Teodora Petruț: Cu tinerețea printre “Roze și ghimpi”

Cu foarte puțin timp înainte de lansarea celui mai recent volum al său “Roze și ghimpi”, care a avut loc în această seară la Centrul Cultural „Drăgan Muntean” din Deva, Teodora Petruț, elevă în clasa a XII-a a Liceului de Arte „Sigismund Toduță” din Deva, a oferit cititorilor Replica un interviu. Acesta este cel de-al doilea volum de versuri pe care tânăra liceană îl dăruiește  iubitorilor de poezie.

Ești la al doilea volum, Teodora. După “Explozia sufletului”, aduci publicului cititor “Roze și ghimpi”. Cum și de ce ai găsit definitoriu acest titlu pentru cartea ta?

Titlul cărții nu a fost ales întâmplător. “Roze și ghimpi” oglindește realitatea existenței umane, prin comparație. Astfel, fiecare “roză” este o bucurie a vieții, un moment al exuberanței și luminii sufletești, în timp ce fiecare “ghimpe” este o dezamăgire, o picătură din lacul realității crude.

Mizezi, în acest volum, pentru versul în rimă. Care este motivul pentru care versurile tale își caută esența în muzicalitatea rimei?

Într-adevăr, cel de-al doilea volum semnat Teodora Petruț, se bazează în principiu pe muzicalitatea rimei, însă, nu există un motiv anume. Probabil la acel moment, așa am simțit să mă destăinui, într-o manieră plăcut sonoră.

Unul dintre versurile tale sună așa: “Ce trist e pământul pe care-l umbrești/ Când plouă afară, deși tu iubești. “ Însă nu este singurul. Poezia ta este, pe alocuri, plină de melancolie, prezența morții devine, din temă, laitmotiv. Cum să împăcăm tinerețea ta cu suflul acesta bacovian al unora dintre încercările tale poetice?

Se spune că singura certitudine a vieții este moartea. Întotdeauna am adorat stilul bacovian, care aparent, transmite un mesaj lipsit de interesul suflului, dar care în esență dezvăluie ipostaza dezgustului asupra prostului mers al societății. Să scrii despre moarte nu înseamnă că îți dorești să o strângi de braț, ci că vrei să exprimi realitatea într-o manieră artistic si atipic poetică.

“Primăveri cu flori mărunte,/ buze cu miresme rupte,/ liliac din verzi livezi,/ toate astea-n zori le vezi,/ -în copilărie-. / Tăinuire de fecioară/ rătăcind în nopți pe-afară,/ șoapte blânde-n necuvânt,/ lied de cer și de pământ,/ -în copilărie-.” Ce mai înseamnă primăvara pentru Teodora și generația ei?

Primăvara înseamnă viață, frumusețe, mirobolanță de simțiri, renaștere, aspecte de care generația mea este de cele mai multe ori străină. Pentru mine, primăvara nu este doar o perioada a anului, un anotimp ce este sinonim cu plasarea mea în existență, ci și o nouă șansă, un pod care face legătura între trăirile pozitive ce ar trebui să mă fundamenteze și însăși sufletul meu.

“E ceasul crinilor ce mor” e titlul unui alt poem de-al tău, care ne duce, imediat, cu gândul la “Rondelul rozelor ce mor”, nu doar prin titlu, ci și prin conținutul, cadența și ritmul versurilor, al lui Alexandru Macedonski.  De unde, Teodora, inspirația pentru toate celelalte versuri ale tale?

“E ceasul crinilor ce mor” este o reinterpretare originală a operei lui Macedonski, una dintre puținele creații lirice pe care le consider cu adevărat mirobolante. Atât de mare a fost impactul acestei arte poetice asupra ființei mele, încât a dat naștere poeziei care mă caracterizează cel mai bine. Mă inspir din natură, din sentimentele pe care le trăiesc, din interacțiunile cu celelalte persoane.

Trecerea timpului, bătrânețea (“Cu tine-n gând cad frunzele din nuc Și mierlele culcușu-și rătăcesc, Cu tine-n gând și anii mei se duc Mâhnindu-mă, de-amar, că-mbătrânesc.”), moartea (“Frunză verde, verde stins,/ Arde focu-n mine-aprins/ Cu flăcări roșii de dor/ Așteptându-mă să mor.”), figura mamei sau absența acesteia , norocul (“Norocuț, pom înflorit,/ Cu argint împodobit,/ De ce fugi din drumul meu/ Și mă lași cu dor și greu?”), dar și sentimental reliogios (“Îmi las capul în pământ și m-afund în plecăciune,/ Mă căiesc înrușinată și-ți aduc o rugăciune,/ Nu-ți cer soarele, nici luna, nici averi ori bogăție,/ Doar un gram de-nțelepciune și-atunci răul nu mă știe.”, toate se regăsesc în poezia ta. Nu sunt teme prea “grele”, prea adânci pentru o adolescentă de 18 ani?

Din punctul meu de vedere, temele pe care le abordez sunt cele care mă definesc și mă ajută să mă destăinui, chiar dacă prin filtrul gândirii multora, trec aidoma unor abordări mult prea “mature”. Am invățat că viața este un ansamblu de simțiri, și nu toate pozitive. Ca să întelegem menirea noastră și a ceea ce creăm trebuie să putem vedea și aspectele mai puțin plăcute ale ființării pe pământ.

“Să cred în fericire?/ e-n zadar…/ Vlăstarul său e prizonier în marmură…/ în cripte…/ în țintirimul de pe deal./ Am alergat după iluzii și m-am hrănit cu aparențe,/ să cred în fericire?/ n-are sens…/ Sunt călătoare printre stele/ și dorm pe paturi de comete./ Să cred în fericire? DE CE NU?” Așa scrii, într-unul dintre poemele tale. Să credem sau să nu credem în fericire, Teodora? Pentru că, mai încolo, un poem ne spune: “A trecut peste mine buldozerul vieții, m-a turtit, m-a distrus, m-a ucis, mi-a furat din obraji culoarea roșeții, mă evapor pierdută ca-n vis.”, amintindu-ne de pasărea cu colț de rubin a lui Labiș.

Fericirea este un lucru relativ și nucleul său este foarte ușor interpretabil. Astfel, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi dacă să creadă sau să nu creadă. Ideal ar fi, măcar să ÎNCERCĂM, deși de cele mai multe ori ni se pare imposibil. În plus, ca sa poți crede în fericire, trebuie să poți jongla perfect cu “darurile vieții”- atât cele aducătoare de zâmbete, cât și cele ce transformă ochii într-un lac de lacrimi.

“Sună tulnicul a jale doinind greul moțului,/ Rătăcit peste hotare, în țara străinului./ Arză focul nedreptatea ce pândește astă țară/ Și-o afundă în hoție, printre rugi și spini de-ocară.” De unde fiorul patriotic al versurilor tale?

Cu siguranță cei care mă cunosc, știu cât de mult îmi iubesc țara și semenii.

Faptul că m-am născut în România, nu a fost o alegere, ci voia lui Dumnezeu, iar, în acest caz, datoria mea este de a face tot ce îmi stă în putință să apăr cu credință frumusețile și inima patriei.

Care sunt poeții tăi preferați?

Bacovia, Macedonski, Arghezi, Nichita.

 Cât de importantă este poezia pentru tine?

“Respir grație poeziei”, este unul din titlurile ce se regăsesc în cărțile mele. Cred ca această secvență lirică este suficientă pentru a dezveli importanța liricii în și pentru viața mea.

Ce îți place să faci? Ce te bucură?

Îmi place să citesc, să călatoresc și să dobândesc. Nimic nu ma bucură mai mult decât iubirea și scânteia de frumos din inimile celor din jur. Consider că o lume fără dragoste, este o lume goală, un neant rece și înfricoșător.

Profesorii tăi mi-au vorbit despre tine ca despre o elevă de excepție. Știu că, pe lângă faptul că ești o elevă foarte bună, care participă la o mulțime de concursuri și activități extrașcolare, ai obținut și premiul I la Olimpiada națională de folclor cu punctajul maxim. Care este, din punctul tău de vedere, cea mai importantă reușită a ta de până acum?

Reușitele mele sunt roadele muncii neobosite și profunde. Sunt de părere că cea mai mare realizare a mea a fost, este și va rămâne faptul că mă pot trezi dimineața continuând să urc treptele scării spre absolutul meu. Olimpiada națională la care am participat și la care am obținut acest rezultat îmbucurător esre o dovadă vie a faptului că doar “munca înnobilează omul”.

Cum vezi școala perfecta?

Pentru mine nu există noțiunea de “perfecțiune”, întrucât, noi oamenii, fiind fundamentați pe principii instinctuale și subiective, suntem tentați să greșim și suntem supuși greșelii. Totuși, școala ideală ar trebui să fie locul care să formeze cetățeanul de mâine, omul capabil să înfrunte valurile spumoase ale vieții, nu locul în care elevul să fie constrâns să funcționeze după tipare prestabilite ce îi vor frânge aripile și îi vor distruge personalitatea unică.

Care sunt și de ce, dascălii cărora simți că le datorezi cel mai mult?

Nu pot să numesc aceste persoane, întrucât ele sunt multe. La formarea mea ca om și artist, au contribuit toți cei care m-au văzut ca pe un posibil potențial triumfător. Astfel, de la cel care mi-a pus stiloul în mână, învătându-mă să spun “mama” în cuvinte și până la cel care mai mult de dascăl mi-a devenit sprijin si prieten, le mulțumesc tuturor. 

Care crezi că sunt calitățile unui profesor bun?

Un profesor bun trebuie să fie om, prieten, sprijin și înțelegere elevului său. Un profesor bun este cel care-și dăruiește lumina pentru a risipi întunericul din mintea și sufletul învățăcelului său, cel care ascultă, înțelege și încearcă, înainte de a-și preda grandios lecția.

Să ne închipuim că ai, deja, 30 de ani, vârsta maturității. Ce profesie vrei să faci? Aici sau peste granițe? Care ar fi realizările tale până la acel moment?

Înainte de toate, consider ca am atins deja maturitatea, cu mici excepții care țin de partea experimentată a vieții. La 30 de ani, îmi doresc să auziți de mine în ipostaza de apărător al dreptății, de care sunt dintotdeauna însetată. Îmi doresc să profesez în domeniul justițiar, ca procuror sau judecător. Ca mic secret, visul meu a fost să devin cirminalist pe lângă acestea, lucru care nu este imposibil.

 

ADA BERARU