Nr. 400:: 29 iulie - 4 august 2010::Scris de Ciprian Iancu

Localitatea Campu lui Neag, din extrema sudica a judetului Hunedoara, s-a transformat mult in ultimii 25 de ani. Atat de mult incat aproape nimeni, dintre cei care, sa zicem, au plecat de aici inainte de 1985, n-ar mai recunoaste-o. Vatra satului a disparut, iar “coada” numita de localnici “zona Buta” este intesata de case de vacanta.

Vechea vatra a satului Campu lui Neag a disparut intre 1984 si 1987. Comunistii au tinut cu orice pret ca pe locul ei sa faca o exploatare de suprafata a huilei. Toate casele au fost daramate, iar localnicii s-au dus care pe unde-au putut. Cei mai multi au plecat in Uricani, orasul mineresc din imediata apropiere. Au fost insa si cazuri mai fericite, cum este cel al lui Ioan Manolesc, un batran care, gonit de comunisti din vechea-i casa, s-a mutat, practic, in stana pe care o avea un pic mai in sus, pe Valea Jiului de Vest, si, an dupa an, si-a transformat-o intr-o locuinta destul de confortabila pentru el si sotia lui, Ana.

Drumul care “creste” case
Numarul caselor de vacanta si al pensiunilor de pe “Drumul lui Basescu” (Campu lui Neag – Herculane, inca neterminat), creste de la an la an. Nici edilii orasului Uricani (cel de care apartine satul) nu mai stiu exact cate anume sunt. Cele mai multe, pana acum, par a fi in Campu lui Neag, asta poate si datorita lacului format in vechea cariera miniera. Cum treci de lac, printre casele de vacanta, undeva pe stanga, zaresti o gospodarie din lemn, ce tare seamana cu felul in care momarlanii (bastinasii zonei) isi organizau mai demult randuiala pe langa casa. Gospodaria nu are poarta. Intrarea este insa strajuita de doi caini ale caror lanturi sunt indeajuns de lungi cat sa-ti lase doi metri ca sa poti trece nevatamat printre ei. Cateii latra insa din toti rarunchii, parca sa fie siguri ca-i aude stapanul. Sunt mai multe “casute” de lemn cu acoperis de tigla, puse un pic dezordonat. Din cea situata mai in fata, cu o tufa de trandafiri langa usa, iese-n mare graba un batranel zambitor si destul de sprinten. Este Ioan Manolesc si spune mandru ca are “80 de ani fara unu”.

Evacuat in Ajun de Craciun
Nea Ioan este doar unul dintre sutele de localnici care au trait drama de la Campu lui Neag. “Au descoperit huila sub sat si-au vrut s-o scoata. Au tot incercat ei sa ne mute, dar noi n-am prea vrut. Apoi, in Ajunul Craciunului din 1985, au venit si ne-au scos afara. A doua zi, buldozerele treceau peste casa noastra. Noroc ca am avut unde sa venim, aici, aproape. Aveam aici o coliba in care mai stateam cu oitele vara si toamna. O facusem inca din 1980”, povesteste batranul. “Cei doi copii ai mei s-au tras spre Uricani. Eu si sotia mea, Ana, am ramas aici si, incet – incet, ne-am mai facut cate una alta”. Acum, gospodaria numara doua casute de locuit, una pentru cei doi, alta pentru oaspeti, un mic grajd pentru oi, o camaruta pentru unelte, una pentru doi purcelusi si o magazie pentru lemne. Toate, sunt facute din lemn de brad captusit pe interior cu pamant. O singura cladire din gospodarie este din boltari, un alt mic depozit ridicat mai recent.

“Frigiderul” cu apa, din caldare
Toata viata lui a fost padurar si si-a ales binisor locul pentru stana. In fata gospodariei sale se ridica semeata si mai tot timpul invaluita in nori subtiri Muntele Plesa. In stanga sunt culmile Arcanului, apoi Varfu Stravonilor, Custura, Bilugu. Pe scurt, ca-n mai toata Valea Jiului, si la Campu lui Neag zona arata ca fiind numai buna pentru o statiune. Tocmai de aceea, Ioan Manolesc nu se da plecat nicicum din casuta lui de lemn. Nu-l deranjeaza nici iernile lungi si grele, cu zapada multa, nici noii vecini, de la un an la altul, parca mai multi: “Au venit mai mult de pe la Craiova si Targu Jiu si si-au facut aici case de vacanta. N-am nimic cu ei, ne intelegem bine. Mai trec pe la mine, le mai dau un litru de lapte cu doi lei sau cateva lemne pentru un gratar. Cu laptele e in regula, dar cu lemnele e mai greu. O masina de lemne ma costa 10 milioane si abia ajunge toata iarna. La pensia mea de 700 de lei e cam mult. Dar nu ma duc niciunde de aici. Cand mai merg pe la copii, pe la nepoti, prin Uricani, prin Lupeni, imediat ce ajung in oras imi vine rau. Nu-mi place, e prea multa agitatie acolo”. Batranelul spune ca are tot ce-i trebuie in casuta lui veche din lemn de brad: un aragaz cu o butelie, soba cu lemne si apa buna si atat de rece incat poate sa lase toata ziua sticlele cu lapte de oaie intr-o caldare cu apa pusa la soare si nu tot nu se strica: “Unde-ati mai vazut asa ceva decat aici. Desi e la soare, laptele sta in apa asta mai bine decat in frigider. E apa din paraul Rostoveanu, adusa cu un furtun de 150 de metri pe un sistem pe care mi l-am facut chiar eu, simplu, pe principiul autosifonarii”, se mandreste nea Ioan.