Minuni din județul Hunedoara: Scocul Urzicarului – pe potecile Retezatului Mic, printre stânci cu fețe bizare (GALERIE FOTO)

8 noiembrie 2025 Mirela Popa

În lumea asta grăbită, digitală și uneori superficială, mai există oameni care își limpezesc mintea cutreierând natura, bucurându-se de mișcare, peisaje și conversații plăcute la sfârșit de săptămână, mai ales când vremea te îmbie la plimbare, la pas apăsat – nici prea greu, dar nici prea ușor.

Sfinxul din Retezat sau profilul urieșului

În această toamnă, cu toanele și culorile ei schimbătoare, am dedicat o duminică unei drumeții pe Retezatul Mic. Apogeul aventurii s-a dezvăluit în Cheile Scocul Urzicarului, spectaculoase văzute și auzite, dar încă neatinse de picioarele noastre.

Primul popas l-am făcut în localitatea Pui, pentru o cafea. Locația e plăcută – o casă galbenă, mare, ușor trecută de vreme, dar cu un farmec aparte. Dincolo de bar, în încăperea din stânga, te întâmpină căldura sobei de teracotă – cald, bine și primitor, ca acasă.

Decorul e simplu și curat: alb, roșu și negru. Colțare cu perne moi, mochetă îngrijită, câteva tablouri pe pereți și un miros discret de cafea proaspătă. Un loc unde bei cafeaua pe îndelete, nu doar „în trecere”.

Unii dintre drumeți au ales terasa, pentru aerul rece de toamnă. Ceilalți au rămas înăuntru, la căldură, cu o cană aburindă – binevenită după drum și potrivită pentru a-l continua.

După ce treci de localitatea Câmpu lui Neag, la aproximativ 10 kilometri, pe partea dreaptă, într-un loc nu foarte bine semnalizat — pe care poți ușor să-l ratezi din vedere — se află o poieniță și, mai în depărtare, o casă.

Pe aici începe traseul spre Scocul Urzicarului, o destinație care provoacă și încântă deopotrivă. Potecile se strecoară printre strâmtorile stâncilor, sculptate de timp, vânt și ploi, ca și cum natura însăși a pregătit drumul pentru pașii noștri.

Iar omul, iubitor de natură și priceput, a știut să intervină cu măsură, pregătind lanțuri metalice și scări de lemn, astfel încât urcarea spre aceste minunății să fie mai sigură și mai accesibilă, fără să tulbure magia locului.

Dacă nu te informezi din timp, traseul nu este chiar la îndemână. Există prea puține informații pentru cei care vor să se aventureze aici.

Până să ajungi la punctul final, cel mai spectaculos, aflat la peste 1300 de metri altitudine, drumul este absolut minunat, desprins din povești. Cu atât mai mult dacă privești atent stâncile de pe margine.

Cu un ochi format, nu e greu să vezi cum pereții de piatră capătă forme bizare, ca niște chipuri care abia așteaptă să se trezească. Textura pietrei, umedă și brăzdată, dă impresia unei ființe adormite. Parcă simți strigătul pietrei, durerea stâncii, impietrirea timpului. Din crăpături și umbre răsar orbite de ochi care te urmăresc fără să clipească.

Profilul gheișei surprinsă de Zoly, din Cluj

Fiecare pas tulbură tăcerea veche a locului. Aerul parcă se tensionează, iar prezența invizibilă a stâncilor se simte în fiecare foșnet al frunzelor, în fiecare scârțâit al pietrei sub talpa ta. Priveliștea are ceva neliniștitor, aproape suprarealist — ca într-un episod din Twin Peaks, unde natura respiră, veghează și pare să știe mai mult decât lasă să se vadă. Pădurea tace, dar tăcerea ei e vie, plină de semne ascunse.

Strâmtorile înguste, perechile de ochii așezați cumva în oglindă, într-un dialog amuțit, par să dovedească faptul că, undeva, în miezul pietrei, există viață.

Printre peticele de zăpadă, câteva flori uitate de vară își mai țin capetele ridicate, sfidând trecerea anotimpurilor.

Cu ajutorul bețelor de sprijin, traseul a durat aproape patru ore până la destinația finală. Alexandra Marcu, ghidul șef al Clubului Evoluții, alături de Masha, ciobănescul german – foarte educată și grijulie – a condus grupul cu precizie, siguranță și voie bună pe traseele pe care le cunosc încă din copilărie.

Și după aproape patru ore de urcare – deloc ușoară, trebuie să recunosc – în față te întâmpină o serie de curiozități naturale gigantice, care poartă denumirea de Cheile Urzicarului și Podul Natural din Dâlma Ciocanelor.

O poartă imensă se deschide în fața ta și te invită să pășești între stânci bizare, care te uimesc prin dimensiuni și cavități sculptate de timp și apă. Pereții umezi și brăzdați par să ascundă viață în miezul lor. Strâmtorile înguste, cu perechile de ochi așezate ca în oglindă, într-un dialog tăcut și secret, par să șoptească că, undeva, în adâncul pietrei, pulsează viața. Fiecare crăpătură, fiecare umbră pare să adune povești vechi… dar ce păcat că nu le poate auzi nimeni.

Deasupra porții, un pod natural se arcuiește ca desprins dintr-un basm. Ridicând privirea spre cer, zărești un cerc gigantic din piatră, iar în jur, brazii falnici și arborii dârzi, care străjuiesc imensul crater, îți amețesc privirea și-ți încetinesc respirația. În acel moment simți o legătură subtilă, un fel de hub al vieții și timpului, prin care ochiul naturii îți arată că, oricât de masivă ar fi stânca, în fața cerului nu e invincibilă.

Nu ai nevoie de cuvinte. Fiecare pas, fiecare umbră, fiecare crăpătură vorbește de la sine. Locul te ține prezent, atent, și te face să simți că misterul naturii e mai aproape decât credeai. Această minunăție geologică din județul Hunedoara ar putea fi un obiectiv turistic de marcă, un loc care te fascinează și te inspiră, pur și simplu prin ceea ce este.

Informații utile: