”Tu o urăști pe mama ta, pentru ce s-a întâmplat cu frații tăi?”

O femeie din Uricani a fost condamnată, recent, la peste 11 ani de închisoare. Pentru că și-a încuiat cei trei copii care locuiau cu ea în casă, în creierii nopții, și a mers să ia băutură. A lăsat în urmă o lumânare, aflată într-un echilibru precar pe colțul unei canapele. A luat casa foc, i-au ars și copiii. Vecinii povestesc cum și acum au coșmaruri cu urletele disperate ale copiilor, care încercau să deschidă ușa pentru a se salva din flăcări. N-au reușit. Au găsit-o pe mama zăpăcită, câteva ore mai târziu, ascunsă într-un tomberon. De frică, groază, teamă, ea știe, însă complet trezită din beție.

O întreagă comunitate a hulit-o, a arătat-o cu degetul, a certat-o și a acuzat-o. Mulți dintre oamenii ăștia n-au ratat, însă, să-și pună poze pe Facebook cu sicriele copiilor, albe, acoperite de flori, murmurând ”uite ce înmormântare frumoasă!”. Tipic românește, de parcă o înmormântare ar putea fi vreodată frumoasă.

Cu 13 ani în urmă, alți doi copii de-ai ei fuseseră uciși de fostul soț: un băiețel de șapte luni și o fetiță de doi ani. Băiețelul a murit pentru că plângea, iar tatăl, beat, n-a suportat să-l mai audă. Fetița de doi ani a fost strangulată, iar mai apoi a fost îngropată de părinți în albia unui pârâu secat.

Cea care a scăpat, de fiecare dată, a fost fata cea mare, care la primele două crime se afla la bunică, iar în timpul incendiului la moașa de botez. Nu-i dau numele real, îi voi spune Andreea.

Pe Andreea o cunosc de doi ani, de dinainte de tragedie. E o adolescentă de aproape 18 ani. Frumoasă, deșteaptă și zâmbitoare. Are un simț al umorului cum rar poți întâlni la un om atât de încercat.

Se luptă pentru supraviețuire într-o lume în care oamenii te judecă după faptele părinților. Adulți care-i spun, în față, ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”, stând la pândă în așteptarea ”rateului” ce ar trebui să demonstreze că e așa cum spun ei.

Mai vorbesc cu ea din când în când: ne întrebăm de sănătate, povestim de vremuri apuse, când viața ne adusese în același loc și ne vedeam zi de zi. Și-o întreb, într-o zi: ”Tu o urăști pe mama ta, pentru ce s-a întâmplat cu frații tăi?”

Andreea mă privește în ochi, clipește des și-mi răspunde, cu glas pierdut: ”Cum s-o urăsc? Nu pot! E mama mea, doar pe ea o mai am. Ce om normal și-ar urî mama? Crezi că ea a vrut să se întâmple așa? A avut o viață foarte grea”.

Anamaria NEDELCOFF