Săptămâna 10 – 16 mai 2007, numărul 235
|
REPORTAJ
„Şcoala este o cantină, nu un bufet suedez”
Ciprian Iancu
De aproape un sfert de secol, profesorul Mircea Nistor priveşte şi analizează lumea după legile fizicii. I-a plăcut atât de mult această ştiinţă, încât a ales să-i facă şi pe alţii să o înţeleagă şi chiar să o iubească. Şi-a început cariera la Colegiul Tehnic „Matei Corvin” din Hunedoara, pentru ca, ulterior, să schimbe catedra cu cea de la Colegiul de Informatică „Traian Lalescu”, unde se simte un dascăl respectat de către cei pe care îi învaţă fizică, dar şi cum să privească stelele printr-un curs opţional de astronomie. Mircea Nistor vorbeşte pe şleau despre lipsurile sistemului educaţional din România şi este nemulţumit de faptul că elevilor li se îndeasă, cu forţa, în cap, materie cu caru` şi, de multe ori, nefolositoare. Ca profesor, el nu îşi doreşte cât mai mulţi „olimpici” la fizică, ci elevi care să vină la şcoală de plăcere şi doar pentru a-şi antrena, în mod asistat, „gena” cunoaşterii, existentă în fiecare om.
Meseria de dascăl a fost o vocaţie sau o întâmplare? Nu a fost o întâmplare, ci o alegere premeditată ca să spun aşa. Mi-am dorit şi, în continuare, îmi doresc să fiu profesor pentru că este foarte important.De ce? În şcoli se găseşte cea mai mare avere a ţării ăsteia. Sunt copiii de care depinde realmente viitorul nostru. Sunt milioane de copii care aşteaptă doar „să înflorească” şi noi trebuie să le asigurăm condiţiile pentru a face acest lucru. Profesia de dascăl este cea mai importantă meserie care poate fi făcută.Cum şi când v-aţi dat seama ca vreţi să deveniţi profesor? Cred că era în anii de liceu. Iniţial, am cochetat cu computerele, cu informatica, subiect care abia atunci se năştea. Însă, mi-am dat seama că este extrem de important să poţi să-i ajuţi pe alţii să înţeleagă, pentru a putea grăbi un proces firesc de dezvoltare. Continui să cred în acest lucru, chiar şi după aţâţia ani.De ce, totuşi, fizica? Nu se poate altceva mai bine plasat decât fizica. Ea îţi dă cea mai bună deschidere asupra lumii. Este singurul loc în care copiii au prilejul să înţeleagă timpul de la începuturile lui şi până la sfârşit, lumea de la un capăt la celalălt. Restul disciplinelor se cantonează într-un domeniu ultra-specializat. Fizica este singura cu adevărat universală şi permite copiilor o deschidere plurivalentă. Pot să se facă ingineri, informaticieni şi se pot adapta foarte uşor în orice fel de domeniu. Îmi pare rău de cei care nu au agreat fizica. Un fizician va înţelege şi stelele şi computerele şi maşinile. Mie mi-a plăcut fizica încă de când eram elev, am ales să o predau şi nu-mi pare rău.Sunteţi profesor de aproape un sfert de veac. Aţi regretat vreodată că v-aţi făcut dascăl? Nu, niciodată. O singură dată am cochetat cu cercetarea. A fost doar o tentativă nereuşită. Era înainte de 1989 şi se impuneau anumite condiţii. A fost singurul moment în care m-am gândit la altceva decât la meseria de dascăl. Nu regret că am rămas la acest statut.Încă mai veniţi la şcoală cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie, după atâţia ani şi mai ales atâtea lipsuri cu care se confruntă sistemul educaţional? Da. Există totuşi foarte multe umbre şi regrete că nu întotdeauna ai tot ce îţi trebuie, nu întotdeauna există timp şi nici sistemul nu te ajută. De pildă, notele sunt o problemă. Dacă unui copil îi pui o notă mică, pentru că nu a fost în stare să ducă la bun sfârşit nişte sarcini de lucru discutabile în ceea ce priveşte utilitatea lor, este ca şi cum îl degradezi. Noi încurcăm astfel lucrurile, pentru că învăţarea ar trebui să fie un proces foarte natural şi unul care ar trebui să conducă spre bucurie, nu spre tristeţe şi penalizări. Pe de altă parte, programele noastre de fizică sunt atât de înghesuite, încât ele nu pot fi parcurse decât superficial. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, eu încă vin la şcoală cu bucurie şi chiar cu zâmbetul pe buze, dar e un zâmbet oarecum crispat. Însă, el se mai domoleşte la sfârşitul zilei când îţi dai seama că nu ai reuşit să faci ceea ce ţi-ai dorit.Cum era elevul din „epoca Ceauşescu” şi cum este cel de acum? Am prins doar cinci ani de învăţământ în acea perioadă. Dacă ar fi să sintetizez, aş spune că prefer elevul de acum. Cei de acum sunt mult mai deschişi. Au orizontul lor, din start, mai deschis. Cei de atunci nu aveau acces la multe lucruri, la informaţie, la alternative. Acum există o puzderie de astfel de lucruri, de aici şi impresia că elevii de astăzi sunt mai puţin controlabili faţă de cei din epoca Ceauşescu. Aceia erau mult mai obedienţi pentru că schema de existenţă era foarte simplă: trebuia să înveţi ca să-ţi iei examenul pentru învăţământul superior, care era singura şansă pentru a răzbi mai departe. Astăzi, sunt mult mai multe oportunităţi şi de aici vine şi senzaţia că noi nu mai putem coopera cu ei, pentru că ei se îndreaptă în mult mai multe direcţii.Dumneavoastră, ca dascăl, cum simţiţi majoritatea elevilor: că vin la şcoală pentru note şi a-şi trece exemanele sau pentru că le place să înveţe şi chiar sunt interesaţi de şcoală? Foarte puţini dintre ei agreează sistemul ăsta şi îi fac faţă cu succes. Cei mai mulţi învaţă ceva foarte periculos: să fenteze. Să înveţe numai atunci când trebuie şi la dascălul care trebuie, să înveţe lucruri colaterale ca să supravieţuiască unui astfel de sistem şi asta va avea, în viitor, foarte multe consecinţe negative, în sensul că va forma cetăţeni cu ochii deschişi ca să se strecoare într-un mod mai puţin ortodox printre problemele care apar. Noi contribuim din plin la acest fenomen, încă din şcoală, punând în faţa elevilor nişte sarcini nerealiste, iar ei sunt obligaţi să găsească şi alte soluţii pentru rezolvare. Ajung să înveţe foarte multe lucruri de pe Internet.Atunci de ce mai este necesară şcoala când avem la îndemână Internetul? Şcoala este extrem de necesară în mai multe sensuri. La şcoală, elevul are un antrenor. În plus, descoperirea unui lucru, dacă eşti lăsat de capul tău, s-ar putea să dureze milenii, până când cineva să se „prindă”. Şcoala ar trebui să fie locul în care să se poată cataliza un astfel de proces, pentru ca el să nu dureze secole sau să nu se întâmple niciodată în existenţa unui om, de a descoperi şi învăţa ceva. Dacă şcoala este acum mai degrabă un fel de cantină, în care meniul este fix, orele la fel, iar calitatea „mâncării” este îndoielnică, alternativa ar trebui să fie bufetul suedez, un loc în care să pui o mulţime de bunătăţi în faţa copiilor şi să nu ţii neapărat ca toţi să se înfrupte din acelaşi fel de mâncare şi să fie încântaţi. E foarte greu să mănânci, atunci când nu ţi-e foame. Reforma în sistemul educaţional a fost una superficială.Ce s-a schimbat în statutul şi condiţia dascălului după anul 1989? Greu de sesizat vreo schimbare notabilă. Aceleaşi lucruri care se întâmplau şi atunci ca dascăl, ţi se întâmplă şi acum. Ultimul lucru care interesează este ceea ce se întâmplă în clasă, iar noi, dascălii, trebuie să ne acoperim cu din ce în ce mai multe hârtii pentru aşa- zisa dezvoltare a calităţii actului educaţional. Poate mai multe decât înainte. Facem grafice de note, dar ne întrebăm prea puţin cum se dau aceste note. Ca om, simt că avem mai mult acces la informaţie. Ca statut al dascălului, nu văd vreo schimbare. Suntem tot o categorie prost retribuită, considerată oarecum auxiliară, pentru că aceia care produc bunuri materiale au un alt statut faţă de cei care produc bunuri „intelectuale”, chiar dacă acestea vor contribui la crearea bunurilor materiale, peste ani.Percepţia părinţilor şi a elevilor faţă de profesori este schimbată faţă de anul 1989. Şi este schimbată în rău. De ce credeţi că se întâmplă asta? Suntem priviţi cu mai puţin respect. S-a construit imaginea de dascăli „membrii mai umili” ai societăţii. Răbufnirile noastre stradale au fost privite cu desconsiderare de către foarte multă lume şi s-a clădit imaginea unor „oameni de mâna a doua”. Iar în relaţia cu părinţii simţi ori că ţi se cer lucruri imposibile, ori că eşti ignorat.Dacă există elevi care vin la şcoală doar pentru note, oare nu există şi profesori care nu înţeleg actul educaţional decât în termeni de predat lecţia cu prea puţin interes şi notarea elevilor? Eşti tentat ca dascăl să faci lucrurile la nivel superficial, să împaci sistemul şi aparenţele şi să îţi iei banii. E posibil acest lucru. Poate fi una dintre cele mai confortabile meserii, pentru că poţi face toate acestea, doar dacă te lasă sufletul să le faci. Nu ştiu dacă există astfel de dascăli.Vi se pare că meditaţiile date la domiciliu de către dascăli sunt un act normal, cu care ar trebui să se mândrească un profesor? Chiar dacă sunt facute de nevoie, pentru a-şi suplimenta veniturile insuficiente obţinute de la şcoală. Eu cred că meditaţiile reprezintă un fel de degradare. Menirea noastră ca dascăli este să facem o educaţie publică, însă sistemul forţează necesitatea suplimentării veniturilor. Nu e bine că se întâmplă aşa ceva. Normal ar fi ca profesorul să facă, voluntar, ore în plus pentru pregătirea elevilor care nu şi-au însuşit totul la clasă.Dvs. acordaţi meditaţii plătite elevilor? Nu. Au fost momente înainte de 1989 când mi s-a cerut să meditez elevi, în special, copii ai cunoscuţilor. Prefer să-mi aduc voluntar elevii, după ore, sau sâmbăta, decât să îi chem la mine acasă şi să le iau bani. Mi se pare degradant.Cum ar arăta, în câteva cuvinte, elevul şi dascălul ideal? Deschis, permeabil pentru lucruri noi, îndrăzneţ şi perseverent. Văd foarte puţină perseverenţă acum şi multă superficialitate. Cam aceleaşi calităţi ar trebui să le aibă şi dascălul ideal. Din păcate, nu există o reţetă sau un proces tehnologic pentru actul de predare, de educare. |
Săptămâna 10 – 16 mai 2007, numărul 235