Ziua Bunicilor sau povestea unei lumi care dispare încet

Astăzi s-a sărbătorit, în multe țări, Ziua Bunicilor, o zi inspirată de cinstirea Sfinților Ioachim și Ana, considerați în tradiția creștină bunicii Mântuitorului. Nu este o zi cu parade, artificii sau campanii comerciale. Și, poate tocmai de aceea, trece adesea aproape neobservată. Dar dacă există o zi care merită să ne oprească, măcar pentru câteva clipe, din goana vieții, aceasta este. Pentru că bunicii nu sunt doar o parte din trecutul nostru. Ei sunt rădăcinile care ne-au ținut legați de locul de unde venim.

Poate că fiecare generație își amintește altfel de bunici. Dar pentru mulți dintre noi, vacanța mare avea un singur nume:

„Mergem la bunici!”

Și, de cele mai multe ori, bucuria începea într-o gară. Există o lume în care ne-am întoarce oricând, dacă am mai putea cumpăra un singur bilet de tren.

Trenul oprea într-o gară mică și, din clipa aceea, începea cea mai frumoasă vacanță din lume. Până la bunici mai aveam însă drum. Așteptam următoarea legătură, schimbam trenul, iar uneori urcam într-o mocăniță care înainta atât de domol printre dealuri și păduri, încât aveam impresia că, dacă am coborî să culegem un mar din copac, am putea urca din nou fără să o pierdem.  Trenurile vacanței nu semănau deloc cu cele de astăzi. Compartimentele erau pline până la refuz. De multe ori, locurile erau dublate, iar pe culoare stăteau oameni cu geamantane, sacoșe și copii în brațe. Călătoream înghesuiți, dar cui îi păsa? Eram în drum spre bunici. Pentru noi, nu conta că drumul era lung, că trenul întârzia sau că nu aveam loc la geam. Conta doar că fiecare kilometru ne apropia de vacanța pe care o așteptam un an întreg.

Nu ne grăbeam nicăieri. Eram copii, iar timpul avea răbdare cu noi. Orele petrecute în gări nu ni se păreau niciodată pierdute. Fiecare oprire însemna că mai suntem puțin mai aproape de bunici. Teiuș, Aiud, Războieni, Luduș, Cluj-Napoca, Gherla, Dej… Pentru mulți dintre copiii Ardealului, acestea nu erau doar nume de gări. Erau bornele unei călătorii spre cea mai frumoasă vacanță din viață.

Între două trenuri așteptam, uneori, destul de mult. Dar nerăbdarea era alungată de o bucurie simplă: înghețata cumpărată de la chioșcul din gară. Și ce înghețată! Poate că astăzi avem zeci de sortimente, dar parcă niciuna nu mai are gustul celei mâncate pe peron, cu geamantanul lângă noi și cu ochii ațintiți spre șine. Nu mâncam doar o înghețată. Mâncam nerăbdarea, gâtuiți de emoție și bucuria că, dincolo de încă o legătură, ne așteptau bunicii. Apoi, la capătul drumului, îi vedeam.

Parcă și acum îl zărim pe bunicul, cu pălăria trasă ușor pe frunte, așteptând liniștit în gară sau la marginea satului. Nu spunea multe. Nici nu era nevoie. Din clipa aceea începea vacanța adevărată.

Casa bunicilor nu era cea mai mare și nici cea mai frumoasă din sat. Dar era locul în care ne simțeam cei mai bogați copii din lume.

Dimineața începea cu miros de pâine și cu laptele pe care bunica îl aducea în șuster de la vecina care avea vaci. Pentru noi, nepoții veniți de la oraș, acela era gustul adevărat al laptelui. Astăzi îl căutăm în magazine și nu-l mai găsim.

 

Apoi începea ziua. Nu aveam nevoie de telefoane, de internet sau de jucării sofisticate. Îi aveam pe verișori. Aveam ulița. Aveam pădurea. Aveam tot ce ne puteam dori.

Plecam cu bunicul pe cărări pe care doar el le știa. Ne arăta unde cresc hribii și gălbiorii, unde se coc murele, unde găsim coarnele și care sunt merii de vară cei mai darnici. Rupeam câte o creangă încărcată cu prune și ni se părea că am descoperit cea mai mare comoară.

Când ni se făcea foame, moșul se oprea la umbra unui copac, scotea din traistă o bucată de slănină, o ceapă și o pită de casă. Uneori întindea pe felia groasă de pâine untură, presăra puțină sare și ne-o întindea zâmbind. Era senvișul autohton. Astăzi știm că avea gustul copilăriei.

Spre seară ieșeam la poartă și așteptam ciurda. Număram vacile care se întorceau de la pășune și priveam uimiți cum fiecare își știa singură casa. La fiecare poartă, din grup ieșea câte una și o lua spre curtea ei.

– După ce știu ele care-i casa lor? întrebam noi, mirați.

– No, cum să nu știe? Își cunosc oamenii și casa, așa cum te cunosc și pe tine.

După cină, care începea întotdeauna cu o scurtă rugăciune de mulțumire, ne așezam lângă moșu. Știam că nu ne culcam până nu începea povestea serii. Uneori ne purta în lumea basmelor, cu feți-frumoși, cu Sfarmă Piatră și Strâmbă Lemne, zmei și împărați, fără să cunoască carte. Alteori lăsa basmele deoparte și ne vorbea despre viața lui, despre război, despre foamete și despre  întațmplări și oameni pe care noi care prindeau viață prin felul în care povestea. Pentru noi nu era nicio diferență. Ascultam cu aceeași uimire și basmele, și întâmplările adevărate. Atunci nu știam că, de fapt, ascultam istorie. Credeam că ascultăm doar poveștile moșului.

În casă, bunica își vedea de lucru. Războiul de țesut bătea ritmic, iar noi îi duceam ghemele de cârpe strânse și aduse de la oraș, din care ieșeau, ca prin minune, preșuri colorate. Pe pereți atârnau carpetele de pânză cusute cu migală. Vă mai aduceți aminte de ele? Cele cusute cu ață albastră sau roșie, cu flori, cerbi ori case , care parcă spuneau o poveste? Pe unele erau cusute câteva versuri pe care le citeam curioși, fără să știm că într-o zi acele mici podoabe ale caselor de altădată vor deveni doar amintiri sau piese păstrate astăzi prin muzee.

Poetul Adrian Păunescu scria: „Cine are părinți, pe pământ nu în gând…” Poate că astăzi aceste cuvinte îi cuprind și pe bunici.

Pentru că și ei au fost copii. Au fost tineri. Au fost frumoși. Au iubit, au muncit, au crescut copii, iar apoi și-au găsit cea mai mare bucurie în nepoți.

Iar noi, fără să ne dăm seama, mergem pe același drum. Într-o zi, poate o parte dintre noi vom fi bunici.

Astăzi, copiilor noștri le este tot mai greu să-și imagineze lumea în care am crescut noi, așa cum și nouă, când eram copii, ne era greu să înțelegem lumea bunicilor noștri.

Trăim într-o lume în care tehnologia ne ajută să vorbim cu oameni aflați la mii de kilometri depărtare, dar uneori ne face să uităm să batem la poarta celor care locuiesc la câteva străzi de noi.

Poate că de aceea Ziua Bunicilor ar merita să fie sărbătorită cu aceeași prețuire cu care sărbătorim Ziua Mamei, Ziua Tatălui sau orice altă zi dedicată oamenilor care dau sens vieții noastre.

Astăzi, dacă încă îi aveți alături, mergeți să-i vedeți. Nu le dăruiți doar flori. Dăruiți-le timp. Ascultați-le poveștile, chiar dacă le știți pe de rost. Îmbrățișați-i. Țineți-i de mână. Spuneți-le că îi iubiți.

Iar dacă bunicii voștri nu mai sunt printre noi, nu-i lăsați să plece și din amintire. Aprindeți-le o lumânare. Rostiți-le numele. Povestiți-le nepoților voștri cine au fost. Pentru că oamenii nu dispar cu adevărat atât timp cât cineva îi poartă în suflet.

Poate că, atunci când eram copii, nu înțelegeam cu adevărat lumea în care trăiam. Pentru noi, vacanțele la bunici însemnau libertate, joacă și bucuria unor zile fără griji. Nu vedeam însă tot ceea ce se ascundea în spatele acelei liniști. Nu vedeam mâinile muncite ale bunicii, oboseala bunicului după o zi de lucru, grijile și lipsurile pe care le purtau fără să se plângă.

Au fost oameni care au cunoscut vremuri grele. Au muncit mult, de multe ori fără să știe ce înseamnă o zi liberă sau un sfârșit de săptămână petrecut în odihnă. Au trăit cu mai puțin, au trecut prin lipsuri și au învățat să prețuiască fiecare lucru simplu. Și totuși, au găsit mereu puterea să ne ofere nouă, nepoților, ceea ce astăzi pare uneori cel mai greu de dăruit: timp. Timp să ne asculte, timp să ne povestească, timp să meargă cu noi pe uliță sau să ne arate lucruri pe care ei le știau de o viață. Aveau și ei griji, aveau muncă și neajunsuri, dar pentru noi găseau mereu o clipă în plus, dăruită din iubirea lor necondiționată.

Sărbătorile trecute cu roșu în calendar nu erau doar zile libere. Aveau un rost, o rânduială și erau așteptate de toată lumea așa cum se cuvine, cu decență și credință. Se mergea la biserică, se păstrau obiceiurile, iar vecinii și neamurile se adunau laolaltă, împărțind bucuria sărbătorii.

Noi nu vedeam atunci, cu ochii și mintea de copii, câtă muncă era în spatele unei mese puse, al unei grădini îngrijite sau al unei case în care ne simțeam cei mai bogați copii din lume. Nu știam câte ore de muncă, câte griji și câte renunțări se ascundeau în spatele lucrurilor care pentru noi păreau firești.

Bunicii noștri au dus vieți grele. Au muncit ani întregi, de multe ori în condiții pe care astăzi cu greu ni le mai putem imagina. Au ridicat case, au lucrat pământul, au mers la fabrică, au crescut copii și au pus umărul, fiecare în felul său, la lumea în care trăim astăzi.

Iar după o viață de muncă, au ajuns la pensie. Nu pentru că au avut o viață ușoară, ci pentru că au muncit o viață întreagă. Iar cei care au mai apucat pensia au primit-o după zeci de ani de muncă și contribuții. Nu este un privilegiu, ci un drept câștigat. Din păcate, tocmai atunci când vârsta aduce cele mai multe probleme de sănătate și cele mai multe griji, mulți dintre ei sunt nevoiți să trăiască din pensii care cu greu le acoperă nevoile de zi cu zi.

Poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl putem face de Ziua Bunicilor, să le spunem, cât încă îi avem lângă noi, un simplu „mulțumesc” .Iar dacă au plecat dintre noi, să nu-i lăsăm să plece și din amintirea noastră.

La mulți ani, tuturor bunicilor! Celor care încă ne întâmpină cu brațele deschise și celor care trăiesc astăzi doar în amintirile și în rugăciunile noastre. Oriunde ați fi, vă mulțumim. Pentru iubire. Pentru răbdare. Pentru copilăria pe care ne-ați dăruit-o.