De noaptea strigoilor. În Ajun de Sânandrei

„Strigoi. Fiinţă omenească (bărbat sau femeie) care vine pe lume cu o tichie sau căiţă pe cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă, nu prea lungă, acoperită cu păr; toată ziua îşi văd de trebile lor, ca ceilalţi oameni, dar noaptea, îndată ce au adormit, le iese sufletul care se duce să se întâlnească cu alţi strigoi, iar trupul rămâne ca mort pe pat; sufletele lor se întâlnesc în locuri anumite, pe la răspântii, şi joacă împreună; sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de şi de la semănături; când moare una din aceste fiinţe despre care se crede că a fost strigoi sau strigoaică, i se vâră prin inimă o frigare înroșită în foc sau un par, pentru ca sufletul să nu poată ieşi din pământ şi să chinuiască pe oameni noaptea; se crede, încă, că se pot preface în animale: lup, câine etc.” scriau Aurel Candrea şi Gheorghe Adamescu în volumul „Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi” din 1931.

În satul tradițional se crede că spiritele defuncților se întorc printre cei vii mai cu seamă în ajunul unor mari sărbători precum Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, dar cea mai „îndrăcită” activitate o au în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în ajunul Sf. Andrei.

Este momentul care înseamnă nu doar începutul iernii, ci și noaptea când spiritele morților ies din morminte și se apucă de răutăți: se iau la bătaie în crucea drumurilor, de-a lungul hotarelor cu limbile de meliță și coasele, unelte furate de prin gospodăriile oamenilor. O țin tot într-un tărăboi până în zori, când sunt alungați de cântatul cocoșilor.

Dacă nu se altoiesc între ei, strigoii caută așezările omenești și îi atacă pe cei care nu au avut grijă să ungă cu usturoi lemnul ferestrelor, ușa caselor și a grajdurilor cu animale. Sătenii trebuiau să aibă la îndemână usturoi, sare și, în unele locuri, macul era cel folosit în ritualurile momentului.

Etnologii au identificat în poveștile țăranilor mai multe fiinţe mitologice denumite cu termenul de „strigoi”: o parte sunt cei care se nasc cu „căiță”, alții ajung strigoi după moarte și se mai vorbește despre pricolici, cei care au abilitatea de a se metamorfoza în diverse animale.

Fiecare sat are propriile sale povești cu strigoi și, mai cu seamă în cele de munte, bătrânii își mai și amintesc de semeni care erau socotiți „strigoi”. Erau oameni de care restul sătenilor se fereau, de teamă că aceștia le vor lua

belșugul culturilor agricole, laptele vacilor și că puteau aduce boli animalelor din gospodărie și oamenilor.

În calendarul popular, Ajunul de Sfântul Andrei, este momentul în care se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului. Este „Noaptea strigoilor” când: „spiritul tulburat al morţilor impuri (atinşi de diavol) primesc energii nebănuite, puteri magice exacerbate şi cutreieră liberi spaţiul material al comunităţilor ţărăneşti aducând distrugeri şi necazuri.

Acţiunile strigoilor se manifestă în tenebrele nocturne, la cumpăna 29-30 noiembrie, coroborate cu coborârea din ceruri pe pământ a Sfântului Andrei, stăpânul fiarelor sălbatice, patron al lupilor, împreună cu Sfântul Petru”, scria regretatul etnolog hunedorean Marcel Lapteş, care a notat şi mărturia unui localnic din Grădiştea de Munte, Ion Gridan: „Să zâce că unii oameni ce aveu pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeu animalele şi uoamenii ce-i aveu duşmani. Buna zâcea că sălăşuiau laolaltă cu moroni de Sf. Andrei … aşe amestecaţi, la unii strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele … rodeau uşile să între-nountru să mănânce oile şî de-alte.”

Ca să se apere de strigoi, sătenii nu prea aveau arme – preferau să nu iese afară în această noapte şi ungeau cu usturoi uşile şi ferestrele: „Moşii din satu nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini şi spini în prag la căşi şi grajduri să nu intre moroii că se credea că vin şî să înţapă, ş-apoi pleacă… Da să vezi că Satana-i şmecher, intră pă fereastră ori prin pod şî face tăt rău. Acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede”, istorisea Ioana Gridan, localnică din Orăştioara de Sus.

Ajunul de Sânandrei este cu adevărat magic. În unele locuri, fetele ce doreau să își vadă ursitul frământau „turta de Indrei”, din apă, făină și sare în cantități egale, fiecare măsurate cu o coajă de nucă. Cine mânca din plăcintă, avea să își viseze viitorul soț.

În noaptea de Sfântul Andrei, hotarul dintre cele văzute şi cele nevăzute dispare și oferă căi de prospectare a viitorului.

Timp de câteva ore, între lucrurile malefice şi cele benefice dispare hotarul: strigoii bântuie să fure mana vacilor, belșugul recoltelor și minţile oamenilor. Se fac farmece, se ghicește ursitul şi vremea de peste an.

Chiar dacă dovezile istorice despre trecerea Sfântului Andrei sunt contestate, tradiția păstrează vie trecerea sfântului pe aceste meleaguri, motiv pentru care a fost numit şi „Apostolul Lupilor”, pe motiv că ar fi creștinat geto-dacii.  

Chiar dacă tot mai puține locuri păstrează vii credințele despre strigoi, Ajunul sărbătorii Sfântului Andrei își are farmecul ei și mulți o compară cu un Halloween autohton.