştie cum se întreţin aceste animale, cum se încalecă, descalecă. Mai apoi, după o vreme, când îl poate controla, este lăsat să călărească singur. Pentru a putea să călăreşti trebuie să fi un om echilibrat, iar copilul care învaţă să stăpânească un cal, capătă încredere în el. Există o afinitate între copii şi animale. Numai stând lângă ei poţi să-i cunoşti. Copiii au un potenţial extraordinar. Ei au nevoie de libertate de mişcare, iar când vin aici sunt explozivi, exuberanţi. Îşi depăşeşc limitele. Au venit la noi şi copii cu probleme care au răspuns foarte bine. Un copil care călăreşte va putea face orice în lumea asta”, adaugă Dana Mihăilă. Caii nu sunt lipsiţi de simţuri, au personalitate, sentimente, bucurii, tristeţi, plictiseli. „Sunt animale cu un caracter foarte echilibrat. Ştiu să preia toate stările tale”, mai spune femeia. La orele de călărie susţinute de familia Mihăilă vin de la copilaşi de trei - patru ani până la adulţi. Corina Toma are 15 ani şi a urcat prima oară în şa în urmă cu vreo doi ani. Acum călăreşte singură, cu mari ambiţii de performanţă. „Nu mi-a fost frică pentru că mi-au plăcut dintotdeauna, când m-am urcat pentru prima dată în şa a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi doream să nu se mai termine”, spune adolescenta. Zorro - poneiul „păpuŞă” Uşa grajdului se deschide cu un scârţâit prelung, iar un ponei cafeniu iasă ţanţoş, privind în jurul lui încet, cu ochi umezi. În tot acest timp, se fac prezentările. „El e Zorro. E ca o păpuşă. E un metis de talie joasă special pentru copii”, zice femeia uitându-se cu blândeţe spre el ca şi la propriul său copil. Zorro este cel pe care călăresc prima dată micuţii care vin la cursuri. Dar nu este singurul. Pinochio, cel mai bătrân, are 11 ani şi este un ponei de culoare alb, care trăge trăsurica prin parc şi care are cea mai mare priză la copii. „Poate şi pentru că este alb, la fel ca şi caii din poveşti. El a fost încălecat şi de o fetiţă de numai trei anişori. I-a fost foarte drag de el şi lui de ea”, spune Dana Mihăilă. Tornado, cel mai micuţ ponei nu se lasă condus de copii. Încă e prea mic. Poate cel mai valoros cal din curtea familiei Mihăilă este Şoimul, un superb anglo - arab negru, înalt de vreo doi metri, adolescentin, aşa că are doar şase ani, în a cărui şa se urcă adulţii. Dacă ar fi de vânzare, dar evident, nici vorbă de aşa ceva, negocierea ar începe de la câteva mii de euro. „El e superb. E un animal foarte blând şi ascultător”, spune femeia. Între timp, Iulian Mihăilă aşează cu grijă şaua pe spinarea lui. Cu cizme înalte în picioare, mănuşi pe mâini, pantaloni elastici şi toca de călăreţ pe cap, Corina, puştoaica, se urcă în grumazul Şoimului, iar el, fălos, o ia la goană, dând ocol, printre copaci, în trap grăbit, până ajunge mai sus, pe dealuri... . Comentarii?

Săptămâna 22 – 28 martie 2007, numărul 228