Săptămâna 31 mai – 6 iunie 2007, numărul 238
|
EDITORIAL
Prea multe Românii!
Monalise Hihn Motto: „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!” (Arsenie Boca)În 2004, prezidenţiabilul Adrian Năstase descoperea cu stupoare că există două Românii: una a politicienilor şi o alta a celor mulţi. Brusc, după ce a pierdut alegerile, Năstase a uitat de acea descoperire. Bineînţeles că lecţia nu a fost învăţată nici de ceilalţi politicieni. Ocupaţi cu făcutul spumelor la gură, dar şi cu umflarea portmoneelor şi a dosurilor personale, oamenii politici par să fi uitat cu desăvârşire de România reală. Există o Românie a oamenilor politici, în care orice e posibil, în care orice vis se împlineşte. E o Românie a celor care pot face orice, fără să dea socoteală. E România locuitorilor care apar mereu la televizor şi ne învaţă ce e bine pentru noi. E România unora ca Mircia Muntean, de exemplu, care astăzi spune ce vrea, iar mâine uită cu desăvârşire ce a scos pe gură. E România Drumurilor Judeţene, care, chipurile, dau în judecată Consiliul Judeţean din cauză de lucrări neplătite, tocmai pentru că falimentul trebuie să se apropie cât mai repede. E România şmecheriilor de partid, puse la cale la un pahar (sau mai multe?!), dar făcute pe bani publici, că doar prostimea suportă destule. E România celor care au impresia că toată ziua - bună ziua cineva are ceva de împărţit cu ei, când, de fapt, singuri îşi împart bucăţi cât mai mari din ceva ce, culmea, se numeşte banul public. E România celor care se umilesc în faţa şefului mai rău decât o prostituată de la Sântuhalm sau Orăştie. E România celor care nu cred că se duc de prea multe ori în piaţă să-şi cumpere o legătură de ceapă sau să vadă dacă preţul roşiilor a crescut cu mult peste posibilităţile lor financiare. De câte ori aţi văzut vreun politician local în piaţă, la cumpărături?! Acolo, sus, aerul se rarefiază, iar distanţa până la România reală e prea mare. În România reală, copiii rămân adesea fără părinţi, plecaţi aiurea prin lume în căutarea unei speranţe, a unui loc de muncă ce sacrifică familii şi ucide destine. În România reală, copiii răspund ruşinaţi că nu are cine să vină la şcoală atunci când fac vreo boacănă. În România reală, un răspuns de la autorităţi vine la câţiva ani după ce solicitantul e la doi metri sub pământ. În România reală, omul poate să suporte orice - de la răspunsul obraznic al funcţionarului de la ghişeu şi până la aroganţa nesimţită a celui pe care îl plăteşte şi votează. În România reală, oamenii sunt nişte cobai, o specie de mâna a doua, mereu la cheremul unora care cred că pământul începe şi se sfârşeşte cu ei. În România reală, hoţia se plăteşte cu ani grei de închisoare, în timp ce în România lor se vorbeşte despre banul public ca despre o puşculiţă de partid, făcută să îngroaşe conturile unora care până mai ieri erau atât de incompetenţi încât doar înscrierea într-o formaţiune politică i-a salvat de la falimentul personal. În România reală, pentru cei mai mulţi, hrana consistentă a ajuns să fie o cană cu ceai şi o felie de pâine. În România lor, chiolhanurile îi fac să regurgiteze de nesimţire, în timp ce grăsimea li se scurge pe bărbii, iar o cântăreaţă de mâna a doua şi cam ofilită le doineşte în urechile soioase. În România tăcută, oamenii încearcă, pe tăcute, să supravieţuiască cu câteva sute de lei pe lună. În România lor, oamenii încearcă, zgomotos, să se laude, la beţie, cum au ajuns milionari în euro, făcând afaceri mulţumită funcţiei publice pe care o ocupă. Oare când poporul român şi-a trădat destinul?!
La ce se mai poate, oare, aştepta şi până când?!
|
Săptămâna 31 mai – 6 iunie 2007, numărul 238