Săptămâna 26 aprilie – 2 mai 2007, numărul 233
|
REPORTAJ
Vis împlinit peste OceanOana Bimbirica (Dallas)
Mirajul Americii a atras şi atrage, de ani de întregi, mii de români. O viaţă mai bună, dar, totuşi, plină de neprevăzut, în afara continentului european, a devenit un scop al vieţii şi pentru hunedoreni. Mulţi dintre ei au visat şi visează în continuare la America şi la ceea ce le-ar putea oferi această ţară, fără a avea prea mari şanse de a ajunge acolo, în curând. Alţii, mai norocoşi, s-au văzut, mai repede sau mai târziu, cu picioarele pe pământ american, au respirat aerul zonei şi au ajuns să-şi construiască, printre americani, o existenţă la care în România n-ar fi putut decât să spere. Printre hunedorenii care şi-au văzut împlinit visul american se numără şi Alin Selea, dar şi Mihai şi Ramona Alexandra Matiş. După ce şi-au lăsat în urmă rudele, dar şi o viaţă pe care şi-au dorit-o cât mai bună în Romania, cei trei au luat drumul Dallas-ului, iar, fără a uita de unde au plecat şi, mai ales, limba română, trăiesc şi muncesc cot la cot cu locuitorii Statelor Unite, ţara care i-a adoptat şi pe care o consideră, acum, ca fiind casa lor.
Norocul a venit pe chat În urmă cu nouă ani, Alin Selea, născut şi crescut în Hunedoara, s-a întâlnit cu şansa vieţii sale. Avea 22 de ani şi era student în anul trei la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a Universităţii ”Politehnica” din Timişoara. Pasionat de tot ceea ce însemna circuit electric, dar şi de calculatoare, Alin se visa deja un inginer de succes, acesta fiind şi motivul pentru care a ales să urmeze cursurile acestei facultăţi. Pe vremea studenţiei, hunedoreanul nici nu visa la ceea ce avea să i se întâmple. În 1997, Alin Selea începuse să corespondeze ”via Internet” cu Anca Alexandra Oprea, o româncă originară din Craiova, care, din 1987, de la vârsta de 15 ani, trăia în America. Primul contact între cei doi a fost prin intermediul unui chat unde intrau mai mulţi români. Timp de aproximativ un an, Anca şi Alin au vorbit pe chat, şi-au scris e-mail-uri, sau au vorbit la telefon, aproape zilnic. Legătura dintre ei se strânsese deja, cu toate că niciunul dintre ei nu-l văzuse în realitate pe celălalt. Se cunoşteau din discuţii şi din fotografiile pe care şi le trimiseseră unul altuia. Momentul întâlnirii dintre cei doi a fost pus la punct de Alin, care a invitat-o pe Anca să-l viziteze în România. Ea a acceptat şi, după puţin timp de la invitaţie, în vara lui 1998, s-a urcat în avion şi, la capătul unei călătorii lungi, Anca a ajuns pe aeroportul din Timişoara, unde o aştepta Alin. Acesta a fost locul unde cei doi s-au strâns în braţe şi au schimbat primele cuvinte, faţă în faţă. Alin Selea a cunoscut-o în realitate pe cea care avea să-i devină soţie. Decizie de o secundă Ajunsă la Hunedoara, Anca Alexandra Oprea a cunoscut rudele şi membrii familiei lui Alin, iar, apoi, cei doi au plecat împreună să-l viziteze, la Craiova, pe tatăl Ancăi, care trăia încă în Romania. Tânăra nu avea foarte mult concediu, aşa că îşi programase absolut totul, pentru a reuşi să facă, în România, ceea ce şi-a propus. Venise în ţara în care se născuse pentru Alin, pentru a-l cunoaşte şi pentru a aranja lucrurile în aşa fel încât acesta să o poată vizita în Dallas. Necesitatea unei vize pentru a intra pe teritoriul american era o piedică serioasă pentru toţi cei care doreau să ajungă în SUA, iar obţinerea uneia însemna o procedură greoaie, cu prea puţine şanse de reuşită. ”Am încercat să-l aduc în America în calitate de logodnic. După ce am vorbit cu cei de la Ambasada Americii din Bucureşti, mi s-a spus că, pe această cale, Alin ar fi putut ajunge în Statele Unite doar după cel puţin opt luni. Mi s-a părut foarte mult. Atunci, ni s-a sugerat să ne căsătorim, pentru că aşa Alin ar fi putut să mi se alăture în America, dupa circa două luni. Am decis să facem pasul ăsta. Cred că asta a fost cea mai rapidă decizie importantă pe care am luat-o în viaţa mea. Nu m-am gândit prea mult. Şi acum, după opt ani, mă mai întreb cum am putut să mă căsătoresc aşa de rapid”, povesteşte Anca. În 1998, la sfârşitul lunii august, ea a devenit soţia lui Alin, în cadrul unei ceremonii foarte restrânse care a avut loc la Hunedoara. Căsătoria celor doi a luat prin surprindere toate rudele lui Alin, însă, în scurt timp, uimirea a luat locul bucuriei pentru drumul ascendent pe care avea să-l ia, începând din acel moment, viaţa hunedoreanului. La scurt timp după nuntă, Anca Oprea, devenită Selea, s-a întors în America, pentru că i se terminase concediul. Alin şi-a pus la punct toate actele şi a urmat-o după aproximativ trei luni. 
Hyundai-ul de 300 de dolari 16 decembrie 1998 a fost ziua în care hunedoreanul a pus piciorul pe pământ american, pe aeroportul Fort Worth din Dallas. Aici, l-a aşteptat soţia lui, Anca, cea care, de atunci, îi este alături şi cu care împarte bunele şi relele vieţii. Primele impresii despre America îi sunt lui Alin proaspete în minte şi după nouă ani. ”Ştiu că am venit din România îmbrăcat cu o bundă de iarnă, iar, când am ajuns în Dallas, toată lumea era în tricou. A fost prima schimbare cu care m-am întâlnit. Apoi, m-a impresionat faptul că absolut totul, mai ales străzile, erau foarte curate, dar şi distanţele pe care trebuia să le parcurgi erau foarte mari”, povesteşte Alin. În scurt timp, hunedoreanul şi-a dat seama că nu are prea mult timp la dispoziţie pentru uimire şi amuzament. Venise în America pentru a-şi face o viaţă mai bună, iar în acest plan era inclusă şi obţinerea unei slujbe, lucru nu tocmai uşor pentru cineva care nu vorbea deloc engleza. ”M-am înscris la nişte cursuri intensive de limbă engleză, pe care le-am urmat timp de nouă luni. Aveam colegi de toate naţiile şi nu mi-a fost foarte greu să o învăţ”, spune hunedoreanul. Între orele zilnice de engleză, Alin se cam plictisea. În absenţa unui permis de conducere valabil în Statele Unite, el nu avea nicio şansă să admire împrejurimile la volanul unei maşini. Şi pentru că, în America, toate formalităţile durează foarte puţin, în aproximativ o lună, Alin Selea a obţinut un permis de conducere, iar, după alte două luni, şi-a trecut printre lucrurile deţinute şi prima sa maşina, un Hyundai cu trapă, dar fără aer condiţionat, lucru de neacceptat în statul Texas, unde, vara, temperaturile ajung până la 45 de grade Celsius la umbră. ”Era o rablă, cu caroseria ruginită, ale cărei găuri le-am acoperit cu nişte abţibilduri. Am dat pe ea 300 de dolari, iar, peste aproximativ un an, am vândut-o cu 500 de dolari. Am făcut o adevărată afacere”. Slujba visată Cu ajutorul Ancăi, Alin şi-a depus CV-urile pentru a-şi găsi o slujbă. Îşi dorea foarte mult să lucreze ca administrator de sistem, pentru că pasiunea sa rămăsese calculatorul. A început să fie sunat de diferite companii, şi să susţină mai multe interviuri la telefon. Timp de nouă luni, nu a reuşit să se angajeze. ”Aveam mari probleme în a-i înţelege pe cei cu care vorbeam la telefon. Ăsta e motivul pentru care şi acum urăsc să vorbesc la telefon în engleză”, spune Alin. Totuşi, până la urmă, norocul nu l-a ocolit pe hunedorean nici când a venit vorba de obţinerea unui job (n.r slujbă) şi a reuşit să se angajeze pe un post de ”repair technician”, principala sa sarcină fiind repararea computerelor, monitoarelor şi a altor componente de gen. ”Nu a fost ceea ce mi-am dorit, dar eram fericit că reuşisem să-mi găsesc un loc de muncă”. Primul loc de muncă în America i-a dat lui Alin şi măsura caracterului americanilor, deoarece aceştia erau majoritari la locul său de muncă. ”M-au ajutat foarte mult, nu m-au subestimat niciodată şi mi-au acordat toată încrederea. Americanii sunt un popor care nu face diferenţa între nativi şi imigranţi, iar, pentru cei care te angajează nu contează ţara din care vii, ci cât de bine îţi faci treaba. Pot să spun că din nefericire, românii sunt cei care fac aici mai multe discriminări decât americanii”, spune tânărul. După circa trei ani, hunedoreanul a reuşit, în 2003, să fie cooptat, exact ca administrator de sistem (IT) în colectivul unei alte companii, ajungând să câştige de cel puţin trei ori mai mult decât la primul său loc de muncă, unde a fost angajat pentru aproximativ 12 dolari pe oră. În această calitate are în grijă serverele cu bazele de date ale unor clienţi foarte importanţi, iar această mare responsabilitate l-a transformat pe Alin într-o persoană foarte mulţumită, dar şi foarte ocupată. A fost momentul în care tânăra familie Selea s-a mutat într-o casă nouă, iar Alin şi-a cumpărat şi maşina la care visa, o Honda sport, roşie. Punct Şi de la capăt, peste Ocean Prieten şi coleg cu Alin de la grădiniţă până la facultate, Mihai Matiş şi-a găsit, şi el, drumul în viaţă departe de România şi de oraşul natal, Hunedoara. Spre deosebire de prietenul său din copilărie, Mihai a reuşit să termine Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Timişoara şi să lucreze ca inginer la o firmă de profil din acelaşi oraş. Tot acolo, a cunoscut-o şi pe Ramona Alexandra Toltiş, alintată Mona, originară din Deva, studentă la Arhitectură, cu care s-a şi căsătorit, în 2003, după ce tânăra a terminat facultatea. Ambii visau la America, la o viaţă mai bună şi, la fel ca alte câteva milioane de români, s-au înscris la Loteria Vizelor. După ce, timp de patru ani, şi-au încercat şansele sperând să se afle printre cei aleşi de calculator să plece pe ”Tărâmul Făgăduinţei”, în 2003, chiar în anul în care s-au căsătorit, cei doi au primit mult aşteptata veste: se numărau printre fericiţii câştigători ai unei vieţi noi peste Ocean. Se pare că Mihai a fost cel norocos, pentru că ambii se înscriseseră la loterie. ”M-am bucurat când am auzit. Era normal să mă bucur. Mona a reacţionat însă mai ciudat, pentru că, la început, nu a vrut deloc să plecăm. Apoi, şi-a dat seama de şansa pe care o avem şi şi-a schimbat părerea”, povesteşte Mihai. După încheierea actelor şi susţinerea unui interviu, aşa cum cereau procedurile pentru cei care trebuiau să emigreze în Statele Unite ale Americii, cei doi au luat, în 2004, drumul Dallas-ului. Acesta a fost oraşul unde au decis să se stabilească, urmând să fie găzduiţi de Anca şi Alin Selea, până ce îşi făceau un rost. ”Ştiam la ce să mă aştept când am venit aici. Trebuia să iau totul de la zero. Am plecat cu gândul că voi putea să mă întorc când vreau. A fost foarte greu la început, dar cu ajutorul lui Alin şi al Ancăi am reuşit să trecem peste toate greutăţile”, spune Mihai. Timp de patru luni, cei doi au locuit în casa prietenilor lor. Zilnic, îşi depuneau CV pe Internet, încercând să-şi găsească o slujbă. Mona vroia să lucreze ca arhitect, iar Mihai ca inginer, exact ca în România. 
De la Maxima la Accura După interviuri peste interviuri, Mihai a fost primul care a început să aducă bani în familia Matiş. La aproximativ două luni de la sosirea în America, hunedoreanul a fost angajat la o cunoscută companie de fast food ca şi tehnician de testări pentru produse electronice. Nu era exact ceea ce îşi dorea, dar era un început pentru el şi un prilej de a-şi îmbunătaţi conversaţia în limba engleză. ”În România am lucrat tot pentru o companie americană, deci ştiam ceva engleză. Fusesem şi în multe deplasări în străinătate, deci am avut ocazia să folosesc această limbă”, spune Mihai Matiş. Timp de doi ani şi jumătate, prietenul din copilărie al lui Alin a încercat să-şi facă treaba la locul de muncă pe care şi-l câştigase, până i s-a oferit şansa să facă ceea ce îşi dorea el. Având CV-ul postat pe un site de profil, a fost contactat de un agent de plasament, care i-a aranjat un interviu cu o companie din Dallas care produce modele mai sofisticate de cărucioare pentru supermarketuri. A luat interviul, iar, de la începutul anului 2007, lucrează ca şi inginer electronist, exact ceea ce îşi dorea el. Soţia sa, Mona, a început, şi ea, să contribuie la achitarea facturilor familiei după o săptămână de la angajarea lui Mihai la primul său loc de muncă. A trebuit să se mulţumească, la început, cu un post de desenator tehnic.
”Mi-am depus CV şi pentru un post de asistent stagiar, însă nimeni nu m-a angajat pentru că nu aveau cum să-mi verifice experienţa. Am acceptat postul de desenator tehnic, pentru că m-am gândit că, în viitor, voi avea posibilitatea să fac ceea ce îmi doresc”, afirmă Mona Matiş. Ea fost singura dintre cei trei hunedoreni ajunşi în Dallas, care nu a avut niciun fel de probleme cu limba engleză, deoarece o vorbea foarte bine, încă din liceu. În schimb, pentru a-i fi echivalată diploma din România, Mona a fost nevoită să urmeze un curs de compoziţie în limba engleză, cu o durată de circa două luni, pe care îl va termina în curând. Nu-şi face probleme pentru recunoaşterea diplomei, are deplină încredere în ea, mai ales că, după doi ani de muncă ca şi desenator tehnic, în urma unei evaluări, patronul firmei, un emigrant din Iran, a decis să o avanseze pe un post de arhitect stagiar. Visul i s-a împlinit, iar, ceea ce îşi doreşte, acum, hunedoreanca, este să devină un arhitect bun în ţara sa de adopţie. Mona şi Mihai Matiş locuiesc acum, cu chirie, într-un cochet apartament pe care l-au mobilat şi dotat cu tot ceea ce şi-au dorit şi în care s-au mutat după patru luni şi jumătate de la sosirea în Statele Unite, la sfârşitul lui 2004. Şi-au cumpărat o a doua maşină, o Honda Accura, iar, sărbătorile de Paşte din acest an şi le-au petrecut într-o exotică staţiune din Mexic. Oare câte dintre aceste lucruri şi le-ar fi permis în România?
Mihai Matiş: ”După ce am venit în America, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat respectul faţă de om. Aici, el există, iar în România, eu nu l-am simţit deloc. M-a durut când, în 2006, venind în Hunedoara, nu am auzit altceva decât că trebuie în continuare să dai şpaga peste tot, pentru a-ţi rezolva problemele. Corupţia e încă în floare, chiar dacă România e acum membră UE şi ar trebui să se conformeze unor reguli. Ne mai trebuie încă vreo 20-30 de ani să ajungem la nivelul statelor europene”.
Mona Matiş: ”M-am săturat să citesc ziarele, pentru că nu aflu decât lucruri rele despre România. Când am venit acasă, la Deva, am văzut multe maşini străine şi multe baruri şi terase deschise. A trebuit să dau şpagă să-mi fac un paşaport nou. E o prostie ceea ce se întâmplă în ţara asta. Eu m-aş întoarce să investesc în România, dar doar dacă se va schimba ceva în bine”.
|
Săptămâna 26 aprilie – 2 mai 2007, numărul 233