|
Cauzele sunt explicate de Victor Paul, referent in cadrul Primariei comunei Bulzestii de Sus si fost primar intre 1992 si 2000. „Saracia i-a alungat pe oameni de aici. In perioada interbelica au plecat masiv in Banat (unde-au primit pamanturi pe mosiile parasite de grofii maghiari plecati din tara dupa unirea Transilvaniei cu Romania – n.red.). Apoi, depopularea s-a accentuat din nou incepand din anii 60. Pai cum sa mai ramana aici. Ganditi-va ca, in comuna, electrificarea a inceput abia in 1979 si s-a incheiat doar in 2004. Cei ramasi sunt saraci. Nu primesc ajutoare sociale pe motiv ca cica ar avea pamanturi. Dar ce mai poate munci un batran singur la 70 – 80 de ani? Acum, cu criza asta, suntem pusi sa taiem si mai multe ajutoare sociale. Repet, oamenii sunt saraci. Daca v-as spune ce slab mananca din cauza saraciei nu m-ati crede. Eu am mers prin casele lor si unii abia daca au o ceapa si o slanina ca sa manance la pranz”. La fel ca multe alte localitati din zona, Rusestiul si-a luat numele de la cel al familiei care l-a intemeiat cu sute de ani in urma (Rusu – Rusesti, Paul – Paulesti, Bulz – Bulzesti, Giurgiu – Giurgesti etc.). Numele sau mai este doar pe hartile judetului Hunedoara. Pe drumul care-l leaga de centrul de comuna nu zaresti niciun indicator. De fapt, picior de turist nu calca la Rusesti. Drumetii sunt atrasi de Muntele Gaina, sub care se afla satul, la vreo 4 kilometri distanta, in Sud-Est fata de platoul Targului de Fete.
 Satul batranilor din case vechi
Ca-n orice sat de munte, casele sunt imprastiate. Cateva pe doua vai, alte cateva pe doua culmi. Pe culmea care se-ntinde spre Nord, spre Muntele Gaina, drumul mai este tinut in viata doar de masina primarului comunei, care locuieste in Rusesti. Drumeagul e practicabil doar vara, cand nu ploua. In rest e imposibil de parcurs, mai ales pe ultimii doi kilometri. „Carosabilul” argilos te scoate insa pe o portiune dreapta si se transforma apoi in iarba. Pe stanga sta o camaruta mica, o casuta in care, pe vremuri era amplasat cuptorul de paine al gospodariei. Casa nu are nici ea mai mult de o camera si o camara. Toata gospodaria este pustie. Mai in sus, singura intr-o casa maricica, supravietuieste Zoritia Giurgiu. Are 75 de ani, nu are copii si nici barbat. „N-am avut servici niciodata. Am lucrat pamantu’ si am cules bureti (ciuperci – n.red.). In ultimii sasa ani tat prin spitale am stat. Mai fac ce pot pe langa casa. Vara ne pregatim pentru iarna si iarna asteptam sa vina vara. Cam asta-i viata aici”, spune femeia. Nici vecina ei, Maria Aslau, nu e mai optimista, desi e cu 11 ani mai tanara. Drumul care duce la casa ei (cea mai Nordica locuinta a judetului Hunedoara) seamana mai degraba cu albia unui torent ce se formeaza periodic in zona. De gard nu e bine sa tragi pentru ca, de putred ce este, ai toate sansele sa ramai cu o „speteaza” (stinghie) in mana. Singurul lucru modern din curtea casei este o masa albastra, din plastic. In rest, femeia se descurca asa cum a facut-o si-n urma cu 40 de ani. „Curent mai mult nu este decat este. Se tot strica linia acilea mai in jos de noi. Ma trezesc cand se face lumina si ma culc dupa ce se face intuneric. Cu o mana ma mai proptesc in bata, cu cealalta duc galeata. Mai tin cat oi mai putea o vacuta, doua, un purcelus. Mai sap un pic la gradina la cartofi si cam atat”, spune Maria Aslau usor intrigata ca un strain a venit s-o intrebe cum traieste ea in inima Apusenilor.
 Cosas la 73 de ani
Pe aceeasi ulita inierbata a satului o singura gospodarie mai este locuita. Din sura acesteia, inca acoperita cu paie, iese voios Viorel Straut cu o coasa intr-o mana si cu cutea (piatra de ascutit) in cealalta. Are 73 de ani si s-a obisnuit cu singuratatea. De 25 de ani este vaduv, iar cei trei copii ai sai sunt demult coborati din munte, doi la Brad si al treilea la Vata. „Am o pensie de 430 de lei dupa 22 de ani lucrati la padure si in combinatul de la Hunedoara. N-am de ales, trebuie sa mai fac ceva, asa ca ma necajesc cu doua vacute sa le tin. Aici painea vine o data pe saptamana, are 700 de grame si costa 3,3 lei. Iarna zapada e pana la brau, asa ca, daca vara nu faci nimic... Acuma ma scuzati, ca mai am de cosit, ca trebuie fan la vacute”, spune batranul care-si termina de ascutit coasa si-ncepe sa taie iarba, lasand impresia ca-i este la fel de usor la coasa cum ii era in urma cu 30 – 40 de ani.
 Babaluda trista - vesela
„Veterana” de varsta a satului Rusesti este Letitia Luncan, sau „Letitia lu’ Aroane, din ‘ 25 nascuta”, cum se recomanda ea. Sotul ei, Aron Luncan, a luptat in al Doilea Razboi Mondial. Dupa ce s-a intors, mereu i-a povestit ei prin ce chinuri a trecut zile-ntregi „in santuri ude peste care treceau, vajaiau gloantele”. „Am avut noroc ca s-a dus si s-a intors sanatos de la Razboi. A murit acum 18 ani. Am mai ramas in casa asta numai eu si fiica mea, Aurica (de 59 de ani)”. Batrana izbucneste in plans. Ridurile-i multe si adanci i se transforma in unele si mai multe si mai adanci. Cu trei ani in urma, ginerele ei, Victor, s-a stins din viata, la doar 59 de ani. Apoi isi revine amintindu-si ca l-a inmormantat exact pe 30 septembrie. Letitia lu’ Aroane ii tine minte pe toti fostii ei consateni plecati in Banat (In Arad exista chiar un sat numit Hunedoara Timisana, fondat in anii 20 de moti pe care saracia din Apuseni i-a impins spre pamantul mai rodnic de la campie). „Eu uite-asa n-am vrut sa las dealurile astea in saracie sa le cuprinda. Se mai fac crumpeni (cartofi - n.red.) si fasole si gata, avem ce manca. Suntem aici doua babalude, cateva gainute, cainele s-un mat. Cand o fi sa mor, aici oi muri, in casa asta cu o camera s-o camaruta. Niciodata nu am vrut mai mult”. Batrana spune ca nu vrea sa se mai planga, pentru ca a trait si mai greu decat acum. Isi aduce aminte de munca grea la drumul taiat prin munte cu tarnacopul intre comuna Avram Iancu (judetul Alba) si Bulzestii de Sus (judetul Hunedoara). „Am mancat la malai pana n-am mai stiut incotro sa dau. Doar porumbul s-a facut mai bine pe-aici. Batranul meu mai lucra si la padure si mai aveam sa ne facem golomete de branza, mai puneam in pamant si alaca (alac – specie de grau care, in Romania, se mai cultiva pe suprafete mici doar in Muntii Apuseni – n.red). Acuma e bine c-avem painea gata coapta. Nu stiu eu daca-i scumpa sau nu, ca eu nu mai cunosc banii”, adauga batrana.
 Un primar pessimist
Satul Rusesti este situat la aproximativ 30 de kilometri de municipiul Brad. O singura data pe saptamana, joi, localnicii au parte de un microbuz care sa-i duca si sa-i aduca la si de la orasul amintit. Cand incepe scoala, bucuria e mare, mai ales pentru batrani, pentru ca atunci isi mai gasesc si ei un loc in microbuzul scolarilor, ca sa mearga la doctor sau sa-si viziteze rudele din Brad. In asemenea conditii, sansele de supravietuire ale satului Rusesti sunt minime, dupa cum spune si primarul comunei, Dumitru Stanila (foto): „Aici posibilitatile sunt zero. Dupa Primul Razboi Mondial toti au luat calea pribegiei. Nici comunistii n-au putut stopa fenomenul, dimpotriva, l-au incurajat. De pe toata comuna, Primaria colecteaza taxe si impozite anuale de doar 10.000 de lei. Numai pietruirea drumului spre Rusesti ar costa 50.000 de lei, iar in comuna mai avem si alte sate de care trebuie sa ne ingrijim. Daca se merge tot asa, in 10 ani, Rusestiul este sters de pe harta”.
|
XML
