Săptămâna 12 – 18 aprilie 2007, numărul 231

ANCHETĂ

Informatorii - mâna dreaptă a poliţiştilor


Laura Oană


Poliţiştii îi numesc ”buni cetăţeni” în timp ce interlopii i-au poreclit ”sifoane” sau ”turnători” şi sunt văzuţi şi trataţi de aceştia ca trădători. Legea îi încadrează în categoria voluntarilor. În unele cazuri pot fi simpli informatori, însă există şi persoane care participă activ la misiunile poliţiştilor. Limbajul străzii îi cataloghează ca „pârâcioase”, „cârtiţe”, „prăduitori” sau „ciripitori” deşi, oficial, ei sunt informatori şi sunt mâna dreaptă a poliţiştilor de când lumea.

Fiecare om al legii are măcar câţiva informatori. Cei mai ”informaţi” poliţişti au chiar o reţea întreagă de asemenea ”antene” lansate în medii sociale cât mai diverse, preferându-se în special lumea interlopă unde încălcarea legii este la ordinea zilei. De altfel, majoritatea sunt racolaţi de aici. Există însă şi cazuri în care, pentru a supraveghea indivizii suspecţi şi a obţine relaţii „din linia întâi”, poliţiştii obişnuiesc să infiltreze oameni în mediile dubioase, ţinute sub urmărire. Informatorii sunt adevărate „plute” care semnalează faptele infractorilor, nu figurează pe statele de plată şi a căror identitate este cunoscută doar de poliţiştii cu care lucrează direct. Există oameni ai legii care ţin adevărate jurnale cu informaţiile şoptite de informatori, trecuţi în caiete sub nume codificate. În general, ei sunt aleşi din rândul micilor traficanţi de valută, din rândul prostituatelor sau proxeneţilor. Tinerele care se prostituează şi care acceptă să colaboreze cu poliţiştii sunt considerate a fi deosebit de valoroase pentru că află informaţii „la cald”. Atât timp cât infractorii şi membrii lumii interlope îşi fac un titlu de glorie din a se lăuda cu faptele lor, informatorii sunt receptacule de informaţie care pot ajuta chiar şi la rezolvarea unor crime, când este nevoie de o simplă discuţie cu „ciripitorul” pentru a rezolva cazul. „Turnătorii” furnizează datele voluntar sau constrânşi. Cei mai slabi de înger sunt chiar şantajaţi pentru a mărturisi. Lăudaţi de poliţişti ca cetăţeni care „iau atitudine”, informatorii au însă o poziţie ingrată în societate. Dacă se dau de gol sau sunt descoperiţi că dau cu „pâra”, suferă „corecţii” fizice crunte. Pe de altă parte, dacă nu livrează informaţii, „pârâcioasele” se pun rău cu oamenii legii.

Băieţii buni ai poliţiei

Informatorii se împart în două categorii: cei certaţi cu legea care pot fi uşor „strânşi” cu uşa pentru a da date şi alţii care furnizează informaţii de bunăvoie, convinşi că aşa contribuie la menţinerea ordinii şi aplicarea legii. Primii sunt traficanţii de valută, prostituatele, proxeneţii sau micii comercianţi la negru, oamenii împotriva cărora poliţiştii pot obţine uşor probe. Ei trăiesc şi fac afaceri cu persoanele dubioase, cunosc nume, adrese, fapte şi sunt „urechile” oamenilor legii în teren, care supraveghează şi controlează astfel fenomenul infracţional. Din a doua categorie fac parte „informatorii involuntari”, aleşi în mare parte dintre vecini şi pensionari, nişte culegători de date extrem de bine informaţi pentru că sunt oameni curioşi: de la ei poţi afla tot ce mişcă pe o stradă sau pe scara blocului, programul zilnic al infractorului, persoanele care l-au vizitat şi chiar conversaţia lor, facilitată de izolaţia proastă a blocurilor. De obicei, aceştia îşi oferă imediat serviciile poliţiştilor desemnaţi să cerceteze un caz faţă de informatorii din prima categorie care rareori merg singuri la oamenii legii pentru a „şopti” informaţii, ei fiind racolaţi în urma raziilor, sau supuşi unor şantaje. Prostituatele sunt „agăţate” cel mai simplu la razii. După două trei ture pe la secţie, poliţiştii ajung să le cunoască, iar fetele încep să vorbească uşor. Reţeta? Se reţin câteva persoane prin mediile interlope care sunt duse la poliţie sau la parchet „la negocieri”: traficantul este pus să aleagă între a se alege cu un dosar penal sau cu calitatea de informator. Dacă omul alege să nu colaboreze cu anchetatorii, este ameninţat cu arestul. Practicile mai puţin ortodoxe ale poliţiştilor au ieşit la iveală în cursul audierii martorilor în procesul Aurul Dacic. Câteva persoane cunoscute cu „trecut” s-au plâns că ar fi fost ridicate de acasă de mai multe ori de poliţişti, duşi la Parchet unde li s-a propus să vorbească despre diverse persoane şi ameninţaţi că dacă nu vor vorbi vor fi trataţi ca „inculpaţi”. Aşa se face că în dosarele instrumentate de poliţişti apar ca martori, de multe ori, persoane mai dubioase chiar decât inculpaţii.



Legea informatorilor

Legea după care funcţionează Poliţia Română arată la articolul 33 că : „pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, precum şi a altor infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu aprobarea ministrului de interne, Poliţia Română poate să folosească şi poliţişti sub acoperire, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. În situaţii excepţionale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile menţionate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, Poliţia Română poate folosi informatori”. Actul normativ arată că sursele de informare, metodele şi mijloace prin care se culeg informaţiile au caracter confidenţial şi nu pot fi dezvăluite de nimeni, în nicio împrejurare. Excepţiile prevăzute de lege fac doar cazurile în care nevoile justiţiei sau legea impune dezvăluirea lor, dar şi în aceste situaţii dezvăluirea se va face cu asigurarea protecţiei necesare. Însă aceeaşi legea spune că: „Prin activitatea de culegere, verificare şi valorificare a datelor şi informaţiilor poliţiştii nu trebuie în niciun fel să lezeze sau să îngrădească în mod ilegal drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa privată, onoarea sau reputaţia acestora.”

Voluntar la IJP

Poliţiştii au însă şi alte ajutoare: poliţiştii voluntari. Deşi şefii poliţiştilor hunedoreni spun că nu au o statistică exactă şi nu cunosc numărul lor, în judeţ se pare că există sute de hunedoreni care acceptă să lucreze gratis pentru Poliţie. Legea 195/2001, este cea care reglementează aceste activităţi. Fiecare voluntar primeşte o insignă şi o legitimaţie care să ateste că este ajutor de poliţist. Legea are drept scop „promovarea şi facilitarea participării cetăţenilor români, în spiritul solidarităţii civice, la acţiuni de voluntariat organizate de persoane juridice de drept public şi de drept privat fără scop lucrativ”. Potrivit legii, voluntarii au obligaţia, prin contractul pe care-l semnează, să îndeplinească sarcinile primite din partea beneficiarului voluntariatului, să păstreze confidenţialitatea informaţiilor la care au acces în cadrul activităţii de voluntariat, să participe la cursurile de instruire organizate, iniţiate sau propuse de către beneficiarul voluntariatului, să ocrotească bunurile pe care le folosesc în cadrul activităţii de voluntariat. Deşi au legitimaţii, nu primesc niciun leu pentru activitatea lor şi nici nu beneficiază de drepturile acordate poliţiştilor clasici. În urmă cu câţiva ani, poliţiştii din toată ţara au început să caute cetăţeni fără „trecut” care să devină voluntari şi să colaboreze cu ei. Sunt preferaţi oameni cunoscuţi de poliţişti, care nu au fost închişi, care nu au probleme nici fizice şi nici psihice, care să poată răspunde solicitărilor poliţiei. Bogdan Niţu, purtătorul de cuvânt al IJP Hunedoara, spune că toţi cei care doresc să ajute poliţia sunt bineveniţi : „Orice om poate solicita să devină voluntar. Ei pot să informeze organele sau să sesizeze anumite fapte. La noi, dacă nu ai informaţii, e tot degeaba”. El declară că voluntarii nu au voie nici să folosească arme, nici să legitimeze persoane. Poliţiştii de la Rutieră sau de la Ordine Publică sunt primii care au beneficiat de munca voluntarilor care anunţă la 112 accidentele rutiere, tamponările, cursele ilegale sau scandalurile la care sunt martori. Pentru voluntari, singura satisfacţie este aceea că au reuşit să prindă infractori. Unul dintre voluntarii hunedoreni a avut însă plăcuta surpriză să fie iertat de poliţiştii unguri după ce a circulat cu viteză prea mare în oraş. Poliţiştii i-au cerut actele şi după ce au găsit în portmoneu legitimaţia de voluntar, l-au confundat cu un poliţist şi i-au dat drumul strângându-i prietenos mâna şi şoptind: „colega”.

Trucuri legale

Pentru a obţine informaţiile necesare, poliţiştii folosesc tot felul de trucuri şi întind infractorilor sau familiilor acestora adevărate „capcane”. Cea mai simplă metodă este cea a dezinformării lor: chiar dacă nu este adevărat, poliţistul îi spune celui vizat că alt infractor ar fi dezvăluit mai multe date despre el. Majoritatea „muşcă” momeala şi încep să turuie tot ce ştiu despre presupusul trădător. Metoda se foloseşte în special în cazul membrilor din tabere diferite. Apoi, poliţiştii mai recurg la o metodă care se foloseşte de sentimentele rudelor infractorului: oamenii legii merg acasă la el şi arată familiei obiectul găsit la locul faptei spunând familiei că a fost găsit la locul unui accident rutier foarte grav şi nu pot identifica persoana. Printre lacrimi, rudele recunosc că obiectul aparţine făptaşului şi poliţiştii rezolvă cazul. Tot cu ajutorul informatorilor se verifică şi informaţiile obţinute din alte surse. Datele „secrete” obţinute de la „ciripitori” sunt date mai departe altor „pârâcioase” din lista poliţistului care le verifică autenticitatea pentru că, în final, doar câteva asemenea informaţii sunt adunate în dosare, restul fiind considerate „fâsuri”, adică informaţii false ori nefolositoare. Există de asemenea riscul ca, odată identificat de membrii lumii interlope, un „turnător” să fie alimentat doar cu informaţii prefabricate, lucru care îl face inutil legii. Cei mai periculoşi sunt însă oamenii care şi-au făcut din munca de informator o adevărată meserie şi sunt prezenţi sub diferite nume de cod în o mulţime de dosare importante ale poliţiştilor. Ceea ce oamenii legii nu pot demonstra cu probe, este trecut ca mărturie a acestor „cârtiţe”, dispuse să declare în instanţă tot ce le spun anchetatorii.

Culegerea de informaţii

Nu există nicio poliţie în lume care să nu lucreze cu informatori. Aceştia sunt folosiţi de la începuturile poliţiei. În realitate, toate armele MAI (mai puţin pompierii) se folosesc de asemenea persoane dispuse să vorbească, voluntar sau constrânse, despre fapte de natură penală. În trecut, informatorii poliţiştilor şi jandarmilor beneficiau chiar de fonduri de premiere pentru activitatea depusă în sprijinirea legii. Într-un ordin al comandantului Legiunii Jandarmi Sălaj, cpt. Dinescu Marin, către toate sectoarele de Jandarmi din Sectorul Şimleul-Silvaniei din 1945 se specifică: „Această operaţie trebuie desăvârşită de toate organele de căutare şi informare, întrebuinţând întreaga aparatură, agenţii proprii şi speculând în amănunt toate izvoarele de informare. Fiecare agent trebuie să fie animat de dorinţa de a se reliefa printr-o acţiune informativă permanentă şi serioasă.

Legiunea de Jandarmi va urmări cu toată atenţia rezultatele date de fiecare organ de căutare şi va recompensa prin premii, atât pe organele de căutare cât şi pe agenţii săi şi, în schimb, va sancţiona pe cei neglijenţi şi delăsători. La Legiune există un fond al agenţilor informatori din care se vor acorda premii în bani pentru cei merituoşi.”




Nota de plată, la limita legii

Chiar dacă au o „meserie” dificilă, „turnătorii” nu sunt plătiţi, cel puţin oficial, pentru că nu există cadru legal pentru recompensarea financiară a celor care îi ajută pe poliţişti. Serviciul lor poate fi însă recompensat printr-o metodă considerată la limita legii: poliţiştii trec cu vederea activităţile infracţionale ale „sursei”. Majoritatea oamenilor legii susţin ideea dezvoltării unui cadru legal care să permită plata informatorilor în cazul în care aceştia livrează informaţii bune. Spiritul civic invocat de poliţişti se aplică doar în cazul informatorilor involuntari care au însă relaţii limitate cu lumea infractorilor. Informatorii buni sunt folositori tocmai datorită mediului în care se învârt şi majoritatea „ciripesc” mai bine dacă au „foloase materiale”. Din această cauză, poliţiştii se văd nevoiţi să plătească din propriul buzunar pentru o informaţie importantă. După arestările în dosarul „Hydra”, rudele inculpaţilor au povestit presei - şi oricui voia să asculte -, că poliţiştii de la „crimă organizată” au oferit, înainte de reţinere, câtorva „fierari”, bunuri pentru a-şi dezlega limba. Aşa a ajuns celebru „tricoul de la gubelă”(second hand - n. red.) oferit de un poliţist împreună cu bani în schimbul unor informaţii. În lipsa unui cadru legal, care să oficializeze relaţia poliţist - informator, oamenii legii au la îndemână numai două moduri de a-şi menţine relaţia cu sursele: banii proprii sau închiderea ochilor la faptele informatorilor.



Săptămâna 12 – 18 aprilie 2007, numărul 231