Ne-a fost dat acest chin…

Bunica mea a fost țărancă, dar știa să scrie și să citească și nu vorbea urât. Credea că atunci când pomenești numele dracului, îl provoci să vină, cu toate relele pe care el le aduce: boală, secetă, ceartă, ghinion, moarte… Chiar și atunci când relata despre cineva care a drăcuit, avea formula ei proprie de exprimare. Înlocuia verbul “a drăcui” cu locuțiunea verbală “a da răului”.

Am aflat târziu, aproape de sfârșitul ei, niște povești care i-au întărit  convingerea că dracul nu trebuie deranjat. Pe la sfârșitul anilor ‘50, când s-a pornit colectivizarea și s-a zvonit că vor  veni comuniștii să-i ia pământurile, holdele de la părinți, zestrea ei de fată cu stare, a zis bunica: “Dă-i dracului! Cum să îndrăznească ?!”.

Și-au îndrăznit, aducând cu ei dracul pe care ea-l invocase. Omul ei, bunicul meu, al cărui sânge  nu-l port, urmare a unei povești demne de pus în pagină de către cineva cu talentul lui  Rebreanu, al lui Slavici sau al lui Marin Preda,  a fost unul dintre primii săteni care și-au înscris pământurile la “colectivă”.

Culmea e că n-a făcut-o de frică, ci din convingere. Era cam puțin la minte, deși făcuse vreo doi ani de școală normală. Drept este că s-a împotmolit la mijlocul drumului, n-a reușit să ajungă învățător și s-a întors la munca pământului. L-au lămurit propagandiștii că vine „fericirea” pe pământ. Și-apoi, el n-avea pământ, îl vânduseră părinții să-l țină la școala de care n-a fost vrednic.

I-o fi fost mai ușor să cedeze ceva ce nu era, de fapt, al lui: pământul de zestre al bunicii. Ea nu s-a putut opune decât cu plânsete și blesteme, căci toată averea era trecută „la capul lui”. Cine să ia în seamă o „muiere proastă”?! Pământul ca pământul, că nu s-a mutat din loc, dar a bocit biata femeie cu săptămânile, ca la mort, când i-au luat animalele din bătătură, vaca, boii și, mai ales, calul, pe Boian, să-l ducă la abator, că, de-acu’ gata! În comunism se lucrează mecanizat, nu cu caii!

“Fericirea”care a urmat nu era, nici pe departe, așa cum o aștepta bunicul, strivit de privirile întunecate ale muierii lui, de tăcerea ei profundă și cu atât mai mustrătoare. Situația cea nouă l-a făcut întâi să bombănească, apoi să pună întrebări cu voce tare activiștilor locali, apoi să scrie la CC al PCR, apoi să scrie la postul de radio de la Europa Liberă…

L-or fi cruțat de pușcărie că prea a renunțat repede la avere, ba i-a mai lămurit și pe alții, dar după isprava cu Europa Liberă l-au luat la miliție și i-au tras o mamă de bătaie, soră cu moartea. A zăcut la pat vreo trei luni, iar bunica l-a îngrijit cu devotament, fiind sigură că ea adusese  năpasta peste el, invocându-l iar pe dracu’. Căci, văzându-l cum se zbate ca peștele pe uscat, încercând să dreagă lucrurile și să-și primească porția de fericire, bunica-i făcuse o poezioară: „Fire-al dracu’ de tâmpit,/ Stai în ladă ghemuit/ Cu Scânteia coperit/ Colectiv ți-a trebuit!”.

Era revanșa ei de versificatoare-campioană la șezători și la hora din sat. Dar îl deranjase iar pe dracu’ și era cât pe ce  ca tovarășii să-i omoare  omul cu care, de bine de rău, își creștea copilul. Așa că nu l-a mai pomenit niciodată! Dar a vorbit mereu despre cât de vinovați sunt “ tâmpiții” care au sluțit țara , smintesc la minte copiii și nu-i învață poezii frumoase și „istoria cea dreaptă”.

Îi ura din suflet și se tot întreba cum a putut aluneca țara în mâna lor?! Înnebunea când auzea odele adresate „conducătorului iubit”! Nu mai vorbea urât, dar când se pornea, cu ochii ca două pumnale, bunicul își căuta de lucru prin grădină.

În tot acest timp a sperat că lumea asta strâmbă se va îndrepta cu ajutorul lui Dumnezeu, despre care ea spunea că lucrează prin oameni. “Mamă, adu’ți aminte ce-ți spun eu! Ne-a fost dat acest chin să ne ispășim păcatele din neam, dar Dumnezeu o să ne ierte și-l va aduce înapoi pe regele nostru! Eu oi mai trăi sau n-oi mai trăi…”. Și i se umpleau ochii de lacrimi.

N-a mai trăit! Regele a venit. Ce-i drept, n-a venit  așa cum s-a gândit ea, dar, totuși, a venit! Mihai Întâiul a locuit zeci de ani  în sufletul și în mințile multor oameni, pe o grilă intelectuală largă, fiind depozitarul speranței de viață liberă, democratică. Oare cum ar fi fost, dacă n-ar fi plecat din România decât acum, când se mută la ceruri? Nu vom ști niciodată… Să te odihnească Dumnezeu, de-a dreapta Sa, Majestate!

Eleonora-Carmen HĂRĂU

 

 

2 comentarii la „Ne-a fost dat acest chin…

  • 6 decembrie 2017 la 16:36
    Permalink

    A fost un chin ptr. cei de atunci!
    Responsabili comuniștii!!!
    Acum este un chin ptr. noi
    Responsabili santeti voi !!! TOATE PARTIDELE POLITICE !

    Răspunde
  • 6 decembrie 2017 la 18:59
    Permalink

    Nu știu am trăit în perioada aceea cind bună regele Mihai guverna. Nu știu cum a fost atunci. Comuniștii au avut grija sa nu ne cunoaștem istoria. Dar trăim vremuri care am ajuns în situația în care lumea se împarte în mizerie și bogăție. Și asta e trist
    Problema e că sunt tot mai puțini bogati și tot mai mulți săraci

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *