Iubirea care nu obosește odată cu vârsta
Să ajungi la 80 de ani este, pentru mulți, un prilej de bucurie și de bilanț. Pentru unchiul Vasile (Lic, pentru cei apropiați), anii nu au venit cu liniște, ci cu responsabilități. El și mătușa Maria (79) sunt împreună de 62 de ani, iar de 13 ani bunicu’ o îngrijește zi de zi pe femeia alături de care și-a clădit întreaga viață.
În anii tinereții, cei doi bunici aveau o gospodărie cum rar ți-e dat să vezi: ograda plină de vaci și animale de tot felul, pământ lucrat cu trudă, curtea și casa îngrijite cu sfințenie. Era o viață a muncii, a rânduielii și a demnității simple.
Anii însă au năvălit fără milă, iar neputința și boala au restrâns, rând pe rând, toate aceste îndeletniciri. Animalele au dispărut, pământul a rămas nelucrat, dar un lucru nu s-a schimbat!
El, stâlpul casei, a rămas credincios Mariei, femeia pe care o iubește ca lumina ochilor din cap. O hrănește, o îngrijește și îi poartă de grijă zi de zi, așa cum puțini oameni ar fi în stare să o facă.
Boala a imobilizat-o pe Maria într-un scaun cu rotile, slăbind-o treptat. Paralizia s-a agravat, dar Dumnezeu a hotărât ca ea să rămână aici, lângă el. Deși nu mai poate vorbi decât prin sunete și câteva semne, este pe deplin conștientă. Bunicu’ o înțelege dintr-o privire. Iar ochii ei albaștri, pe chipul uscățiv, spun mai mult decât orice cuvânt despre răbdare, recunoștință și o iubire care nu are nevoie de glas.
La aniversarea celor 80 de ani, sărbătoritul a adunat în jurul său aproape 20 de persoane, copii, nepoți, rude și prieteni apropiați. Unul dintre nepoți a venit special din Germania și a spus emoționat:
„Nu puteam să lipsesc. Dumnezeu i-a dăruit acești frumoși ani și nu am putut uita câte a făcut pentru noi, ca nepoți. Personal, am vrut să onorez această aniversare cu prezența mea.”
Bărbatul a fost și a rămas un om muncitor, cinstit și temător de Dumnezeu. Timp de zeci de ani a făcut naveta, zi de zi, fără să se plângă, purtându-și munca cu răbdare și demnitate. După serviciu, gospodăria devenea pentru el al doilea loc de muncă, iar fiecare gest, oricât de mic, era făcut cu grijă și cu suflet. Pensionar de 18 ani, nu s-a retras însă din cea mai importantă „slujbă” a vieții sale: grija pentru femeia pe care o iubește. O iubire tăcută, fără declarații mari, dar vie în fiecare gest, în fiecare zi
Cu toate încercările, bunicu’ și-a păstrat firea glumeață și vorba cu tâlc, care aducea zâmbetul celor din jur, iar în mijlocul sărbătorii, cu aceeași seninătate care l-a însoțit toată viața, a spus simplu:
„Nu ne lăsăm. Mergem înainte!”
Nu este doar o poveste despre bătrânețe, ci despre dăruire, responsabilitate și despre iubirea adevărată, cea care rămâne în picioare chiar și atunci când anii apasă greu.
