O fântână lină…
Când am învățat balada „Meșterul Manole” am dus-o cu mine în somn, într-o noapte, așa cum fac de-o viață, cu lucrurile și oamenii care mă tulbură peste măsură. M-am visat Ana lui Manole, în zidul care-mi creștea în jur, fără să-l pot opri, ca un sarcofag … M-am trezit nădușită de spaimă, de uimire, de neînțelegere, bâiguind în toiul nopții, cu revoltă de fetișcană : „Ce om nebun, Manole, ăsta! Oare chiar s-o fi întâmplat așa ceva?!”
Întrebarea era firească, în naivitatea ei, căci profa de română ne spusese că baladele au un sâmbure de adevăr. Și-apoi, mânăstirea de la Curtea de Argeș era o construcție reală, nu o închipuire!
Mesajul încifrat al acestei povești cutremurătoare, și anume că nu poți construi nimic durabil și măreț, fără sacrificii, m-a lăsat rece, nu mi-a mai atins sufletul. Tânguirea Anei: „Manole, Manole, meștere Manole,/ Zidul rău mă strânge/ Copilașu-mi frânge/ Viața mi se stinge…/” m-a blocat în revoltă, uimire, durere și n-a mai făcut loc niciunei justificări în mintea mea. Poftim?! Cum să construiești, cu așa un preț?! Și apoi, „la gata”, meșterul și toată echipa au fost obligați, de către un despot netrebnic, cum bine se știe, să sară de pe acoperișul propriei construcții! Ce-a fost în capul lui Manole ăsta, dac-o fi fost de-adevăratelea, sau în capul poetului anonim care l-a inventat?!
După zeci de ani, am început să pricep ce-a fost în capul poetului popular anonim, dar urăsc balada Meșterul Manole! Urăsc încă, și mai mult, ce i s-a întâmplat Anei, și urăsc că Manole, meșterul talentat și curajos, a ajuns, în cele din urmă, să fie ucis de Negru-Vodă, tocmai din cauza valorii lui!
Iar în zilele astea mi se sfâșie sufletul pentru ei! În fapt, mi se sfâșie sufletul pentru toți cei pe care-i simbolizează ei și pentru nația asta a noastră, care i-a zămislit, și care este acum, din nou, în mare cumpănă!
Mă gândesc la cei ce s-au aruncat în fața gloanțelor în decembrie 1989 și nu mai sunt între noi, sacrificându-și, întocmai ca Manole pe Ana, părinți, copii, soți. Cei ce i-au iubit stau, de atunci, zidiți în zidurile durerii. Și mă-ncearcă iar, ca pe fetișcana de odinioară, sentimentul acela amestecat de admirație, revoltă și durere pentru eroi. Ce-a fost în capul vostru, oameni buni?! Trebuia să nu muriți! Știu, ne-ați dat șansa să trăim liberi și să ne construim prosperitatea… Rezultatul? O Românie cu cinci milioane de săraci! Ne-ați dat șansa să spunem adevărul, dar în numele lui și cu el se fabrică o mulțime de minciuni! Ne-ați dat șansa să ne alegem noi conducătorii, dintre oamenii cei mai buni, și am ales să avem o conducere schiloadă, cu mincinoși și cu infractori dovediți la butoane! Conducătorii noștri par acum hotărâți să întoarcă țara din drumul pro-european și pro-atlantic, pe care voi ni l-ați deschis prin moartea voastră, și s-o cârmească pe drumul pro-tundra siberiană! Avem milioane de minți spălate, pentru care munca, onestitatea, demnitatea și altruismul sunt doar noțiuni de dicționar sau nici măcar atât!
E drept că pe alte milioane de români voi i-ați scăpat, murind, de negură și ei nu vor mai accepta să trăiască orbecăind, vreodată! Și mai sunt pe aici, mulți și tăcuți, cei ce și-au asumat un rol bun „pe-un picior de plai” și se țin de rostul lor pe lume, cu încăpățânare de eroi anonimi. Înfruntând pericolul, înaintează cu curaj, împotriva curentului impus de lichele! E greu și e riscant! Ar trebui să aflați, totuși, dragilor, despre acești oameni buni, curajoși, onești, muncitori… V-ar plăcea să vedeți ce frumos flutură steagul lor, mărșăluind împotriva curentului ticălos!
A meritat? Voi, eroii, nu ne veți putea răspunde niciodată. Iar întrebarea pare retorică. Și totuși, poetul popular anonim nu consemnează că Manole ar fi avut vreun moment de regret. Și ne mai spune că, murind, Manole s-a transformat „într-o fântână lină,/ Cu apă puțină /Cu apă sărată/ De lacrimi udată… /”
Mi-aș dori să fiți și voi, cu curajul vostru admirabil, fântâna lină a celor rămași, și, mai ales, a celor care se vor naște pe acest pământ. Dar poate că așa ceva este imposibil, fiindcă se întâmplă doar în povești.
Iar„Meșterul Manole” nu este nimic altceva decât o poveste… O poveste căreia sâmburele de adevăr i-a fost strivit de pietrele aruncate, de-a valma, în cei care mai sunt dispuși să facă sacrificii pentru Cetate.
Eleonora-Carmen HĂRĂU
