Săptămâna 17 – 23 mai 2007, numărul 236
|
REPORTAJ
„Nu l-am găsit încă pe Garcea”
Ciprian Iancu
Şi-a dorit cu ardoare să fie preot şi, mânat de credinţa în Dumnezeu, a urmat toate şcolile posibile pentru a-şi vedea visul devenit realitate. Dar, se pare, că soarta i-a jucat nişte feste lui Bogdan Niţu, absolventul de Teologie, care a ajuns să schimbe cursurile de religie pe munca de purtător de cuvânt la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului (IPJ) Hunedoara. De mai bine de un an, fostul profesor de religie, devenit poliţist, păstrează pe birou Biblia, alături de Codul Penal şi ia pulsul infracţional al fiecărei zile, pe care îl transmite, apoi, jurnaliştilor. A învăţat să treacă peste crimele şi accidentele produse de hunedoreni, cu ajutorul credinţei. Bogdan Niţu, poreclit de jurnalişti ”acest Pintilie al Hunedoarei”, şi-a luat noua slujbă foarte în serios, a devenit pasionat de fotografie, dar speră ca, măcar înainte de pensie, să apuce să predice credincioşilor în propria parohie, aşa cum şi-a dorit încă din copilărie.
Mă gândesc că te-ai stresat ceva azi cu atâtea telefoane de la ziarişti şi acum am mai venit şi noi. Te mai şi enervezi, nu, în munca ta? Da. Dar, nu prea mă manifest. Eu sunt, prin definiţie, o fire aşa, calmă. Aşa îmi spun şi oamenii. Dar mă mai şi enervez, dar nu neapărat pe oameni, ci pe situaţii, pentru că eşti limitat de timp. Dacă nu mă sună ziariştii, e de rău. Trebuie să mă sune, iar eu trebuie să-mi fac treaba. Dar câteodată intri şi în criză de timp şi din cauza asta devin mai agitat.Cum de te-ai hotărât să schimbi catedra de religie cu munca de purtător de cuvânt la poliţie? A fost o decizie venită din dorinţa de a schimba ceva în viaţa mea, pe de-o parte, şi de a da şi o continuitate muncii pe care o făceam înainte, când predam religia la Colegiul Naţional ”Decebal” din Deva.Şi care a fost continuitatea aici? Acelaşi mesaj de umanism şi de promovare a unor valori esenţiale, cum ar fi dreptatea, adevărul, libertatea, sunt împărtăşite de ambele structuri. Şi de către biserică, prin legea morală şi de către poliţie, prin legea penală. Sunt cam aceleaşi principii pe care trebuie să le respecte cineva pentru a fi un cetăţean cinstit sau un bun creştin.Eşti o persoană foarte credincioasă dacă ar fi să mă iau după studiile pe care le ai şi profesia iniţială pe care ţi-ai ales-o. Nu se poate evalua credinţa. Nu pot nici să mă laud că sunt mai credincios decât alţii. Credinţa nu are un instrument de măsură.S-a schimbat ceva în credinţa ta de când lucrezi în poliţie? Nu s-a schimbat, ci a luat altă formă. Acum, am cunoscut în direct lucrurile pe care alţii le văd la televizor. Acum, eu le furnizez presei. Atunci, eram consumator de media, le vedeam indirect prin ecran, acum se întâmplă ca eu chiar să le filmez şi să le dau celor care prezintă ştiri.Ai regretat vreodată ziua în care te-ai trezit şi te-ai hotărât să vii la concursul pentru postul de purtător de cuvânt la IPJ Hunedoara? Grea întrebare. Sunt momente foarte grele, aici, uneori, de stres, în care trebuie să te rogi ca să treci peste ele. Nu pot să spun că îmi pare rău. Nu m-a obligat nimeni să mă înscriu la concurs. A fost opţiunea mea. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas la şcoală. Nu îmi pare rău că am ajuns aici.Sunt mai multe momente stresante aici decât erau la şcoală, pe vremea când erai profesor? Şi acolo erau, dar de altă natură. Acolo erau implicaţi copiii, care aveau momente în care nu te puteai înţelege cu ei. Erau scurtcircuitări ale comunicării. Intrai în conflicte de idei cu ei sau cu părinţii. La fel se întâmplă şi aici.Cum te-ai adaptat la acest post, la uniformă, la limbaj? Ţi-a fost greu? Mi-a fost, pentru că veneam din afară, nu aveam studiile de specialitate. Dar având o pregătire umanistă, pentru specificul postului pe care-l ocup, eu zic că m-am adaptat bine pe linia de media. Din mers am cunoscut şi practica de lucru a poliţiştilor. Le pun tot felul de întrebări. Exact ca jurnaliştii. Uneori chiar ajung să-i stresez.Garcea există în poliţia hunedoreană? Nu cred. Eu nu l-am întâlnit, cu toate că, la început, pot să spun că l-am căutat. Acum, nu-l mai caut, pentru că o fac degeaba. Aici, am întâlnit oameni de la care am ce să învăţ, indiferent de gradul pe care-l au.Ţi-ar fi stat mai bine cu patrafir decât îmbrăcat în uniforma asta de poliţist? Nu ştiu. Vă las pe voi să apreciaţi. Nu am fost niciodată preot. Deocamdată, mi s-a spus că ”dau bine pe sticlă”.Te deranjează bancurile cu poliţişti? Nu, pentru că am simţul umorului.Te simţi poliţist? Da. Dar nu mă simt vizat de aceste bancuri. Sunt ca şi cele cu blonde. Există şi excepţii.Familia ta cum a reacţionat la schimbarea asta a locului de muncă? Mi-a respectat decizia. Nu a fost o schimbare spectaculoasă, pentru că nu am fost preot. Am renunţat la catedră şi acum mă mai întâlnesc cu unii elevi, care mă întrebă când mă întorc.Îţi place aici mai mult decât la catedră? N-aş putea să spun. Sunt senzaţii diferite şi e greu să faci o comparaţie. Ideea de a transmite un mesaj e aceeaşi, doar că acum, în loc de elevi, sunt jurnalişti.Da, dar elevii ăia nu te sună la ora 2 noaptea ca să le dai detalii despre nu ştiu ce accident sau tâlhărie petrecută, cum fac jurnaliştii. Da. Acesta este unul dintre lucrurile mai complicate, dar intră în fişa postului. E greu, pentru că, uneori, eşti în imposibilitatea de a da, pe moment, curs unei solicitări. Trebuie să ţi se dea un răgaz, să te documentezi şi să-i suni şi tu pe alţii la ora 2 noaptea. Dar procesul trebuie să meargă mai departe. Informaţia e ceva perisabil.”Să trăiţi!” sună mai bine decât ”Bună ziua!” de la şcoală? Nu neapărat. Poliţia s-a demilitarizat, dar s-a păstrat salutul. Nu e ceva care mă deranjează sau care îmi place mai mult decât să mi se spună ”Săru-mâna!”.De când lucrezi pe acest post, ţi s-a întâmplat să fii şocat de ceva, de un eveniment din activitatea ta? Să mergi acasă şi să-l discuţi intens cu familia. Prima oară când a trebuit să particip la audierea unui tânăr acuzat de furt. Am intrat în biroul poliţistului care ancheta cazul şi l-am văzut pe respectivul hoţ, care scria declaraţia. Atunci, am văzut că şi infractorul este un om ca toţi ceilalţi, are şi el probleme, nu e un monstru, aşa cum mi-l imaginam eu. Dar asta nu înseamnă că nu se supune rigorilor legii. A mai fost şi crima aia de la Vulcan, în care o bătrână a fost omorâtă de doi tineri. M-a şocat.Codul deontologic al poliţistului îl ştii? Văd că îl ai aici, lipit pe uşa biroului. Nu-l ştiu pe de rost, dar încerc să-l aplic. Îi cunosc principiile şi l-am lipit pe uşă să-l am tot timpul sub ochi.Ai discuţii religioase cu colegii tăi din poliţie? Te întreabă şi ei lucruri din alea pe care ar întreba un preot? La început, când am venit pe funcţia asta, am fost puţin şocat, pentru că toată lumea m-a perceput ca pe un preot. Intram în discuţii cu colegii mei, undeva, înainte de o şedinţă şi mă întrebau diverse lucruri, despre religie, despre ce au citit ei. Prima dată, m-a uimit acest lucru, dar apoi l-am luat ca pe ceva normal.Cum a fost primul ”sincron”? Am avut multe emoţii. Şi acum am, la fiecare sincron. Încerc să fac repetiţii, să nu mă bâlbâi şi să-mi reţin tracul. Am participat şi la o emisiune în direct, dar înainte de asta n-am dormit vreo două nopţi.Timp liber mai ai? Da. Dar nu mă pot baza pe el. Nu pot să spun că mă duc pe o terasă şi stau acolo liniştit, pentru că oricând poate suna telefonul şi trebuie să mă duc înapoi la birou.Acum, de când eşti poliţist şi vezi atâtea orori, te rogi mai mult? Mă rog, nu pot să spun că mai mult, ci mai intens. Mai mult, nu, pentru că nu prea am timp. Înainte aveam un ritual de fiecare dată când mă rugam.Ce fel de ritual? Puteam să îmi planific ca de la ora 10 la 11 să mă rog. Acum, nu mai pot să fac acest lucru. Nu mai am timp nici să citesc poezii sau cărţi.La biserică te mai duci? Da. În fiecare duminică, dacă pot. Înainte mai ţineam şi predici, dar acum nu o mai fac. Predicam într-o biserică, de la Valea Bradului, unde este preot socrul meu. Mai cântam şi în strană. Acum, dacă îmi sună telefonul, trebuie să ies din biserică.De unde vine aplecarea asta a ta spre biserică şi credinţă? Nu pot să-mi explic. În clasa a şaptea mi-am descoperit plăcerea asta să merg la biserică, acolo, la mine, în cartier, la Bucureşti. Am găsit acolo o atmosferă mistică. M-a atras foarte mult. Era înainte de revoluţie, undeva, înainte de Paşte. Era acolo, un preot bătrân care se ruga, în genunchi şi o rază de soare trecea prin vitralii şi se oprea exact pe chipul lui. Mi s-a părut o chestie extraordinară. Am mers şi a doua oară, a treia oară şi am început să înţeleg ce se petrece acolo.De când lucrezi la poliţie, ţi s-a întâmplat să fii recunoscut pe stradă de oameni, care să vină la tine să reclame anumite lucruri, ca la un sectorist? Da, asta e o chestie drăguţă. Când mă duc prin piaţă, mi s-a întâmplat să mă abordeze lumea cu diverse probleme. Dacă pot să-i şi ajut, atunci e OK. Dar sunt multe lucruri care nu sunt de competenţa poliţiei. Şi acum vreo câteva zile, când m-am dus să mă tund, m-a recunoscut frizerul şi mi-a spus ”N-am tuns niciodată un poliţist”. Săracu`, şi-a dat silinţa şi m-a tuns vreo două ore, până l-am oprit eu şi i-am spus că e foarte bine, să mă lase. |
Săptămâna 17 – 23 mai 2007, numărul 236