Săptămâna 3 – 9 mai 2007, numărul 234
|
SPORT
I se spunea „Săgeata Carpaţilor”
Ion Bădin Eram mic, aveam doar 10 ani, când l-am văzut pentru prima dată la televizor pe Ion Pârcălab. A înscris atunci cel mai rapid gol al naţionalei României (record care se păstrează şi acum), într-un meci disputat pe fostul „23 August”, contra Portugaliei, în care evolua şi celebrul Eusebio. L-am revăzut săptămâna trecută la Hunedoara, unde venise ca observator la meciul Corvinul 2005 - C.F.R: Timişoara. Acum are 66 de ani, pe care nu-i prea arată. Maestrul are şi acum mulţi admiratori pe malurile Cernei.  Care a fost istoria acelui gol? A fost un gol care mi-a rămas întipărit în memorie. Noi am avut lovitura de începere, am plecat pe dreapta în viteză, mingea mi-a venit la 20 de metri, în unghi, practic am vrut să centrez, dar am lovit cu „exteriorul” şi mingea s-a dus peste portarul Carvalho.Debutul dumneavoastră la naţională s-a produs cu patru ani înaintea acestui meci. Da, a fost un amical cu Turcia, care s-a disputat la Bucureşti, câştigat cu 4-0. Nu am marcat,dar m-am descurcat foarte bine. Am jucat 38 de partide sub „tricolor” şi toate au fost foarte importante, pentru că orice fotbalist îşi doreşte să evolueze pentru ţara lui.Aţi fost denumit în perioada anilor 60 „săgeata Carpaţilor”. De unde a venit acest supranume? Această denumire mi-a fost dată de celebrul antrenor italian, Helenio Herrera, înaintea unui meci din Cupa Campionilor pe care Dinamo l-a avut la Milano, cu Inter. A fost o onoare pentru mine să fiu numit aşa de cel mai mare tehnician din acele vremuri.Aţi avut o activitate prodigioasă şi la echipa de club, Dinamo. A fost perioada cea mai frumoasă din viaţa mea, cu realizări atât în plan fotbalistic cât şi profesional. Am câştigat patru titluri de campion, în patru ani consecutiv şi două Cupe ale României. Am absolvit şi IEFS-ul, devenind profesor de sport. Am avut parte în acea perioadă de un mare antrenor, regretatul Traian Ionescu care ne obliga să facem şi şcoală.Aţi fost ”servantul” ideal pentru vârfurile de atac, centrările perfecte punându-i de cele mai multe ori în faţa faptului împlinit, acela de a marca goluri. Pe lângă viteză, calitatea mea determinantă au fost centrările, pasa decisivă, din care au marcat Ene, Dumitrache sau alţi coechipieri. În opinia mea cel mai bun „vârf” pe care l-a avut România a fost, fără îndoială, Dumitrache (interviul a fost realizat cu 24 de ore înainte de dispariţia marelui fotbalist - n.red.).Cum se juca fotbalul în anii aceia? Era total diferit de ce este acum. Era mult mai lent, aveai timp să controlezi mingea. Era un spectacol. Acum fotbalul a devenit o industrie, se joacă tacticizat la maximum, sumele pe care le câştigă fotbaliştii sunt fabuloase. Pe timpul meu, lumea venea ca la o piesă de teatru şi îşi încuraja cu fair-play „actorii” favoriţi. Astăzi, de multe ori, în tribune vezi acte de violenţă, ca să nu mai vorbesc de trivialităţi. Aceşti oameni nu se pot numi suporteri. De multe ori, din această cauză nici nu mă mai duc la stadion.Aţi fost un fotbalist iubit, aţi avut mulţi fani... Aşa este. După joc,când plecam de la stadion, eram înconjurat şi condus de o mulţime de oameni, dar mai ales de copii, care mă duceau până acasă. Trebuia să ies în balcon ca să-i salut.Spuneaţi că în zilele de acum, fotbaliştii câştigă foarte bine. Cum era acum 40 de ani? Nu se poate face o comparaţie. De exemplu, la naţională cei mai mulţi bani i-am câştigat după un meci cu RDG-ul, pe care am bătut-o cu 3-2, după ce ne-a condus cu 2-0, eu marcând golul decisiv în minutul 90. Ne-au dat atunci 2.000 de lei, cam ceea ce înseamnă leul acum. Aşa că trageţi singur concluzia.Spuneaţi că cele mai mari realizări le-aţi avut la clubul care v-a consacrat, Dinamo, de care probabil vă simţiţi legat şi în prezent. Evident, Dinamo va rămâne veşnic în sufletul meu şi mă bucur că vor lua titlul. Mai ales că la cârmă se află un hunedorean de-al dumneavoastră, Mircea Rednic, un foarte bun antrenor, la fel ca şi Andone. Ca să nu mai vorbim de alt concetăţean de-al d-voastră, portarul Bogdan Lobonţ, pe care pe vremea când era junior, la un trial la Curtea de Argeş, l-am trimis acasă. Mă bucur însă că el mi-a infirmat părerea de atunci, fiind la ora actuală cel mai bun portar român. Nu îmi poartă însă pică. De fapt, Hunedoara a dat fotbalişti adevăraţi, şi a avut în anii 80, sub bagheta lui Mircea Lucescu, o echipă de toată isprava. Sunt sigur că Hunedoara poate reveni în prima ligă, cu sprijinul tuturor factorilor de aici.Aţi fost printre puţinii fotbalişti români, care pe timpul regimului comunist s-au transferat în străinătate (în Franţa, la Olimpique Nâmes - n.red.). Cum s-a întâmplat? A fost o întâmplare fericită. Ceauşescu a făcut o vizită în Franţa, unde s-a întâlnit cu „omologul” său, George Marchais, în fieful comuniştilor francezi, Nâmes. Primarul l-a rugat să intervină pe lângă Ceauşescu şi să transfere doi jucători valoroşi din România pentru a se salva de la retrogradare. Au trimis emisari la noi în ţară şi, cum campionatul se terminase, au asistat la finala Cupei României, dintre Dinamo şi Steaua. Steliştii ne-au bătut cu 2-1, golurile lor fiind înscrise de Voinea. Eu nu am înscris, dar am jucat foarte bine. La sfârşit, francezii au spus că îi vor pe numărul 7 de la albi şi 9 de la albaştri. Adică eu şi Florică Voinea. Aşa s-a decis plecarea mea.Aţi petrecut patru ani în Franţa, probabil o experienţă interesantă... Fără doar şi poate. Era o altă organizare, altceva faţă de noi. Dar să ştiţi că nu am câştigat foarte mult, pentru că fiind un oraş comunist, eram plătiţi ca atare.Am înţeles că şi acolo aţi avut foarte mulţi fani. Da, am fost foarte iubit şi apreciat pentru evoluţia mea. La fel şi Voinea. Mie mi-au prelungit contractul iniţial, care a fost pe doi ani, cu încă doi. Evoluţiile noastre au dus echipa de la retrogradare, în anii următori, în cupele europene, fapt fără precedent la Nâmes. Dovadă a faptului că am fost atât de iubit aici, este faptul că am fost singurul fotbalist străin căruia i s-a organizat un meci jubiliar şi la care i-am invitat din ţară pe prietenii mei Cornel Dinu şi Mircea Lucescu. De fapt, după ce noi am plecat, echipa a retrogradat.Mai aveţi vreo legătură cu clubul francez? Da. Am o hârtie de la ei prin care sunt abilitat să le descopăr jucători de la noi, iar din patru în patru ani am asigurată o vacanţă gratuită la Nâmes.Spuneaţi că aţi avut o relaţie excelentă cu „rivalul” de la Steaua, Voinea, lucru care din păcate azi pare o utopie. Eram adversari pe teren dar apoi eram prieteni, nu ca astăzi, când le este frică să se uite unii la alţii, să nu dea de bănuit. Am şi o întâmplare hazlie trăită cu Voinea. A fost tot la o finală de cupă. Eram pe culoarul de ieşire şi cum nu ştiam cine va câştiga şi va lua şi prima de la club şi pe cea de la federaţie, se mai apropia şi vacanţa şi vroiam să merg la mare, l-am abordat pe Florică şi i-am propus un târg: indiferent cine va câştiga să împărţim banii pe din două. A fost de acord. Ne-au bătut cu 2-1 şi nu mă mai gândeam că Voinea se va mai ţine de cuvânt. Dar a doua zi m-a căutat şi mi-a dat jumătate din bani şi un material de costum, el păstrân- du-şi cealaltă jumătate şi o pereche de pantofi.Maestre, ce vă doriţi în acest moment? În primul rând să fiu sănătos, că celelalte vin de la sine. În plan fotbalistic îmi doresc ca Dinamo, dar şi celelalte echipe de club, să se comporte cât mai bine în Europa, iar naţionala să se califice la turneul final al C.E., pentru că nu a mai reuşit asta demult şi ar fi păcat pentru fotbaliştii pe care îi avem acum.La firul ierbiiA căzut o steaRomulus Gabor Vestea dispariţiei lui DUMITRACHE m-a luat pe nepregătite. Eram la Arad, la o cafea cu fostul meu coechipier din generaţia de aur a Corvinului, Bogdan, „minerul” - cum îl alintam noi, depănând amintiri despre acea perioadă. Mi-au dat lacrimile aflând că „Mopsul” şi-a luat adio de la viaţă plecând în ceruri. A plecat pentru a se întâlni cu acel condei de neconfundat, Ioan Chirilă, care l-a descris cel mai bine ca fotbalist, la o fază năucitoare pe care Florică a realizat-o la mondialul mexican din ´70, în partida cu campioana mondială, Anglia. Citez: ”Dumitrache face rost de o minge la centru, atacă, vede careul englez suprapopulat, porneşte spre dreapta şi conduce cu mare artă... . E atacat de Cooper... O fentă... Cooper a căzut în stânga... Întreg stadionul sare în picioare... Apare, ca din pământ, Bobby Moore... Încă o fentă... Bobby Moore se dezechilibrează... Urale... Ambii fundaşi englezi se ridică furioşi şi încearcă să bareze drumul îndrăzneţului, dar Dumitrache găseşte soluţia cea mai puţin aşteptată, dând buzna printre ei. Stadionul jubilează. Dumitrache a scăpat spre careu, însă în ultima clipă, Bobby Moore îi prinde piciorul. Fault.” Aveam doar nouă ani când „Mopsul” înscria în poarta cehilor şi a brazilienilor, şi îi ridiculiza pe englezi. Mă uitam fascinat la el în faţa televizorului şi nici prin minte nu-mi trecea că peste alţi nouă ani voi juca împreună cu el la Corvinul. Chiar dacă mai strânsese ceva ani, avea pe atunci 31, rămăsese acelaşi vârf „rasat”, cu aceeaşi devastatoare lovitură de cap, cu acelaşi dribling strălucitor, chiar dacă mai pierduse din viteză. Alergam noi, ”mânjii” lui nea´ Mircea Lucescu, care îşi adusese prietenul sub „furnale” pentru a-l ajuta să clădească o mare echipă. Îmi aduc aminte că locuiam în acelaşi bloc al fotbaliştilor, cum îi spuneam noi, şi eram vecin de apartament cu „nea” Florică. Eram responsabil cu deşteptarea, în fiecare dimineaţă bătându-i la uşă, iar apoi plecam împreună la stadion. Era un om deosebit, se purta cu noi ca şi un frate mai mic, explicându-ne tainele meseriei de fotbalist. Am învăţat de la el o sumedenie de lucruri, care m-au ajutat enorm în carieră.
Din păcate, nu a mai putut să „fenteze” destinul, plecând dintre noi la doar 59 de ani, alăturându-i-se lui „Mişa” Klein, care îi va centra pentru un nou gol. Un gol care va rămâne şi în sufletele noastre. Îţi mulţumesc,”MOPSULE”, pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru Hunedoara, pentru fotbalul românesc.
|
Săptămâna 3 – 9 mai 2007, numărul 234