Crăciunul sau chipul iubirii care se naște

Se spune adesea, poate prea grăbit, că sărbătorile ne „întorc la esențe”. Dar dacă există o sărbătoare în care această vorbă primește carne, lacrimă și lumină adevărată, aceea este Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru că, dincolo de brazi, colinde, lumini sau darnicie firească, în inima Crăciunului pulsează un adevăr de o simplitate copleșitoare: Dumnezeu a ales iubirea ca singur drum către om. Și, mai uimitor încă, a ales ca poartă o femeie – o mamă.

Teologia ortodoxă vorbește despre Maica Domnului cu o delicatețe aparte: nu ca despre un simbol rece, ci ca despre persoana în care omenirea a spus, printr-o singură inimă, „da” lui Dumnezeu. Acolo, în Nazaret, în tăcerea unei camere și în uimirea unui suflet curat, s-a născut nu doar o pruncie biologică, ci o pruncie a iubirii nemăsurate. Dumnezeu nu intră în lume prin forță, prin argumente, prin strălucirea unei puteri care impune, ci prin fragilitatea unui copil. Prin chip de mamă.

Maternitatea Mariei nu este doar un episod emoționant în istoria mântuirii: este măsura până la care coboară iubirea dumnezeiască. În trupul ei se țes împreună cele două naturi, dumnezeiască și omenească, iar acest lucru nu se petrece într-o abstracțiune dogmatică, ci în realitatea intimă a gestației, în ritmul respirației ei, în oboseala ei, în grijile ei. Adevărul întrupării nu poate fi înțeles deplin fără a vedea aceste dimensiuni tandre, omenești, care nu diminuează taina, ci o adâncesc.

Crăciunul este, în acest sens, sărbătoarea iubirii care se face trup pentru ca omul să nu mai poată spune niciodată că este singur. Dacă în Vechiul Testament omul trăia sub semnul unui Dumnezeu care vorbea din nori, din foc, din lege, acum Dumnezeu vorbește din brațele unei mame. Hristos intră în lume nu ca un împărat strălucitor, ci ca un prunc care are nevoie de ocrotire. Întreaga antropologie creștină se rescrie în fața ieslei: omul nu este chemat să se închine unei puteri, ci unei iubiri.

Iar iubirea adevărată are întotdeauna chip de dăruire. Maica Domnului este icoana acestei dăruiri tăcute. Ea nu umple paginile Evangheliilor cu discursuri, nu se impune prin retorică. Tăcerea ei este o formă de rugăciune, iar disponibilitatea ei totală este un gest de încredere fără rest. „Fie mie după cuvântul tău” nu este o frază pioasă, ci un act de curaj duhovnicesc: acceptarea de a-ți pune viața în mâinile lui Dumnezeu, cu toate necunoscutele, cu toate riscurile, cu toată surpriza.

În icoana Nașterii, pe care Ortodoxia o contemplă an după an, există un detaliu adânc grăitor: Maica, întinsă alături de Prunc, pare adesea absorbită de o meditație tainică. Bucuria ei nu este zgomotoasă, nu este triumfalistă. E o bucurie curată, străbătută de presimțirea jertfei, pentru că iubirea, când e adevărată, nu își ignoră costurile. Maternitatea nu este un sentiment dulceag, ci o responsabilitate și o cruce. Maica Domnului ne arată că iubirea nu este un joc al emoțiilor trecătoare, ci o fidelitate care merge până la capăt.

De aceea, a vorbi despre Crăciun înseamnă a vorbi despre iubire în forma ei cea mai concretă. Nu iubirea ca ornament al vieții, nu iubirea ca decor al sărbătorilor, ci iubirea ca mod de existență. Hristos se naște pentru ca omul să învețe să se nască din nou în iubire. Iar prima lecție o primește din brațele Maicii: acolo unde cineva îl ține, îl încălzește, îl apără. E uimitor să ne gândim că Dumnezeu a voit să depindă de o mamă. O astfel de gândire smerește inteligența și încălzește inima.

Într-o lume în care maternitatea este, uneori, relativizată, amânată sau chiar privită cu suspiciune, imaginea Maicii Domnului reaprinde înțelesul ontologic al nașterii: a aduce pe cineva pe lume nu este doar un act biologic, ci o colaborare cu Dumnezeu la taina vieții. Nu e aici nici triumfalism moral, nici judecată; este doar constatarea că iubirea, atunci când se deschide spre celălalt până la capăt, devine rodnică. Iar această rodnicie poate lua multe forme — nu doar naștere trupească, ci și naștere spirituală, încurajare, slujire, însoțire.

Crăciunul ne invită, așadar, să regăsim maternitatea ca principiu interior al existenței: capacitatea de a purta pe cineva în noi, de a ne ruga pentru el, de a-l ocroti, de a-l simți ca „al nostru” fără a-l poseda. Biserica însăși este, în tradiția ortodoxă, o mamă: îi adună pe fiii ei, îi hrănește cu har, îi învelește cu rugăciunea sfinților. Iar în centrul acestei mame-Biserici strălucește Maica Domnului, ca o garanție că iubirea nu este o teorie, ci o realitate vie.

Sărbătoarea Nașterii Domnului nu ne cere să devenim sentimentalism pur, ci să redevenim atenți. Să vedem în chipul fiecărui om o taină, o chemare, o fragilitate. Să ne plecăm în fața vieții așa cum ne plecăm în fața ieslei. Să redescoperim că nu suntem în lume pentru a ne impune, ci pentru a ne dărui. Dacă Dumnezeu a ales drumul iubirii smerite, cine suntem noi să alegem alt drum?

Poate că adevăratul miracol al Crăciunului nu este doar steaua, nu doar îngerii, nu doar colindele, ci faptul că putem înțelege măcar un pic din această logică a iubirii. Și, dacă o înțelegem, măcar pentru o clipă, lumea se schimbă. Devine mai caldă, mai respirabilă, mai aproape de chipul pe care Dumnezeu l-a visat pentru ea.

În lumina discretă a ieslei, Maica Domnului rămâne icoana acestei iubiri. Curată, tăcută, atentă, ea ne învață poate cea mai simplă și mai grea lecție: să-L primim pe Hristos în noi așa cum L-a primit ea — cu încredere, cu delicatețe, cu disponibilitate totală. Restul se va adăuga.

Crăciun binecuvântat — sărbătoare în care iubirea se naște din nou în fiecare inimă.