La moartea unui dobitoc

Fotografia reprezintă una din urmările activității lui.

A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al Revoluției, din ianuarie 1990. Tudor Postelnicu, ultimul șef al Securității ceaușiste a murit. Avea 86 de ani. A avut parte de o bătrânețe liniștită. A fost fericitul proprietar al unui apartament de lux pe Calea Victoriei, în buricul Bucureștiului. Ani de zile și-a ronțăit pensia nesimțită având ca scut pentru abominabilele sale fapte statutul său autoimpus de dobitoc cvasianalfabet. Foarte convenabil! În cazul lui Tudor Postelnicu însă, a fi dobitoc era vina cea mai mică.  Funcția i-a permis să devină un ticălos, un antiromân până la nivel de crimă.  Sub șefia lui Securitatea ceaușistă a parcurs cea mai sângeroasă perioadă de după 1964. Morții nevinovați din acțiunea ”Autobuzul”, teroristul Șacalul și atentatul asupra postului de radio Europa Liberă, planurile sinistre de eliminare a scriitorilor dizidenți Paul Goma și Ion Caraion sunt repere ale morbidității pe care Tudor Postelnicu o răspândea în jurul său.

Eroul de la Revoluție, orăștianul Ovidiu Muntean, este și el o victimă a lui Postelnicu. Rănit pe Aleea Studenților din Complexul Studențesc timișorean pe data de 16 decembrie 1989, Ovidiu Muntean a dispărut din Spitalul Județean din Timișoara. A fost unul din cele 40 de cadavre care fuseseră scoase din morga spitalului şi încărcate într-o autoizotermă cu destinația București. Morții au fost incinerați, în taină, la un crematoriu din Capitală. Cenușa a fost aruncată la un canal în Popești-Leordeni. Tot Postelnicu a semnat și tentativa asta criminală de mușamalizare, operațiuni cunoscute sub denumirea de cod „Trandafirul“ şi „Vama“.  Cazul e cu atât mai tulburător cu cât există bănuieli rezonabile că mare parte din cei răniți ar fi scăpat cu viață dacă nu ar fi fost uciși în spital pentru ștergera tuturor urmelor a omorului care abia începuse.

Fotografia cu mama care își îmbrățișeasă copilul înainte ca gloanțele să le curme viețile este poate cea mai cutremurătoare imagine pentru a arăta fața adevărată a represiunii care a fost la Timișoara.

Dar Tudor Postelnicu nu a fost niciodată impresionat de astfel de imagini.  Nu și-a recunocut niciodată nici o vinovăție, nu a trecut nici măcar un moment printr-un proces de conștiință. Singurul său regret este că a fost un dobitoc atunci când a ascultat de ordinele Ceaușeștilor. Recunosc în profilul uman al lui Tudor Postelnicu o liotă întreagă de trepăduși care ucid astăzi zilnic democrația cu vorbe și cărora numai protecția unei dictaturi le lipsește ca să ucidă de adevărat la nevoie numai ca să fie sus, în tăriile puterii. Tudor Postelnicu însă a prins vremurile potrivite. Dictatura ceaușistă a fost societatea ideală pentru ca oameni ca el să poată răzbi în viață la excepțional  dacă sunt excepțional de ticăloși în josul funcției și slugi până la a-și mânca excrementele propriei vieți în susul ei.

Tudor Postelnicu a murit. Sunt aproape sigur însă că sufletul lui nu s-a ridicat la cer.

Adrian SĂLĂGEAN

Sursa foto: emanuelm13.files.wordpress.com