|
La sfarsitul lunii octombrie 1989, soldatul Marius Harabagiu a castigat meciul decisiv pentru ASA Buzau, la categoria 100 de kilograme, la lupte greco – romane. Astfel, asociatia sportiva din Buzau a reusit sa ramana in prima divizie.
 Razbunarea maiorului
In 1989, AS Constructorul Hunedoara avea o puternica sectie de lupte. Unul dintre sportivii de aici, Marius Harabagiu, reusise, in primavara, sa castige titlul national la juniori, la lupte libere, categoria 100 de kilograme. Si alti elevi ai antrenorului Emil Nicoara obtinusera rezultate foarte bune in diverse competitii. Din pacate, trei sportivi foarte buni, Marius Harabagiu, Nicolae Trasca si Sorin Juverdeanu, urmau sa fie incorporati. Perioada de recrutare a coincis cu cea in care luptatorii se aflau in cantonament, pe Litoral. Acest lucru a starnit furia unui maior de la Deva, care i-a trimis pe cei trei sa isi efectueze stagiul militar la UM 01258 din Ramnicu Sarat. „In data de 21 septembrie 1989 am fost incorporat, alaturi de Nicu Trasca si Sorin Judeverdeanu. Nea Emil Nicoara, antrenorul nostru, era foarte suparat ca am fost trimisi tocmai la Ramnicu Sarat. Speraseram ca vom ajunge la Targu Jiu, unde am fi putut sa ne continuam activitatea sportiva. Antrenorul a tot facut interventii peste interventii ca sa ne transfere. Nu stiam ca nu se putea face asta, pentru ca nu erau permise transferurile intre armate. Noi apartineam, la Ramnicu Sarat, de Armata a II-a, in timp ce Targu Jiu era arondat Armatei a IV-a. Am ajuns intr-o companie cu 1.800 de oameni, din care doar vreo 30 eram sportivi. Ni s-a promis ca vom merge la Spartachiada, la judo. Nu s-a intamplat. Pe de alta parte, conditiile din armata erau mizere. De fapt, nici nu stiu cat era armata si cat era bataie de joc. Tot soldatii erau cei care isi umileau colegii. Noi nu suportam asa ceva. Aveam alta personalitate. N-au reusit sa-si bata joc de noi”, isi aminteste Marius Harabagiu.
 De la Ramnicu Sarat, la Buzau
De la Hunedoara, antrenorul Emil Nicoara continua sa spere ca elevii sai vor fi transferati in alta parte. S-a intamplat ca ASA Buzau, care avea echipa de lupte greco - romane, se afla in situatia sa retrogradeze din prima divizie. Antrenorul de la Hunedoara a vorbit cu cei de la Buzau si le-a explicat ca ar putea scapa de necazuri daca reusesc sa ii ia pe baietii lui in lot. „Eu eram la lupte libere, dar diferenta fata de greco – romane nu e mare. Ei nu aveau om – la suta. Asa am ajuns la sfarsitul lunii octombrie sa lupt la Radauti, la categoria 100 de kilograme. L-am invins pe un senior din Constanta, iar ASA Buzau s-a salvat de la retrogradare. Pentru mine nu era un lucru iesit din comun, desi trecusem la alt stil. Antrenorii au promis ca ma vor duce la Buzau”, spune Marius Harabagiu. S-a intors la unitate. „Era foarte rau la Ramnicu Sarat. Mancarea era infecta. Si acum imi amintesc acest lucru. Apa calda era o singura data pe saptamana. Normal ca nu ajungeau toti sa se spele. Eram 1.800 de oameni. Ne obisnuiseram cu toate si nu mai speram ca vom reusi sa scapam de acolo. Deja incepuseram sa dam plocoane pe la unitate, in special tuica, sa ne lase de sarbatori acasa. Eram ca leii in cusca. Mai mult, deja participaseram la sapte sedinte de trageri. Faceam marsuri de cate 40 si ceva de kilometri. Asa s-au scurs zilele pana in data de 6 decembrie. Dimineata, a venit capitanul si ne-a zis – Harabagiu, Juverdeanu si Trasca veniti cu mine! De astazi sunteti detasati la ASA Buzau, la sectia de lupte. Mergeti acolo! - Ne-au dat tinuta noua. Pana atunci umblasem cu una peticita. Imediat au gasit lucruri noi in magazie. ASA Buzau avea sectii de lupte, box, handbal, fotbal, volei. Conditii radical schimbate. Aveam norma zero la mancare, era ca la mama acasa. Eram 35 de sportivi, aveam cantina noastra, televizor in camera. Unitatea era amplasata langa una de transmisiuni. Mai mult, in fiecare an, in 22 – 23 decembrie toti sportivii erau trimisi acasa pana prin 3 – 4 ianuarie. Aveam haine civile si buletinele le pastram la noi. In fiecare seara mergeam la patinoar. Noi faceam sport si in timpul liber”, povesteste Marius Harabagiu.
“Radu cel Frumos”
Cei trei sportivi simteau ca l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Totul a durat pana in 15 decembrie seara, cand un locotenent a intrat in dormitor si i-a rugat sa nu paraseasca unitatea. „Ne-am tot intrebat ce s-a intamplat. El primise, probabil, ordin. Aflase ca ceva nu e in regula. Dimineata, la raport, ne-a spus comandantul nostru ca suntem in alarma. Altceva nimic. S-a dat - Radu cel Frumos. Ne-au pus sa incarcam niste butoaie cu benzina in camioane. Ne-au si spus ca vom pleca la Timisoara. De ce si cum – niciun cuvant! Noi nu aveam acces la Europa Libera. Ne spuneau ofiterii ca lucrurile nu stau tocmai bine la Timisoara, apoi ca suntem in razboi cu ungurii. In 17 decembrie ne-au dat armamentul, dar nu si munitie de razboi. Avand atatea sedinte de trageri, le aratam colegilor cum sa faca. Pentru noi nu era nimic iesit din comun, dar cei care nu pusesera mana pe o arma pana atunci erau speriati. Au inceput sa ne puna si pe noi sa facem plantoane. Se vorbea deja despre teroristi si eram atentionati sa nu sara cineva gardul”, continua fostul sportiv.
Ranit in umarul stang
In data de 22 decembrie fiecare soldat a primit cate 90 de cartuse. La orele pranzului, soldatii de la Buzau au vazut si ei la televizor ca sotii Ceausescu au fugit. La ora 22 s-au tras primele focuri de arma spre unitatea din Buzau. Tot in zona se afla si comandamentul Armatei a II-a, dar si alte unitati militare. „S-a tras de pe niste blocuri turn, care erau langa unitate. Cand a inceput sa se traga, mi-am dat seama ca nu sunt armele noastre, aveau un alt fel de pocnet, sunau altcumva. Eram pe o alee, fiecare la locul stabilit, in dispozitiv. Ni s-a spus sa nu lasam pe nimeni sa atace unitatea, ce avea un gard de beton inalt de 2 – 3 metri. Nu vedeam cine ar putea sa fie dincolo de el. M-am aruncat la pamant. Au inceput stelute albastre sa vina de pe bloc si un pocnet mai aproape. Apoi, s-a tras din fata, cumva oblic, iar gloantele veneau tot asa. Ne-am aruncat la pamant si am inceput sa tragem in gard. Eu am tras un incarcator, adica 30 de cartuse. Stateam in pozitia culcat, am simtit o lovitura puternica in umarul stang. M-a nimerit cumva in lateral. Glontul a intrat mai inspre spate, din oasele umarului a ricosat la un centimetru de coloana vertebrala. N-am simtit pe moment decat o durere, ca si cum as fi primit un pumn puternic in umar si apoi o arsura pana in gat. N-am mai putut sa ridic capul. Mi-am dat seama ca sunt ranit. Am pierdut notiunea timpului, nu stiu cat am stat acolo, ce am facut. Am simtit sangele, cald. Aveam haina de militar scurta, groasa. Sangele n-a iesit prin ea. La un moment dat m-am ridicat, am prins arma de mana, m-am ars in palma dreapta, pentru ca era fierbinte, iar colegii mi-au povestit ulterior ca pe alee se tragea, dar eu o luasem la fuga printre gloante. M-am dus si m-am bagat in magazia de alimente si m-am culcat jos, pe beton. Acolo m-au gasit colegii pe la 2 noaptea. Ei nu stiau ce e cu mine. Credeau ca m-am speriat si am fugit. Nu m-au cautat. Nici n-am realizat unde sunt. Stiu ca dupa ora 2 noaptea am ajuns la infirmerie. Cand m-au gasit, m-au pus pe un scaun, dar nu isi dadeau seama ca sunt ranit, pentru ca haina era groasa, de pasla, si nu iesise sangele prin ea. Avea doar o gaura mica. M-au apucat de mana si am inceput sa urlu, m-au stropit cu apa. A venit comandantul, caruia i-am spus ca ma doare mana. M-au dus la infirmerie. Acolo, am dat cu ochii de un sergent care avea capul desfacut. I se vedeau creierii. Un maior, singurul doctor din unitate, nu mai prididea cu treaba. In noaptea respectiva, la unitatea noastra fusesera sapte morti si 21 de raniti. Nu s-a ocupat imediat de mine. Am pierdut foarte mult sange. Doar robustetea organismului m-a salvat (n. red.: el avea 1, 92 m si 100 de kg). De a doua zi am inceput sa-mi amintesc. A venit maiorul, a incercat sa-mi dea vestonul jos. Nu realiza ca e glontul in mine”, rememoreaza Harabagiu.
Operat de urgenta
Pe raniti i-au evacuat la spital. S-a tras si asupra ambulantei cu care Marius Harabagiu a ajuns la unitatea spitaliceasca din Buzau. „Am ajuns in salon si m-au pansat. A venit un medic ortoped, a vazut ca nu pot sa ridic mana si a zis ca am un glont in mine. Dimineata, pe la 5.30, m-au luat din salon si m-au dus in sala de operatii. S-a tras si asupra spitalului. Am inteles ca au venit doi medici de la Bucuresti. Ei ne-au operat. Atunci tin minte ca m-au pus la aparat si mi-au aratat pe monitor si glontul. Nu mi-au facut anestezie generala. Dupa ce l-au extras, mi l-au aratat. - Lasati-mi-l mie -, le-am cerut eu. Ei au zis nu, pentru ca va fi proba la dosar. Cand l-au extras, au declarat ca e glont de PM 7,62. Am stat noua zile in spital, dupa care am fost trimis in infirmerie. Stateam cu inca patru raniti in salon. Unuia dintre ei, care fusese ranit in cot, i-au zis ca e glont VIDIA, ce nu era in dotarea Armatei Romane. Au schimbat declaratia si au spus ca e de PM 7,62. A doua seara, asupra unitatii s-a mai tras, dar foarte putin. Am ajuns si la Spitalul Militar Central, unde au vrut sa ma treaca in rezerva, cu revenire peste un an. Am refuzat. Apoi, am stat doua luni legat in garou, ca sa se prinda oasele. Mi-a dat o hartie sa nu fac efort”, adauga Marius Harabagiu. La intoarcere au inceput sicanele. Antrenorii erau nemultumiti ca nu mai putea sa faca sport si au vrut sa il trimita inapoi la Ramnicu Sarat. „Am avut noroc cu un maior, care se numea Cosconea, care m-a asigurat ca atat timp cat el va fi in functie, eu nu voi pleca de acolo. Am fost trimis si la Medicina Sportiva, unde li s-a confirmat ca nu mai pot sa fac sport. Am recuperat si vestonul, pe care l-am purtat asa, cu sangele pe el, cat a fost vremea rece. Am primit si un CEC de 5.000 de lei, dar si niste ajutoare, in spital, adica margarina, niste cutii de chibrituri. Se bateau asistentele pe ele. Parca nici nu imi vine sa cred ca am trecut eu prin astea”, incheie Marius Harabagiu. A fost trecut in rezerva in septembrie 1990. Acum, locuieste la Ghelari, langa Hunedoara. Are un fiu de 17 ani, care practica si el luptele libere.
|
XML
