Săptămâna 10 – 16 mai 2007, numărul 235
SPECIALHunedoara, de la comunism la capitalism
Privatizări eşuate, falimente, dispute patrimoniale care se poartă de ani buni prin instanţe, restrângeri de activitate şi disponibilizări masive de personal - de toate acestea au avut parte după 1990 majoritatea întreprinderilor socialiste din judeţul Hunedoara. La aproape 18 ani de la căderea regimului comunist, în multe cazuri doar ruinele şi peisajele dezolante mai amintesc de „epoca de aur”, când întreprinderile ceauşiste din judeţ dădeau ţării oţel, cupru, aur şi cărbune. Practic, eşuarea privatizărilor de la Călan a făcut ca un oraş întreg să fie aproape de faliment. Pe de altă parte, în zona Brad închiderea exploatării miniere a dus regiunea la şomaj ridicat şi sărăcie. Şi în Valea Jiului restrângerea activităţii miniere a atras după sine aceleaşi probleme.
Hunedoara mai are şanseLa intrarea în cea mai mare localitate a judeţului, peisajul aminteşte de o altă „realizare” a epocii comuniste: ruinele fostului flux primar al defunctului Combinat Siderurgic de la Hunedoara. Închisă încă din anul 1998, acea parte a combinatului, dă încă bătăi de cap autorităţilor locale. În 2004, 138 de hectare au ajuns la Ecosid Hunedoara, societate pe acţiuni, înfiinţată pentru recuperarea fierului vechi din zona fostului flux primar al Siderurgica, închis operaţional, şi pentru obţinerea de fonduri care să permită ecologizarea respectivei suprafeţe de teren. După mai multe tentative de cumpărare, venite din partea unor firme „interesate”, Ecosid a intrat în proprietatea Consiliului Local Hunedoara, printr-o hotărâre a Guvernului României din aprilie 2005. De atunci, municipalitatea s-a chinuit să obţină fonduri pentru ecologizarea suprafeţelor deţinute la Ecosid. În 2004, Primăria municipiului Hunedoara a întocmit un program de ecologizare pentru care a solicitat fonduri Phare, prin componenta 2004 - 2006. Proiectul a primit avizul Agenţiei V Vest, dar a fost pus în aşteptare de Ministerul Integrării Europene. Anul trecut el a primit avizul pentru obţinerea de fonduri structurale din partea Uniunii Europene. Dincolo de peisajul dezolant, marea problemă este neutralizarea deşeurilor periculoase existente în zonă. Pe acest teren se mai regăsesc în jur de 30 de „puncte” care pot produce accidente ecologice. Aici se află rezervoare cu acid sulfuric, fenoli, gudron, benzen etc. În momentul de faţă o firmă din Bucureşti a început să lucreze la documentaţia tehnică pentru Ecosid. Aceasta va stabili cu exactitate de ce sume este nevoie pentru ecologizarea celor 138 de hectare. Directorul executiv al Ecosid, Marian Mihalache, spune că după ce vor fi cunoscute toate datele proiectului tehnic, se va ştii şi valoarea exactă a fondurilor care trebuie alocate pentru ecologizare: „Ştim că e sigură suma de 7,4 milioane de euro, dar aceasta ar putea creşte. Nu pot preciza cu cât, dar sigur va fi de două ori mai mare, asta ca să putem reda terenul în totalitate în circuitul civil. Apoi, va trebui să rezolvăm şi problema utilităţilor”.
Istoria unei privatizări Cu o activitate supradimensionată, Combinatul Siderurgic de la Hunedoara număra în anul 1990 în jur de 20.000 de angajaţi. Timp de câţiva ani, combinatul începe să acumuleze datorii importante către bugetul de stat şi diverşi furnizori de servicii, astfel că zilnic pierderile înregistrate să ajungă la aproximativ 50.000 de dolari pe zi. Folosind o tehnologie depăşită, care polua zona, şi cu un număr prea mare de angajaţi, combinatul, transformat în 1991 în societate comercială care a primit numele de „Siderurgica”, risca în anul 1997 să se transforme într-un morman de fier vechi. În 1998, atât conducerea FPS, cât şi cea a combinatului iau decizia de închidere a fluxului primar de la Siderurgica Hunedoara, lucru care a dus la concedierea colectivă a şapte mii de angajaţi. Timp de câţiva ani, aceştia au transformat Agenţia Locală de Ocupare a Forţei de Muncă într-o veritabilă „firmă” care număra în Hunedoara cei mai mulţi „angajaţi”. Până la sfârşitul anului 2003, de la „Siderurgica” Hunedoara au mai plecat încă cinci mii de salariaţi, prin disponibilizări sau prin pensionare, astfel că la momentul cumpărării sale de către LNM Holdings în firmă mai lucrau în jur de 3.000 de oameni. La un an după privatizare, adică în 2005, firma a înregistrat pierderi de 75,86 de milioane de lei, iar în 2006 afacerile Mittal Steel Hunedoara au crescut cu 27,6%, la 746,54 milioane de lei, iar firma a obţinut un profit net de 22,5 milioane de lei. Veniturile totale ale companiei au crescut anul trecut cu 50 la sută, la 790,39 milioane de lei, iar cheltuielile totale s-au majorat până la 767,89 milioane de lei, faţă de nivelul de 603,02 milioane din 2005. Înainte de vânzare, nouă dintre secţiile combinatului au fost transformate în filiale şi externalizate, iar în prezent doar la trei dintre acestea fostul combinat mai deţine participaţii de aproape sută la sută. În acelaşi timp, liderul Sindicatului „Siderurgistul”, Petru Vaidoş, admite că închiderea fluxului primar a salvat combinatul de la faliment: „Dacă facem o analiză acum, la rece, spun că nu se putea altfel. Eu sunt optimist şi cred că Hunedoara are o şansă. Parcul Industrial, fondurile pentru Ecosid, sosirea în zonă a mai multor bănci şi a unor lanţuri mari de magazine, sunt semne că zona va prospera. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim la forţa de muncă. Deja în siderurgie aceasta începe să fie îmbătrânită şi cred că este nevoie de reînfiinţarea şcolilor care să pregătească personal în acest domeniu”. 
Ce se pune în loc? Zona plină astăzi de ruinele vechii oţelării Siemens - Martin şi ale uzinei cocso-chimice ar urma să fie împărţită în trei. Conform unui studiu de fezabilitate, în zona dinspre Castelul Huniazilor va fi ridicat un parc turistic - cultural, în partea din mijloc va exista o zonă rezidenţială, iar în a treia, aflată în apropierea Parcului Industrial, ar urma să existe un perimetru destinat activităţii industriale. Toate acestea ar face ca pentru început 500 de oameni să îşi găsească un nou loc de muncă. Pe de altă parte, primarul municipiului Hunedoara, Nicolae Schiau, spune că şi Parcul Industrial ar urma să producă în jur de 1.200 de locuri de muncă, după ce şi ultimele opt din cele 26 de parcele vor fi amenajate: „Sperăm ca în câţiva ani ruinele fostului flux primar să dispară, iar în locul lor să fie luat de hale moderne, un cartier rezidenţial şi un parc cultural. Oricum, în Hunedoara lucrurile s-au îmbunătăţit vizibil faţă de anul 1998 când au început disponibilizările masive de personal de la Siderurgica. De altfel, consider că şi în Hunedoara începe să apară o criză a forţei de muncă. Deja sute de slujbe sunt vacante, iar acest lucru se resimte şi în multe dintre meseriile specifice sferei industriale în care Hunedoara avea mult personal calificat. Pe de altă parte, deşi în zonă a apărut o fabrică de cabluri auto, multe dintre locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate, din lipsă de forţă de muncă”. A fost odată un combinatÎnainte de 1990, industrializarea masivă impusă de regimul comunist a făcut ca în judeţul Hunedoara să funcţioneze două combinate siderurgice - unul în municipiul Hunedoara şi un altul în oraşul Călan, dar şi exploatări miniere şi uzine de prepare a minereului, situate în zonele Deva, Brad şi Valea Jiului. Timp de şapte ani, până în 1997, aceste firme de stat au mai funcţionat târâş - grăpiş, reuşind să acumuleze datorii imense către bugetul de stat. Practic, 1997 a fost anul în care Guvernul României, condus de Victor Ciorbea, a început privatizarea şi restructurarea coloşilor industriali din judeţul Hunedoara. Încet şi sigur, întreprinderile ceauşiste au început să cadă una după alta, lăsând în urmă ruine, şomaj şi datorii de mii de miliarde de lei vechi.
Experiment fatal Combinatul „Victoria” din Călan, operă a „epocii de aur”, „înghiţea” în 1990 în jur de opt mii de persoane, fiind considerat o „ctitorie” a lui Nicolae Ceauşescu. În 1991 a fost transformat în societate pe acţiuni, iar şapte ani mai târziu a fost divizat în 12 societăţi comerciale, care au fost privatizate după câţiva ani. În tot acest timp, interesele personale ale potentaţilor vremii au făcut ca din fosta platformă siderurgică să se aleagă praful. Întâi, fierul vechi a fost tăiat şi vândut la centrele de colectare, pentru ca apoi tot ceea ce mai era vândut să ajungă, în cele mai multe cazuri, în mâinile unor aşa-zişi oameni de afaceri. Astăzi, din cele 12 societăţi comerciale mai funcţionează doar turnătoria de cilindri. În schimb, din platforma siderurgică a fostului combinat ”Victoria” sau ”Sidermet” Călan au rămas doar structurile de beton ale clădirilor şi o privelişte dezolantă, care aduce de cele mai multe ori cu decorurile filmelor de groază sau a celor science - fiction. Din păcate, nesfârşitele litigii în instanţe între lichidatorul ”Sidermet”, cumpărătorii unora dintre societăţile comerciale şi AVAS face ca terenul pe care au fost amplasate clădirile fostul combinat să nu poată fi folosit. Deşi mulţi s-au îmbogăţit de pe urma ”afacerilor” derulate în Călan, pentru locuitorii acestui oraş nu au apărut noi locuri de muncă, iar traiul de zi cu zi a rămas cam acelaşi: lipsit de perspectivă. În zonă locuiesc în jur de 13.000 de persoane, iar locurile de muncă existente se cifrează la aproximativ o mie, în timp ce rata şomajului se învârte în jurul a 12 procente, de două ori şi jumătate mai ridicată decât cea de la nivel judeţean. În plus, 140 de familii beneficiază încă de ajutorul minim garantat. Un optimist Primarul oraşului Călan, Adrian Iovănesc, crede că situaţia de astăzi a localităţii pe care o conduce este urmarea privatizării dezastruoase a fostei platforme siderurgice: „Ruinele fostelor clădiri arată precum modul în care s-a făcut privatizarea la Călan. Aici s-a vândut totul fără niciun fel de respect. Nu are rost să facem o paralelă între ceea ce a fost la Călan şi ceea ce este astăzi. Nu are rost să privim în trecut, ci trebuie să privim spre viitor. Acum, important este să reuşim să preluăm cele 110 hectare de teren situate de o parte şi de alta a DN 66. Din păcate, litigiile existente au făcut imposibil acest lucru. Cred că prin preluare am pune capăt dezastrului ecologic de la Călan”. În plus, Iovănesc consideră că prin preluarea de către administraţia locală a terenului, oraşul ar începe să îşi revină: „Am avea suprafeţe suficiente, cu multe utilităţi, pe care le-am putea oferi investitorilor. Sunt sigur că am rezolva şi problema banilor pentru curăţirea acestora, dar important este să se rezolve situaţia juridică a acestor terenuri”. Pe de altă parte, edilul-şef al Călanului spune că ieşirea din situaţia în care se află oraşul este în mâna autorităţilor judeţene, care au promis că oraşul va face şi el parte din viitoarea conurbaţie Deva - Hunedoara - Simeria. Până ca terenurile să intre în proprietatea comunităţii locale, va mai trece ceva timp, pentru că procesele între lichidatorul ”Sidermet”, AVAS şi cumpărători sunt încă departe de final: prima instanţă urmează să se pronunţe până la sfârşitul acestei luni. În schimb, iţele unei privatizări eşuate par să nu se mai descâlcească niciodată. Dacă înainte de 1989, cei mai mulţi dintre locuitorii Călanului lucrau în combinatul ”Victoria”, astăzi, în jur de 15 la sută dintre ei fac naveta la Hunedoara, Deva sau Orăştie. În oraş s-a construit, în ultimii ani, o fabrică de lenjerie intimă, care a atras doar o mică parte din numărul celor fără locuri de muncă. Declararea în 1999 a Călanului, alături de Hunedoara - Teliuc - Ghelari, ca zonă defavorizată nu a adus aici investitori dornici să creeze sute de locuri de muncă. Gaura neagră din Valea JiuluiPeste 46.000 de mii de persoane lucrau în minele din Valea Jiului în decembrie 1989. După ani în care salariile minerilor din Valea Jiului creşteau de câte ori liderii lor ridicau glasul la autorităţile statului, care, la rândul lor, s-au folosit de ortaci de câte ori au avut nevoie de „linişte”, în 1997 a început să fie „decontată nota de plată”. Aceasta a însemnat o restructurare masivă a acestui sector. Peste 30.000 de persoane au fost afectate de acest proces, cele mai multe fiind disponibilizate. Valea Jiului s-a transformat în scurt timp în „Jalea Viului”. Datoriile şi majorările la plata restanţelor au ajuns în 17 ani la circa 5,8 miliarde de euro, bani care ar ajunge pentru construirea întregului tronson al coridorului IV paneuropean ce traversează România. Cu toate disponibilizările masive de personal, încă mineritul reprezintă principala sursă de venituri a locuitorilor Văii Jiului. În exploatările miniere din zonă sunt în prezent 11.800 de angajaţi.
Italienii, interesaţi de Vale Restructurarea mineritului a lăsat în urmă o serie de imobile, care nu au atras atenţia investitorilor. Primarul municipiului Petroşani, Tiberiu Iacob - Ridzi (foto), spune că situaţia se schimbă şi că investitori străini s-au arătat interesaţi de suprafeţe de terenuri şi de clădiri care au aparţinut exploatărilor miniere: „Investitorii care ne-au contactat sunt interesaţi să construiască o fabrică de confecţii şi una de materiale de construcţii. Pe de altă parte, au apărut multe locuri de muncă în construcţii şi servicii, iar o parte dintre locuitorii Văii Jiului lucrează în alte zone ale ţării sau chiar muncesc în străinătate. Eu consider că zona s-a ridicat faţă de ceea ce era în urmă în zece ani când a început restructurarea masivă a mineritului”. Edilul-şef al Petroşaniului crede că turismul va fi o alternativă pe termen mediu şi lung pentru Vale, dar că acesta nu se va putea ridica în lipsa unei infrastructuri rutiere adecvate. Zonă defavorizată degeabaÎn jur de 5.000 de mineri lucrau în 1990 în minerit în zona Brad. Astăzi, doar 30 de persoane mai sunt angajate la Filiala Bradmin a Companiei Naţionale Minvest. Dispariţia mineritului din zonă a făcut ca mai multe active ale Minvest să fie disponibile, iar Consiliul Local doreşte să le preia de la Minvest şi să le folosească pentru atragerea de investitori.
„Management al jafului” În anul 1999 Brad-ul a devenit zonă defavorizată. Primarul acestei localităţi, Florin Cazacu (medalion), declară că acest statut nu a ajutat zona pentru că nu au fost create şi pârghiile necesare pentru atragerea de investitori: „Nu au existat mecanisme concrete, ci doar unele declarative, care sună bine, dar nu aduc investitori. Acum ar exista o şansă, dacă ni s-ar da posibilitatea să preluăm la consiliile locale activele minelor închise. Practic, este nevoie de facilităţi fiscale, de crearea unui cadru legislativ atractiv. Cum bine se ştie, degeaba am devenit zonă defavorizată, dacă toate înlesnirile pentru acest statut au fost eliminate rând pe rând”.
Administraţia locală din Brad doreşte să preia de la Compania Naţională a Huilei Petroşani activele de la Exploatarea Minieră Ţebea, care a fost închisă anul acesta. Edilul-şef al municipiului Brad, Florin Cazacu, spune că este vorba despre cinci hectare de teren şi o clădire, dotate cu toate utilităţile: „Facem demersurile necesare pentru preluarea lor. Nu vrem ca acolo să se creeze raiul hoţilor de fier vechi, aşa cum s-a întâmplat în alte locuri, unde putem vorbi despre un management al jafului”.
În cele câteva fabrici din Brad lucrează mai mult femeile, iar primarul consideră că acestea sunt exploatate: „Au salarii mici, lucrează până la 12 ore pe zi, pot spune că sunt exploatate la serviciu. Pe de altă parte, nu au create sindicate. Din păcate, aceasta este situaţia în zonă. După restructurarea mineritului, femeile sunt uneori singurele care duc bani în casă. Posibilităţile să îşi găsească altă slujbă sunt reduse. În condiţiile în care nu li se oferă alternativă, iar soţii lor nu au unde să lucreze, ele sunt nevoite să îşi păstreze acele slujbe mizere”.
Minvest, la păstrare Compania Naţională Minvest Deva şi-a oprit activitatea de producţie anul trecut, după ce la începutul anilor ´90 aici lucrau în jur de 25.000 de persoane. În prezent, doar cu puţin peste 400 de salariaţi execută lucrări de închidere, conservare şi ecologizare a fostelor exploatări miniere. Închiderea minelor a lăsat în urmă o mulţime de active, iar unele au devenit ţinta hoţilor. Altele au fost scoase la vânzare în contul datoriilor Minvest Deva către stat. Doar în luna martie AVAS a scos la vânzare mai multe active ale Companiei, care aparţin Bradmin şi Devamin, în valoare totală de peste patru milioane de euro. Pe de altă parte, recent, printr-o ordonanţă de urgenţă, statul a şters datoriile şi penalităţile de întârziere ale Minvest către stat în valoare de aproximativ 105 milioane de euro. Pe de altă parte, Minvest deţinea o serie de active printre care se numără cămine muncitoreşti, clădiri, centrale termice, baze sportive, dispensare, ateliere, o balastieră, o uzină de preparare de minereu, o carieră de nisip etc. Pentru reconversia forţei de muncă disponibilizată din minerit, în zona Deva au fost cheltuite peste 1,5 milioane de dolari, bani proveniţi de la Banca Mondială. Reprezentantul Agenţiei Naţionale de Dezvoltare a Zonelor Miniere, Marinela Moldoveanu, declară că pe lângă 900 de locuri de muncă înfiinţate, cu aceşti bani au fost create şi 44 de firme: „Banii au provenit dintr-un acord de împrumut convenit de guvernul României cu Banca Mondială pentru regenerarea zonelor miniere şi atenuarea impactului social determinat de disponibilizările în masă, precum şi din alte surse”. |
Săptămâna 10 – 16 mai 2007, numărul 235