AMINTIRI DESPRE OM. Dezastru, ignoranță, (re)descoperire

Dezastrele, răbufnirile uriașe ale naturii care ne găzduiește cu încă prea multă indulgență ne obligă, repetat, la reevaluarea propriilor considerații asupra limitelor ființei umane. Ne obligă să admitem, când ne îmbată orgoliul dement de a ne considera dumnezei, că suntem între cele mai firave ființe ce locuiesc lumea pe care o știm. Și nici inteligența, ca umanitate, nu ne dă afară din casă! Și o furnică acționează de sute de ori mai inteligent decât omul în fața forțelor naturii; este adevărat și faptul că furnica se comportă profund respectuos cu lumea în care trăiește și nu folosește din aceasta nicio fărâmă mai mult decât are nevoie.

Omul este îngenuncheat mai ales de propria-i ignoranță. O ignoranță care îl face lacom și auto-adulator. O ignoranță care îl constituie debil și duplicitar: când e liniște și pace, individul se crede buricul pământului și disprețuiește, arogant, lumea în care trăiește; când dă nenorocirea peste el, îl redescoperă pe Dumnezeu în maidanul sufletului său și strigă în gura mare că e mărunt și neputincios și trebuie salvat; când revine liniștea, iar se umflă orzul aroganței în pântecul omului.

În atâta amar de vreme (raportat la ființa umană, evident) de când parazităm distructiv această lume, omul ar fi trebuit să înțeleagă că natura pe care o mutilează nu pierde niciodată. Natura are un mecanism intern de reglare care depășește nu numai puterea omului, cât mai ales înțelegerea acestuia. Îi distrugi pădurile, apele, munții, îi scormonești avid măruntaiele – natura își reașează temeliile, își redistribuie resursele, refăcând un echilibru de care noi nu suntem conștienți decât într-o nesemnificativă măsură. Numai că, în acest efort uriaș de refacere, natura nu ține seama de om, de incapacitatea acestuia de a se apăra în fața acestei transformări: nu ține seama, pentru că omul este totuna cu firul de praf din deșert.

Dacă, în raport cu natura, suntem aproape nevăzuți, cum suntem în raport cu Dumnezeu?

Crezi, nu crezi în Dumnezeu, trebuie să te recunoști, ca om, drept ființă trăind într-un fir de praf purtat prin universul în care ființezi.

Descoperi, dacă ai deschiderea necesară, că ai limite mărunte și difuze: nu ți-ai creat propria mișcare, ci ești mișcat; nu îți ești origine sau cauză dar, existențial, trebuie să ai origine și cauză, ceea ce te-ndeamnă să pricepi că ai și scop, și finalitate, doar că îți depășesc puterea de a pricepe.

E un exercițiu bun, să-ți amintești lucrurile astea, să-ți pui astfel de întrebări, chiar dacă ești forțat să faci asta sub asaltul unui dezastru, sub norii unei nenorociri.

Aș adăuga, pentru a împlini acest mesaj, încă un subiect de meditație. După modelul atotcuprinzător al Treimii, omul se constituie integral în treimea spirit – întrupare – iubire. Așa suntem făcuți, din această unitate luminoasă devenim. De toate trei trebuie să avem grijă, în egală măsură, pentru că toate trei ne împlinesc ca ființă. Oare ce am lăsat deoparte, în colțul prăfuit al ignoranței și autosuficienței noastre, din această treime? Unde am greșit, unde greșim?

Sursă foto: humanappeal.org.uk

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *