Săptămâna 5 – 11 aprilie 2007, numărul 230
|
CRONICA GRI
Spartul ouăLElor Şi al capetelor
de Bogdan BARBU Privită dintr-un anumit punct de vedere, Istoria omenirii nu este altceva decât o repetare a unor conflicte între indivizi, ridicate ulterior la scara conflictelor între triburi, între naţiuni, între grupări de naţiuni; între grupuri etnice prea deosebite, între adepţii unor religii combatante; între nomazi şi sedentari, între păstori şi agricultori; între doctrine populiste şi elitiste; sau, la limita arătată de Swift, între cei care sparg oul la capătul rotund şi cei care îl sparg la capătul ascuţit. Fie ne luăm după Biblie şi spunem: Cain l-a omorât pe Abel, fie dăm crezare antropologilor care au descoperit că primele specii pre-umane practicau frecvent canibalismul, evoluţia omului implică o competitivitate care merge până la eliminarea fizică a indivizilor sau a grupurilor rivale. Naziştii i-au exterminat în masă pe evrei în timpul celui de-al doilea război mondial, comuniştii ruşi şi-au eliminat la propriu opozanţii politici timp de trei sferturi de secol, Noii Turci au practicat genocidul pe armeni acum aproape un veac, Inchiziţia şi-a creat o tristă reputaţie pe seama ereticilor într-o perioadă de timp ceva mai lungă, conchistadorii au convertit la creştinism prin metode proprii băştinaşii celor două Americi, musulmanii nu s-au lăsat cu nimic mai prejos şi au adus la Islam într-un timp record Orientul Apropiat, întreg nordul Africii inclusiv până în zona Centrală, parte din nordul peninsulei indiene, plus ici şi acolo - inclusiv în Europa - indivizi, populaţii şi chiar ţări întregi. Istoria omenirii este istoria unor conflicte; majore, insignifiante, globale, individuale - dar conflicte. Motive care acum ni se par ridicole au contat acum câteva sute de ani mai mult decât vieţile a milioane de oameni. Ceea ce ni se pare esenţial acum (politic, economic, etnic, religios, social) va arăta - poate - peste câteva veacuri lipsit de sens, de-a dreptul de neînţeles pentru oamenii de atunci. În numele unor idealuri, deseori în numele Evoluţiei - cine spune că aceasta s-a făcut întotdeauna în sensul, considerat din punct de vedere moral, „bun”?! - omul şi-a exterminat cu râvnă aproapele. A făcut-o ascunzându-şi fapta brută în spatele unor principii morale, a unor doctrine care în niciun caz nu predicau aşa ceva; cel mult, ca să revenim la Swift şi la chestiunea războaielor din Lilliput, se recomanda ca „fiecare drept-credincios să spargă oul la capătul POTRIVIT”... Să ne gândim acum, în Săptămâna Mare, că suntem, ca oameni, inclusiv ceea ce am subliniat mai sus: nu NUMAI asta, dar ŞI asta. Un Paşti Fericit! |
Săptămâna 5 – 11 aprilie 2007, numărul 230