Săptămâna 29 martie – 4 aprilie 2007, numărul 229
|
REPORTAJ
Căţeluşe anti-bombăOana Bimbirică
Se mişcă agitată dintr-un colţ în altul al încăperii, iar nasul fin „mătură” fiecare milimetru. Ocoleşte cu grijă obstacolele, fluturându-şi coada mătăsoasă, nu înainte de a fi sigură că, pe unde a trecut, nu există niciun fel de urmă din pericolul pe care încearcă să-l detecteze. Lângă ea, ca o umbră, se află instructorul, iar Sara îl simte ca pe ceva drag şi se avânta cu mai mult curaj în căutarea aromei atât de cunoscute, dar şi atât de periculoase. „Miros! Caută!”, sună des vocea cunoscută de lângă ea. Căţeluşa pare că ştie că de nasul ei umed şi negru depinde salvarea unor vieţi omeneşti. S-a obişnuit să scotocească după moarte prin colete, clădiri sau autoturisme şi e mândră că poate să-şi ajute tovarăşii umani. Pentru Sara, trotilul sau TNT-ul par nişte mingi de joacă, pe care le caută mereu, cu aerele de vedetă ale unei componente de bază a grupei pirotehnice a Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă (DPIR) din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Hunedoara.
La Şedinţa foto Aerul călduţ al după-amiezei de primăvară le înnebuneşte, iar uşa boxelor în care sunt adăpostite se clatină, din nou, sub izbitura lăbuţelor lor. Labradorul Sara şi ciobănescul german Dakara, după cum sunt trecute în buletin, dar alintate în toate felurile, cel mai des cu titlul de „Fetiţa”, simt prezenţa celor doi instructori şi ştiu că a venit vremea celor câteva ore de antrenament zilnic. Agenţii Radu Pavel şi Filip Tănăsescu - alias „Tase” - îşi iau în primire protejatele, nu înainte de a le pune lesa şi a primi din partea lor „pupăturile” umede aferente şi îmbrăţişările, care, mai mereu, se lasă cu urme de praf pe hainele lor de culoare neagră. Căţeluşele aleargă vesele, atât cât le permite lungimea lesei, cu limbile roz atârnându-le, din cauza căldurii, undeva, în colţul gurii. Ştiu că a venit vremea să se joace, din nou, de-a căutatul bombei, şi că, la fel ca orice câine capabil şi ascultător, după ce îşi vor face treaba, vor primi ceva bun din buzunarul instructorului. Abilităţile lor de căţeluşe dresate sunt vizibile în modul în care merg, în respectarea comenzilor date de omul de lângă ele, dar, mai ales, în înţelegerea misiunii lor, pe care o iau ca pe un joc, dar care este, de fapt, extrem de importantă, pentru că poate salva vieţi omeneşti. Şi nu orice vieţi, ci chiar a celui care le drăgăleşte şi hrăneşte în fiecare zi, dar le şi ajută să nu-şi piardă abilităţile dobândite în urma dresajului, adică a instructorului lor. Sara şi Dakara ştiu să facă tot ceea ce le cer cei doi agenţi, iar după demonstraţia din faţa aparatului de fotografiat, au auzit că „Şezi” e ceea ce trebuie să facă o vedetă, după ce a încheiat şedinţa foto. Codiţele lor bat cu nerăbdare pământul, limbile atârnă într-o parte, iar ochii deştepţi ai celor două animale nu se dezlipesc de persoana instructorului. Aşteaptă. „Boabele” Sarei... Căţeluşele cu abilităţi de pirotehnist din cadrul DPIR Hunedoara au câte trei şi, respectiv, patru ani. Sara e cea mică, însă, la fel de aprigă şi deşteaptă ca şi colega ei de boxă şi de serviciu, Dakara. Ambele au absolvit cu succes, alături de instructorii lor, cursul special de aproape patru luni, de la Sibiu, din cadrul Centrului Chinologic „Aurel Greblea”. Tot la Sibiu s-au şi născut din părinţi campioni, cu pedigree, la fel ca orice câine care ajunge să servească, alături de oameni, unei cauze nobile, cum este salvarea de vieţi. La cursul special, pe lângă modul în care pot să detecteze explozibil, câinii mai învaţă şi reguli de disciplină, cum să răspundă la anumite comenzi, să sară peste obstacole, dar şi cum să meargă alături de instructori. „Sara a terminat cursul în luna octombrie a anului trecut şi a trecut cu brio peste toate evaluările care au fost până acum. E un câine foarte docil, cuminte, deştept şi face faţă tuturor cerinţelor. Ne antrenăm zilnic împreună, iar, o dată pe săptămână, ieşim pe stradă, în oraş, să socializăm şi să-i dăm căţeluşei posibilitatea să se obişnuiască cu mulţimea”, spune Radu Pavel, instructorul labradorului. O mângâie cu dragoste pe cap, o alintă şi, din când în când, cam des e drept, scoate din buzunar câteva bucăţele din hrana uscată pentru câini, pentru a-şi recompensa favorita. „Cadoul” e obligatoriu în munca căţeluşelor, pentru că le dă încredere în ele, e dovada că s-au descurcat bine şi le face să aibă mai mult chef de joacă, adică... de căutat bombe. „Recompensa pe care o primesc acest gen de câini nu constă întotdeauna în mâncare, ci poate fi şi un obiect pe care animalul îl adoră. I-l oferi când îndeplineşte o comandă pe care i-ai dat-o şi, bineînţeles, după ce a terminat acţiunea de căutare a explozibilului, care este, de fapt, munca lui”, explică agentul DPIR, Radu Pavel. Burtica rotundă de sub blăniţa bej - deschis este semn că Sara adoră recompensa sub formă de... mâncare, motiv des pentru alintul „graso!”, venit din partea instructorului. ... Şi mingiuţa Dakarei Mai suplă, dar nu mai puţin deşteaptă şi pricepută în mişcări, este Dakara, cunoscută şi apelată mai mult sub numele de „Fetiţa”. Este mai experimentată, având în vedere că ea caută bombe încă dinainte de a deprinde Sara acest „talent”. „În anul 2005, când am terminat cursul, ea era singurul câine pentru depistat explozibili din trei judeţe: Hunedoara, Alba şi Gorj. Apoi, a venit şi Sara, şi, aşa, au ajuns să fie doi astfel de câini”, spune agentul „Tase”, instructorul Dakarei. Cu urechile ciulite şi ochii mari şi inteligenţi de „câine lup”, „Fetiţa” îşi priveşte atentă stăpânul, dar, mai ales, ceea ce are acesta în mână. A uitat şi să-şi mai scoată limbuţa din gură, deşi căldura o toropeşte, chiar dacă e mai slabă decât Sara. „Tase” se face că aruncă mingea de tenis de câmp, iar căţeluşa pare scoasă din minţi. „Aport, Fetiţa! Aport!”, iar bulgărele de material zboară prin văzduh, ajunge pentru o secundă pe pământ, iar, apoi, dispare rapid între fălcile căţeluşei. Fericită şi mândră de captură, Dakara nu se prea îndură să o lase din gură. E recompensa ei, iar, pentru fiecare picătură de trotil depistată, pentru fiecare comandă îndeplinită cu succes, „Fetiţa” deşteaptă şi specialistă în explozibili primeşte, din mâna instructorului, mingiuţa pe care o molfăie, făcându-i, din când în când, în ciudă Sarei. Calităţile de pirotehnist ale Dakarei au fost recunoscute şi prin includerea ei şi a instructorului Filip Tănăsescu, alături de alţi 19 câini şi oameni din România, în Detaşamentul Antitero pentru Misiuni Internaţionale. N-au apucat să participe la nicio misiune de pe această poziţie, însă, nu e timpul pierdut, iar treabă au destulă în cadrul DPIR Hunedoara. În misiune Exact, acum, s-a ivit o situaţie periculoasă, chiar în curtea IPJ Hunedoara. Acolo, se află un autoturism în care, cred poliţiştii, a fost postat explozibil. Sara şi Dakara se agită în lesă, în timp ce, în urechi, le sună mereu cuvintele „Miros! Caută”. Nasurile adulmecă în grabă, dar extrem de precis, fiecare centimetru din roţile şi caroseria maşinii. Codiţele care se mişcă fără încetare par a fi singurele părţi ale corpului lor care nu sunt concentrate la maximum.
Dintr-odată, în dreptul farului din faţă al autoturismului, Sara se opreşte, se aşează în fund şi loveşte cu lăbuţa din faţă în plasticul colorat. Pericolul a fost descoperit, iar câteva boabe aromate, însoţite de cuvintele „Bravo, fetiţa!”, ajung în gura deschisă a căţeluşei, drept recompensă. Nu peste mult timp, Dakara face, cu mândrie, acelaşi gest, iar trotilul este depistat, undeva, sub bara din spate a aceluiaşi autoturism. Mica minge de cauciuc este scoasă de „Tase” din buzunarul uniformei, iar căţeluşa îşi primeşte mulţumită recompensa, alături de câteva mângâieri drăgăstoase din partea instructorului. Misiune regizată, dar... îndeplinită!
|
Săptămâna 29 martie – 4 aprilie 2007, numărul 229