Lacul Mija – acolo unde liniștea îți limpezește mintea (Galerie foto)

Despre Lacul Mija nu știam nimic. Nici măcar faptul că se află în județul Hunedoara. Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o săptămână în urmă, unde este, n-aș fi știut. Dar, nu-i așa?, cele mai frumoase descoperiri sunt, deseori, în locurile despre care nu știai nimic.

Povestea începe duminică dimineața, când am pornit la drum alături de echipa Clubului Evoluții, coordonată de Alexandra și Dan Marcu. Două ore de mers, cu un popas pentru cafeluță – parcă niciun drum nu începe cum trebuie fără ea –, și am ajuns în stațiunea Parâng.

Primul lucru pe care l-am simțit, coborând din mașină, a fost aerul. Rece, curat, puternic. Mi-am hrănit plămânii într-un fel pe care numai un orășean sufocat de urbe îl poate face. Apoi mi-am hrănit privirea, cu brazii care se înălțau falnici spre cer, cu cabanele montane și cablurile telescaunului care erau desenate către creastă. Iarba, de un verde crud, aproape ca primăvara. Apoi, către Lacul Mija. Un lac glaciar din Parâng, așezat sub creasta Parângului Mic.

Oameni diferiți, aceeași bucurie

În grup erau copii, adolescenți, părinți, bunici și prieteni. Cel mai mic dintre noi era Adelin. Doar trei ani. Recunosc, primul meu gând a fost: „Ce curaj din partea mamei lui!”, cu atât mai mult cu cât erau doar ea și băiețelul. Aveam să-mi schimb repede părerea.

Apropo, la un moment dat l-am auzit spunând cu toată convingerea: „Asta e mama mea preferată!”

Cum să nu fie? Îl lua în brațe când obosea, îl purta în spate, îi cânta și găsea mereu puterea să-l convingă să mai facă încă un pas.

Noroc cu Adelin. Nu că m-aș fi plâns, dar recunosc că, de fiecare dată când Adelin hotăra că e vremea unei pauze, profitam și eu să-mi trag sufletul câteva minute în plus.

Pe munte nu contează cine ajunge primul

Traseul a fost, pentru mine, și o reîntâlnire cu muntele. Am realizat că mi-am mai pierdut din condiția fizică și că trebuie să-mi regăsesc ritmul. Aici intervine Dan Marcu, omul care nu merge doar în fața grupului, ci este atent la fiecare participant.

La o bine-meritată pauză de înfulecare, se aude vocea lui gravă. Urmează prima lecție: cum să folosești corect bețele de trekking. Pe parcursul traseului vin și altele – despre ritm, cadență și felul în care să-ți dozezi respirația, astfel încât urcarea să devină mai ușoară.

„Important este să ajungem la obiectiv și să ne întoarcem acasă cu bine. Suntem în drumeție, nu în competiție. Cu muntele trebuie să te împrietenești, să-l descoperi și să-l respecți, pentru că regulile le pune el.”

Dacă pentru noi excursia începea duminică dimineața, pentru Alexandra Marcu ea începuse cu câteva zile înainte. Pe grupul participanților primisem toate informațiile necesare: prognoza meteo, echipamentul recomandat, cantitatea de apă și toate detaliile de care aveam nevoie. Par lucruri mărunte. Pe munte însă înseamnă responsabilitate, iar responsabilitatea înseamnă siguranță.

Se spune că așchia nu sare departe de trunchi, iar în cazul Alexandrei expresia chiar se potrivește. Dacă Dan are grijă ca fiecare pas să fie făcut în siguranță, Alexandra este omul care informează, ghidează și, de multe ori, îți oblojește oboseala cu un zâmbet și câteva vorbe de încurajare. „Și tu poți!”, spune ea cu atâta convingere, încât ajungi să o crezi.

„Tu simți ce puternic miroase cimbrișorul?”

Pe măsură ce urcam, deși e luna iulie, pe creste încă se mai vedeau petice de zăpadă.

„Uite… încă mai este zăpadă!”

Florile colorează și acum versanții în nuanțe pe care le întâlnești doar la această altitudine, iar parfumul cimbrișorului ne-a însoțit aproape tot traseul.  Din când în când, Andreea mă întreba din mers:„Tu simți ce puternic miroase cimbrișorul aici? Doamne, ce parfum pătrunzător!”

Avea dreptate. Parcă mirosul acela ni se așezase în haine și în respirație.

Pe Andreea o apreciez tare mult, în primul rând pentru sinceritatea ei. Cu greu am convins-o, la început, să vină în drumeții. Astăzi, când eu nu pot ajunge, merge și fără mine. Mă bucur, pentru că înseamnă că muntele a cucerit-o și pe ea.

Până și mesajul de trezire, duminică dimineața, la ora șase, tot de la ea a venit.

La fiecare pauză, scotea câte ceva din rucsac: ba câteva alune, ba un baton de ciocolată, ba câteva jumătăți de caise… toate puse de acasă cu grijă, doar-doar să ne facă drumul mai frumos și să ne mai dea puțină energie: „Hai, ia și mănâncă ceva!”

Iar cafeaua! Cafeaua băută la buza lacului a avut și ea povestea ei. Eu cu zahăr. Ea fără.

Mă uit la ea, ea la mine și, la un moment dat, spune zâmbind: „Cred că cafeaua asta era a ta… că-i dulce.”

Abia atunci mi-am dat seama de ce tot așteptam să se topească zahărul. Între fotografii și admirația pentru peisaj am încurcat paharele.

Dar, sincer, a fost una dintre cele mai bune cafele băute vreodată.

Acolo unde liniștea vorbește

După aproape trei ore de mers, am ajuns la Lacul Mija. Prima descoperire: liniștea. Nu culoarea apei. Nu stâncile. Liniștea.

O liniște așezată peste apă, ca o lespede tainică. O invitație la contemplare. Am pășit cu grijă pe pietrele tăcute și am privit în apă.

Abia atunci am observat sute de peștișori. Noi eram cei care le tulburaserăm liniștea. Am uitat să-i fotografiez. Și nu-mi pare rău. Uneori este mai important să privești, decât să fotografiezi.

Alături de noi era și Masha, ciobănescul german nelipsit din echipa Clubului Evoluții. Mergea înainte, apoi se întorcea să vadă dacă nu a rămas cineva în urmă.

Parcă întreba din priviri: „Ești bine?” Iar aici la lac, Masha era în elementul ei. Copiii aruncau pietre în apă, iar ea alerga după ele, bălăcindu-se de zor. Parcă se bucura de lac la fel de mult ca noi.

Pe aceeași potecă, oameni din lumi diferite

În grupul nostru se aflau și câțiva participanți veniți tocmai din Canada. Doi dintre ei, frații, Cristian și Ștefan vorbitori de limba română, veniseră în vacanță la rude din apropierea Hunedoarei. Pe Cristian îl mai întâlnisem și în alte drumeții organizate de Alexandra și Dan Marcu , dar fratele mai mic Ștefan a fost pentru prima oară. Tare mult mi-a plăcut relația dintre ei: Ștefan a fost foarte curios, dar și obosit și cu toate astea a zis că abia așteaptă și tura următoare. Alături de ei era și un alt canadian din London, Ontario, prieten al lui Dan Marcu, care nu vorbea deloc limba română, dar sorbea orice cuvant al lui Dan, care-i explica cam tot ce ar trebui să știe și să învețe când merge pe munte. Respectarea traseelor, protejarea naturii și măsurile de siguranță sunt tratate cu foarte multă seriozitate.

O lecție de la un adolescent

Pe tot parcursul traseului l-am observat pe Luca, un adolescent de 14 ani din Hunedoara, discutând cu multă naturalețe, în limba engleză, cu participanții veniți din Canada. M-a impresionat ușurința cu care comunica, dar și curiozitatea cu care le asculta poveștile.

Știam despre el că este un dansator talentat și câștigător, alături de partenera sa de dans sportiv, al mai multor premii importante iar la școală are rezultate foarte bune. După felul în care vorbea și se purta, mi-am dat seama că este un adolescent bine crescut, respectuos și sigur pe el.

L-am întrebat dacă  colegii lui merg în drumeții.

Mi-a răspuns, sincer și dezinvolt, nu știe câți dintre colegii lui merg în drumeții, dar nu prea a auzit așa ceva.

Apoi l-am întrebat ce le-ar spune colegilor sau prietenilor dacă ar încerca să-i convingă să vină pe munte.

N-a stat prea mult pe gânduri: „Pentru că aici petreci timp în aer liber, faci mișcare, lăsăm deoparte telefoanele și descoperi lucruri pe care nu ți le spun nici profesorii”. M-a impresionat Luca. Am aflat și că își iubește nespus surioara, Iris. Cred că, în spatele unui astfel de copil, se află și educația primită în familie. O văd și la mama lui, Corina, o prezență constantă în drumețiile organizate de Alexandra și Dan Marcu. Vine destul de des pe munte, fie alături de Luca, fie și atunci când el nu poate ajunge.

Drumul spre casă

La întoarcere am mărit pasul. Crestele începeau să se învăluie într-o mantie de nori și ceață, iar câțiva stropi reci de ploaie ne-au atins. Din fericire, au fost doar câțiva. Dar vântul… vântul șuiera într-un fel pe care nu-l mai auzisem până atunci. Părea că muntele ne zorea.

În comuna Pui, am oprit din nou la o ciocolată caldă. Acolo, unul dintre colegii de drumeție, pensionar, fost angajat al Termocentralei Mintia, care astăzi se ocupă de o afacere cu flori, a mărturisit cu sinceritate: „Prin asemenea drumeții simt că trăiesc o a doua tinerețe. Nu mai vreau să pierd momentele pe care le-am lăsat în urmă odată cu copilăria. De aproape 40 de ani nu am mai fost pe munte”, a adăugat omul, iar în glasul lui se simțea regretul.

În aceeași pauză, am mai aflat câteva povești despre Pui. Oamenii locului mi-au spus despre podul metalic de pe vremea austro-ungară, construit pe la 1900, prins numai în nituri, fără sudură, un pod care a trecut prin mai bine de un secol și care este încă perfect practicabil.

Mi-au povestit și despre vechea casă a familiei Puy, despre care se spune că are aproape 500 de ani. Localnicii spun că numele comunei ar fi legat de familia Puy, o poveste transmisă din generație în generație.

La finalul acestei zile am înțeles de ce atât de mulți aleg să revină în drumeții alături de Alexandra și Dan Marcu. Nu este vorba doar despre traseele pe care le aleg, ci despre felul în care au grijă de oameni. Responsabilitatea, atenția și siguranța pe care le oferă sunt esențiale pe munte.

La plecare, eram obosită. Dar o oboseală frumoasă, de om împlinit. În rucsac – câteva fire de cimbrișor. În suflet – liniștea Lacului Mija.

Foto: Club Evoluții & Exploradores