Mati aleargă puțin, dar nu renunță. Povestea unui câine care a primit o șansă la viață

Cât poate duce un câine? M-am întrebat de multe ori asta privind-o pe Matilda, mai ales după nopțile grele, după drumurile la veterinar și de fiecare dată când am luat-o din spital, după câte o intervenție. Poate că un câine nu ne poate spune cât îl doare, dar ochii lui spun uneori mai mult decât am putea suporta să auzim.

De Ziua Internațională a Câinelui, vreau să vă povestesc despre Matilda, Mati îi spun și are în jur de șase ani și jumate. Este de talie mică, maidaneză și foarte fricoasă.

Dacă un om pe care nu-l cunoaște se apropie de ea, poate să iasă din cățelușa aceea firavă un adevărat „lup”.

De frică, latră ca să se apere. Dacă insiști să te apropii, se aruncă spre tine și, în secunda următoare, fuge.Copiii îi tolerează însă foarte bine, atât timp cât nu îi fac rău.

Când Mati a ajuns la noi era mică, pui, abia la doctor am aflat că are ăn jur de 6 luni.  Era slabă, strâmuță și tare speriată. Era genul de câine pe lângă care mulți ar fi trecut fără să se uite prea mult. Unii chiar au râs de ea și, recunosc, au fost și oameni care au râs de mine când au văzut-o în lesă. Până și hamul părea prea greu pentru trupul ei firav, iar eu încercam, pas cu pas, să o obișnuiesc cu lumea.

„De ce să te complici cu un asemenea câine?”

Probabil că mulți nu s-ar fi încurcat cu ea. Eu, însă, am crezut că merită o șansă.

A ajuns la noi în pandemie, într-o perioadă în care lumea întreagă învăța ce înseamnă izolarea. Fără să-mi dau seama atunci, timpul acela petrecut împreună ne-a legat mai tare decât aș fi crezut.

Când au început problemele ei de sănătate, nu mai era doar un câine pe care îl îngrijeam. Era deja Mati.

Dar ce faci atunci când șansa nu ți-o oferă nimeni?

Poate că trebuie să înveți să ți-o dai singur. Sau să o dai mai departe, atunci când întâlnești o ființă care are nevoie de ea.

Eu nu știu dacă Matilda m-a salvat pe mine sau eu pe ea. Știu doar că, în urmă cu șase ani, două vieți s-au întâlnit într-un moment în care niciuna nu știa ce avea să urmeze.

Nu știam atunci că șansa aceea va însemna, în anii care au urmat, operații  și tratamente pe mulți bani, cât un salar, drumuri la veterinar, nopți nedormite, recuperări și foarte multe griji.

O labă ruptă și începutul unui drum lung

Prima dată și-a rupt una dintre labele din față. Am dus-o la veterinar, unde i-a fost pus piciorul în ghips. Numai că Matilda la curte, iar ghipsul nu a rezistat prea mult. L-a rupt.

Am sperat că se va vindeca în timp, dar după câteva săptămâni a început să șchiopăteze din ce în ce mai tare. În cele din urmă, și-a rupt din nou laba.

Am dus-o iar la medic și atunci mi s-a spus că nu mai poate fi pusă în ghips decât dacă îmi asum să o țin în casă, la bloc, ca să poată fi supravegheată.

Așa am făcut. Am sperat că de data asta va fi bine.

Numai că nici așa nu și-a revenit. Din contră, laba parcă flendura și, în loc să calce pe lăbuță, ajunsese să calce pe încheietură. Atunci am înțeles că problema era mult mai serioasă decât o simplă fractură și am început să caut un medic care să-i poată salva piciorul.

Am aflat despre medicul ortoped prof. dr. univ. Ciprian Ober, din Cluj-Napoca, care venea la spitalul veterinar din Deva, și am mers cu Matilda la el. Diagnosticul a fost clar: avea nevoie de operație.

Am programat-o și, cu nodul în gât, când i-a venit rândul am dus-o la operație. I s-a montat o orteză, care i-a prins osul cu niște șuruburi. Doamne, cum le-o fi prins doctorul osul ei atât de mic…

 

Au urmat recuperarea și saptamâni care, pentru noi, au fost iadul pe pământ. Nu-și găsea poziția în care să se așeze, dormea greu, iar pentru fiecare nevoie trebuia să coborâm patru etaje, să stăm afară cât avea nevoie și apoi să urcăm din nou patru etaje. Cu piciorul operat, fiecare drum era o adevărată încercare.

Și nu era doar oboseala. Era neputința. Nu puteam face mai mult decât să fiu lângă ea.

Nu era ușor, dar încet-încet, cu multă răbdare, a început să meargă mai bine.

Când credeam că s-a terminat, a început din nou

După aproape trei ani, celălalt picior din față a început să cedeze. Pentru că își pusese mai mult greutatea și sprijinul pe celălalt picior, pe care îl consideram „bun”, nici acela nu mai era în regulă. Era cumva ieșit din umăr. Cert este că nici piciorul acela nu era bine.

De această dată știam deja ce ne așteaptă. Trebuia să mă înarmez, în primul rând, cu bani și multă răbdare.

Am ajuns din nou la medic și am aflat că Matilda are probleme serioase la sistemul osos și locomotor.  Verdictul doctorului a fost clar: o altă intervenție dificilă, cu montarea unei tije și, din nou, o perioadă de recuperare. Totul s-a repetat. Am trecut prin același triaj, aceleași stări, aceeași teamă. Iar când mă uitam la Matilda, privirea ei parcă mă întreba: „De ce trebuie să trec din nou prin asta? De ce trebuie să mă chinui iar?”

Ce puteam să-i spun? Că trebuie să o facem ca să-i fie bine? Că, dacă nu o operăm, va fi și mai rău? Ea nu avea cum să înțeleagă toate astea. Știa doar că o duc într-un loc străin, că oamenii o ating și o înțeapă, iar apoi eu plec fără ea.

Iar eu am mers din nou la spital să o iau. Cred că nu voi uita niciodată ochii ei din acele momente.

De fiecare dată când o recuperam după operație, mă uitam la ea și mă întrebam cât poate duce un câine. Era obosită, speriată, uneori încă amețită după anestezie. Eu o luam și plecam cu ea acasă.

Poate că nu știa ce se întâmplase. Poate că nu înțelegea de ce o dusesem acolo și de ce se trezea într-un loc străin.

Dar eu aveam mereu impresia că mă recunoaște și că, în felul ei, știe că s-a terminat și că mergem acasă.

Recuperarea nu însemna doar operații și controale. Pentru Matilda, chiar și lucrurile obișnuite deveniseră dificile.

Au fost perioade în care ieșirea afară pentru a-și face nevoile dura foarte mult. Trebuia să-și găsească poziția potrivită, pentru că picioarele o dureau și nu putea să se așeze sau să se ridice ca un câine sănătos.

Uneori stăteam cu ea afară ore întregi. Probabil că, pentru cineva care ne vedea, era greu de înțeles. „De ce nu pleacă odată acasă?” Poate că așa părea.

Eu știam însă că trebuie să aștept. Și am așteptat. Și așteptam …Greu…

Au fost nopți nedormite și zile în care eram foarte obosită, dar nu puteam să-i spun: „Hai, Matilda, grăbește-te!”. Ea nu putea.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Matilda are probleme și la picioarele din spate. În zonele rotuliene ale ambelor picioare, nu are suficient lichid. Nu vreau să mă gândesc acum cum vor decurge lucrurile. Vreau să mă bucur de ceea ce avem acum, de zilele în care este bine și de fiecare moment în care o văd alergând, chiar dacă doar pentru puțin timp, după jucăria ei.

Poate să alerge puțin. Foarte puțin în comparație cu un câine sănătos. Dar aleargă. Și e fericită în felul ei. Eu doar o mai opresc, pentru că ea nu pare să țină cont de faptul că trupul ei are limite.

Și apoi a fost și căpușa

Între toate aceste probleme, Matilda a mai trecut printr-un episod care ne-a speriat teribil.

A fost mușcată de o căpușă și am dus-o la veterinar aproape leșinată. Medicul mi-a spus că șansele ei de supraviețuire sunt de aproximativ 50%. A rămas peste noapte la cabinet.

Din nou, eu acasă, ea la veterinar.

A doua zi am mers după ea. Când am văzut-o, sentimentul a fost același pe care îl avusesem după operații: era acolo și asta era tot ce conta.

Am luat-o acasă, dar tratamentul nu se terminase. A trebuit să mai mergem încă două zile pentru perfuzii.

A trecut și peste asta.

Bursu, câinele de 10 lei

În povestea Matildei nu pot să nu-l pun și pe Bursu.

Are cinci ani, aproape 40 de kilograme și este, la rândul lui, maidanez. A ajuns la noi când era un cățel mic și dolofan, după ce fusese cât pe ce să fie călcat de mașina omului care aducea sifonul la poarta casei.

Mama, care nu este tocmai o mare iubitoare de câini, l-a văzut pe cățel pe bancheta mașinii. Doar ochii erau de el, nici coada nu avea, era mic și rotund ca o minge de handbal, un ghem mai mare de par de culoarea  cuprului și l-a întrebat pe omul respectiv ce face cu el. I-a spus că nu știe ce să f

acă,  o să-l ducă undeva, povestindu-i că era cât pe ce să-l calce pe stradă.

Mama l-a cerut, iar omul bucuros i l-a dat. A plătit 10 lei pentru el.

Astăzi, Bursu este câinele de pază al casei și este un câine de nădejde. Este mare, puternic, necastrat și foarte diferit de Matilda.

Și totuși, cei doi se înțeleg de minune. Bursu pare să știe că Matilda este mai sensibilă. Nu o bruschează, nu profită de faptul că este mai mică și, de multe ori, am senzația că o protejează.

Poate că noi, oamenii, avem tendința să interpretăm prea mult comportamentul animalelor. Dar când vezi lucrul acesta zi de zi, începi să te întrebi: oare chiar nu înțeleg?

 

Și mai sunt pisicile

Matilda și Bursu nu sunt singurele animale care au ajuns în viața noastră. Mai sunt cele cinci pisici care locuiesc cu noi și încă una care vine la masă. Și ele sunt maidaneze. Nu am plecat să caut animale. Pur și simplu, au apărut, fiecare cu povestea ei, iar noi am ajuns să le facem loc.

Așa se întâmplă uneori. Crezi că tu salvezi un animal și, după câțiva ani, îți dai seama că și animalul acela te-a salvat pe tine în felul lui.

Cât poate duce un câine?

Nu știu dacă am găsit răspunsul la întrebarea cu care am început. Cât poate duce un câine?

Matilda a dus fracturi, două operații la picioarele din față, recuperări, o boală care aproape i-a luat viața și probleme locomotorii care încă îi limitează mișcarea. Și, cu toate acestea, dacă îi arunci o jucărie, încearcă să alerge după ea.

Puțin, dar încearcă.  Poate că asta m-a impresionat cel mai mult la ea voința de a trăi.

Un câine nu îți cere prea multe. Îi dai mâncare, apă, un loc în care să doarmă, puțină atenție și siguranța că nu îl vei abandona. În schimb, îți oferă o loialitate pe care uneori noi, oamenii, nici nu știm să o măsurăm.

Dacă ar fi să le dau un sfat celor care se gândesc să ia un câine, le-aș spune să nu caute neapărat unul perfect, de rasă sau foarte scump. Un câine poate fi educat cu iubire, răbdare și consecvență. Nu trebuie să scoți din buzunar mii de euro pentru a avea lângă tine un prieten adevărat.

Iar dacă în familie sunt și copii, un animal poate fi pentru ei o lecție importantă despre responsabilitate, grijă și respect. Evident, asta se întâmplă atunci când părinții îi învață ce înseamnă să ai grijă de o altă ființă.

Eu nu știu cât aș fi putut face pentru Matilda dacă nu ar fi existat medicii care au ajutat-o. Știu însă că, dacă atunci când am văzut-o prima dată aș fi spus „este doar un maidanez, nu merită”, astăzi nu aș fi avut povestea asta. De fiecare dată când o luam de la veterinar, după câte o operație, mă uitam la ea și aveam impresia că mă întreabă:

„Mergem acasă?”

Da, Mati.

Mergem acasă.