Săptămâna 17 – 23 mai 2007, numărul 236
|
REPORTAJ
Fobii de politicianLaura Oană
Insectele, apa, înălţimea, microbii sau spaţiile închise. Acestea sunt doar câteva lucruri de care se tem zeci de milioane de oameni din întreaga lume. Potrivit unui top al celor mai răspândite fobii, publicat de revista americană Forbes, numai în Statele Unite, 36 de milioane de oameni suferă de diferite fobii. Pe primul loc este fobia la insecte, şerpi, lilieci şi şoareci. Cercetătorii susţin că, în timpurile străvechi, frica de animale a fost de mare folos pentru supravieţuire, fiindcă oamenii au învăţat cum să se ferească de prădători. Pe locul 2 este frica de înălţimi, iar pe locul 3 este cea de apă. Nici românii nu par a o duce mai bine, chiar dacă în ţară nu există deocamdată date exacte despre numărul celor care se tem de anumite lucruri. Un lucru este însă cert: majoritatea politicienilor hunedoreni se tem să răspundă la telefonul mobil, deşi de multe ori acesta este plătit din banul public. Puţini sunt cei care îşi asumă de fiecare dată riscul „iradierii” şi chiar apelează numerele apărute pe ecran.
Când vine vorba de fobii, liderul UDMR Hunedoara, Iuliu Winkler, face o distincţie clară între fobiile clasice şi cele ”profesionale”, de politician. Ca exemplu, Winkler spune că, de ceva vreme, de când scena politică este în continuă vânzoleală, a dezvoltat adevărate fobii faţă de: ”minciună, impostori, incompetenţă şi alte balcanisme...”. Udemeristul recunoaşte că, în general, politică nu se poate face fiind complet sincer, dar, nici ceea ce se întâmplă acum, nu se poate numi politică. Prin urmare, Winkler mărturiseşte că nu se simte bine deloc şi că: ”în ultima vreme, sunt chiar trist...”. Cât priveşte fobiile clasice, inventariate de psihologi, Winkler nu şi-a identificat decât frica de înălţime: ”Nu ştiu cum şi de ce a apărut. Când eram mic, nu am avut deloc probleme. Mi s-a format de câţiva ani, când am observat că trăiesc cu strângere de inimă la etajul 4 sau 5 şi nici nu poate fi vorba să mă apropii de un balcon fără balustradă”. Winkler a ţinut însă să specifice că, în politică, nu îi este deloc teamă de ”înălţimi”, fie ele funcţii sau diverse somităţi. Întrebat de fobii, noul preşedinte al PSD Hunedoara, Florin Cazacu, a rostit pe nerăsuflate: ”teama de Dumnezeu”. După inventarierea situaţiilor riscante la care s-a expus: ”Am lucrat în mină, nu mi-e frică nici de întuneric, nici de spaţii înguste; în armată, am sărit cu paraşuta fără probleme deci nu mi-e teamă de înălţime; înot cu plăcere în ape mai adânci de doi metri...”, a rostit resemnat: ”Treceţi teama de ape tulburi ca să par şi eu un om normal...”. În politică, principala fobie a Cazacului este ”înscenarea”, semn că fostului lider al minerilor brădeni îi place să joace pe faţă. FĂrĂ fricĂ Singurul, se pare, politician independent, actualul consilier judeţean Ion Pitulescu (fost PC, fost PNŢ-cd), general în rezervă, fost şef al Poliţiei Române, pare exemplul clasic al omului neînfricat. „Sunt un tip curajos şi, fără să mă laud, nu mi-e teamă de nimic”, se caracterizează din prima omul care i-a făcut pe mulţi să se teamă. Vreme de 40 de ani, cât a lucrat în poliţie, Ion Pitulescu a avut parte de toate: atacuri de toate felurile, chiar şi fizice, ameninţări... În ciuda numelui, nu s-a „pitulat” niciodată şi „niciodată nu am dat înapoi, deşi câteodată aveam ceva reţineri, dar le-am învins”. Singura fobie este cheltuirea banului public, în rest, Ion Pitulescu nu ştie să fii stat vreodată cu inima strânsă: „Nici de animale nu mi-e frică. Sunt vânător, merg la vânătoare de animale mari şi de multe ori am stat cu ursul în faţă. Nu mi-e frică”, susţine generalul convins că pentru a deveni un asemenea om gen: „...fără frică” este nevoie de o înzestrare genetică la care se adaugă o educare a spiritului zi de zi. „Am rămas orfan la doi ani. Am avut o viaţă dură, din clasa a V-a stau în internate... ştiţi cum era.” Pitulescu spune că la fel şi-a educat şi copiii: să nu le fie teamă de nimic şi nimeni: „Puţină duritate, exigenţă, dar cea mai bună lecţie este tot puterea exemplului personal.” Lupta cu fobiile Până şi pasionaţii sporturilor extreme recunosc că se tem de anumite lucruri: se mai întâmplă să vezi câte un salvamontist ferindu-se de un şoricel sau un motociclist enduro păzindu-se de şerpi sau şopârle. Adrian Sopinceanu, vicepreşedintele Clubului Sporturilor Montane, un speolog pasionat, ocoleşte de mic copil „leagănul şi linghişpirul”. Deşi stă agăţat în coardă ore întregi şi se strecoară pe galerii întunecoase pe kilometri întregi, nici nu vrea să audă de „dăinuş” şi îşi şi explică de ce: „Cred că m-am speriat odată, în copilărie...”. Obişnuit al peşterilor de ani de zile, Adrian Sopinceanu a văzut chiar şi colegi de-ai săi cuprinşi de panică pentru că o peşteră îţi oferă cadrul natural ideal să îţi înfrunţi o mulţimii de fobii: teama de înălţime, de întuneric, de spaţii înguste, de lilieci, de apă. Speologului hunedorean i-a rămas întipărită reacţia unui coleg bucureştean invitat într-o peşeră să vadă nişte cristalizări. Bărbatul s-a înţepenit într-o galerie şi cum speologii hunedoreni voiau să realizeze harta cavernei, au decis ca bucureşteanul să îi aştepte într-un punct până ei îşi terminau treaba: „Nu a durat nici două ore, însă când ne-am întors, colegul nostru era înnebunit. A trebuit să îl ajutăm, să îl încurajăm să lupte să iese de acolo. Acum lucrează în Nigeria, ne întâlnim rar, dar de fiecare dată îmi spune că a fost cea mai urâtă experienţă din viaţa sa.” Aşteptând singur în întuneric, omul făcuse un atac de panică, o stare periculoasă cu care nimeni nu se joacă. Speologii recunosc că din această cauză nimeni nu poate fi forţat să încerce să practice sporturi extreme pentru că orice fobie, dacă este să o învingi „trebuie să o iei uşurel, să o corectezi în timp...” Fără număr... De-a lungul timpului, specialiştii au identificat o mulţime de fobii, de la cele mai cunoscute (claustrofobia, teama de înălţime, de întuneric, de locuri aglomerate...) la „ciudăţenii”, ca teama de a vorbi în public.
O frică dezvoltată în adolescenţă, spun experţii, poate persista toată viaţa. Multe din temeri se dezvoltă ca răspuns la situaţii care ne fac rău, însă, de cele mai multe ori, adoptăm temerile părinţilor sau le dezvoltăm privind la televizor o experienţă înspăimântătoare.
Psihiatrii explică că frica de înălţimi se dezvoltă pentru că omul nu poate să zboare. Teama de transportul în comun şi de spaţii aglomerate este cauzată de lipsa de controlul asupra mediului înconjurător într-o lume tot mai ameninţată de terorism. Fobia de spaţii închise, la fel ca teama de poduri şi tunele, fac mintea să îşi pună nenumărate întrebări de genul ”şi dacă ...”. Factorii culturali joacă şi ei un rol important în dezvoltarea fobiilor, aşa că agorafobia (teama de spaţii deschise şi aglomerare) este comună atât la europeni, cât şi la nord-americani şi este aproape inexistentă în Africa sau America de Sud, în timp ce în Japonia este întâlnită „taijin kyofusho”, fobia de a nu deranja, jigni sau ofensa prin propriul comportament, fobie care nu se mai întâlneşte în alte părţi ale lumii. Există însă şi oameni cărora le este frică de tot felul de ciudăţenii: paiaţe, microbi sau chiar antichităţi. Specialiştii au identificat peste 60 de fobii care încep cu litera „A” de la „ablutophobia - frica de a se spăla sau a face baie” la „aviophobia sau aviatophobia - frica de a zbura”.
Fără niciun fel de glumă, există până şi „politicophobia - frica sau repulsia anormala faţă de politicieni!”
|
Săptămâna 17 – 23 mai 2007, numărul 236