ACTUALITATE

Adevăruri care dor. Copilărie furată în orfelinat

„Am vorbit despre abuzuri, despre tăceri grele, despre durerea de a nu avea o voce. Dar am făcut-o în numele tuturor celor care au fost acolo. Pentru copiii de atunci care astăzi, deveniți adulți, încă poartă în suflet umbrele acelui trecut. Pentru cei care dorm astăzi în case părăsite. Pentru cei care încă suferă … în tăcere. Cartea mea, „Pe urmele trecutului”, nu este doar o mărturisire. Este o eliberare. Este un strigăt pentru toți acei copii despre care nu s-a vorbit niciodată. Este un act de curaj, dar și de vindecare”, se destăinuie Nicolas Valentin Neculai, autorul unei cărți fără seamăn.

Nicolas Valentin Neculai

„Pe urmele trecutului” nu este o simplă carte. Chiar dacă ar putea începe precum o poveste cu „a fost odată”, volumul este un document care ar trebui să zdruncine conștiințe, să ridice întrebări și, în final, să schimbe legi și un întreg  sistem. Nicolas Valentin Neculai își mărturisește copilăria, o mărturie dureroasă și șocantă trăită într-un orfelinat comunist, punctată de frânturii crude de istorie personală, cu momente violente care te răscolesc și te fac să te întrebi ce monștri se ascund după chipurile aparent umane și câtă suferință poate purta un copil.

Torturi, foame, frig, abuzuri de tot felul, inclusiv sexuale. Ce ar trebui să știe lumea despre acele orfelinate? Iar Nicolas Valentin Neculai răspunde ferm: „Adevărul. Probabil s-au scris multe și sunt zeci de articole. Însă, vă dau cuvântul meu de onoare că am dat, am dat amănunțit absolut tot ceea ce eu am trăit. Eu vorbesc despre mine. Este o carte care are un impact emoțional foarte mare. Este o carte peste care au curs multe lacrimi. Dar totodată m-a și vindecat. Am rupt-o de zeci ori și de zeci ori am rescris-o. Pentru că scriind, nu puteam să-mi imaginez cum de-am supraviețuit.”

imagine generată AI

Copilul părăsit și abuzat de odinioară mărturisește că a vrut să fie vocea celor care nu mai pot povesti ce au trăit în orfelinatele comuniste: „Durerea m-a  determinat să scriu această carte. Durerea care atâția ani a trăit în mine. Am scris-o nu numai pentru mine, am scris-o și pentru ceilalți care astăzi nu pot vorbi. Mulți dintre ei nu mai sunt în lumea aceasta, iar foarte mulți dintre ei, chiar dacă ar dori să vorbească, nu mai pot. Aceștia sunt în spitale de neuropsihiatrie. O fac în numele lor și pentru ei. Și o fac ca un mod de vindecare. Practic, am încercat să mă ajut să mă vindec singur.”

Viața micuțului Nicolas începea în urmă cu aproape 50 de ani în Timișoara. Cea care i-a dat viață, nu i-a fost însă mamă. La o lună, își arunca pruncul la gunoi. Poate că totul s-ar fi sfârșit aici, dacă un cățel scos la plimbare nu ar fi semnalat punga care mișca. Stăpâna lui a alertat Miliția și bebelușul ajungea la creșă. După trei ani, îl înghițea un orfelinat din județul Timiș, povestește Nicolas: „Cartea „Pe urmele trecutului” este autobiografia unei copilării petrecute în orfelinatele reci ale unui sistem care a uitat ce înseamnă umanitatea. În paginile ei, se aude foșnetul păturilor aspre, trosnetul unei palme care lovește un copil de patru ani, plânsul înfundat al unui băiat care nu vrea o jucărie – vrea doar să conteze pentru cineva. Scrisă în 56 de capitole de o sinceritate dezarmantă, cartea nu acuză. Nu cere milă. Ea dezvăluie, strat cu strat, durerea unui copil care nu a cunoscut nici mama, nici tatăl, dar care a reușit să-și păstreze o inimă curată. Fiecare pagină este un pas înapoi, spre băiețelul de nouă ani care venea la școală cu vânătăi sub haine și ochii plini de lumină. Un copil care a ales să nu devină rău, chiar dacă răul îl învăluia din toate părțile.”

imagine generată AI

Scrisă cu sinceritate și durere, „Pe urmele trecutului” aduce în fața publicului ororile petrecute într-un loc unde micuților li se fura copilăria. Și, cu toate acestea: „… i-am iertat. Vreau să vă spun că dacă am învățat ceva din toată durerea, a fost iert. Și aia am făcut toată viața mea. Am încercat să iert. Niciodată nu i-am condamnat. Absolut niciodată. Pentru că am învățat să mă iert pe mine. Și odată, iertându-mă, i-am iertat și pe ei.”

Ajuns la maturitate, Nicolas crede că a venit momentul ca România să afle adevărul despre ororile care se petreceau în casele de copii în timpul regimului comunist. Așa s-a născut o carte care spune povestea ce promite să își treacă cititorul printr-o adevărată simfonie de emoții. Abuzurile, lipsurile, speranța, toate își fac loc între paginile cărții. Veți poposi poate, cu ochii în lacrimi, la momentul în care, după Revoluție, românii descopereau orfelinatele și reportajele aduceau aici ajutoare, dar și străini veniți să adopte copii. Nicolas a sperat, dar și-a dat seama că viitorii părinți căutau micuți, nu adolescenți. Și tot a încercat: își ținea carnetul de note la vedere, să arate că învață bine și îi place să citească. Degeaba…

„Pe urmele trecutului” nu e doar o biografie. Este o rugăciune”, scrie fostul copil care îl descoperea pe Dumnezeu într-o iconiță: „Am vorbit cu Dumnezeu, m-am întrebat „De ce eu?”. Și nu o dată. Dar vreau să vă spun ceva: la vârsta de șapte ani, am găsit o iconiță. Murdară, într-o baltă. O iconiță pe care o păstram în chiloței, iar noaptea o ascundeam în saltea. Și aflasem ce însemna acea iconiță. Când toți colegii mei dormeau, absolut toți, mă puneam pe genunchi, chiar dacă  nu știam să mă rog. Și am spus doar atât: „Doamne, dacă exiști, nu mă lăsa să înnebunesc. Doar atât i-am cerut lui Dumnezeu. Nu știam să mă rog. Veți citi în carte de ce am apelat la Dumnezeu și mă refugiam în cărțile pe care le citeam zi de zi. Fugeam cumva și mă detașam din punct de vedere psihic, măcar să nu fiu acolo. Dar Dumnezeu a fost Acela care mi-a dat putere. Și, patru ani de zile, am ținut acea iconiță ascunsă. Și patru ani de zile, de câte ori luam bătăi, de câte ori am suferit tot felul de abuzuri, mă puneam pe genunchi și spuneam: „Doamne, te rog, ajută-mă să nu înnebunesc. Și Dumnezeu m-a ajutat.”

Când a terminat liceul, la 18 ani, sistemul l-a aruncat în lumea largă. Au fost și oameni care l-au înțeles și l-au ajutat: un director de liceu, apoi un bătrânel care i-a ascultat povestea și i-a oferit parte din economiile sale ca să înceapă altă viață. I-a cerut doar să plece din țara unde semenii l-au abuzat. A ales Spania, a stat pe străzi, dar era obișnuit cu viața grea. Apoi a văzut un anunț al unui cazino, a învățat și a devenit crupier. A lucrat în construcții și unul dintre angajatori s-a nimerit să fie un psiholog celebru, care și-a dat seama că tânărul suferise traume grave. Un deceniu Nicolas Valentin Neculai a urmat sesiuni de terapie.

Viața sa a început să se vindece: a cunoscut-o pe femeia care i-a devenit soție, Ana-Maria, au trei copii – Eric, Mateo și Laura – de la care a învățat multe: „Prin ochii lor îmi retrăiesc copilăria pe care n-am avut-o niciodată. Mi-au arătat ce înseamnă, cu adevărat, o familie. Le mulțumesc! Nu am scris aceste cărți pentru faimă. Le-am scris ca să mă eliberez. Ca să îi ajut pe cei care, poate, încă mai cred că sunt singuri.”

Pentru că vrea să ofere bucurie lumii, bărbatul a muncit, a cumpărat teren și și-a ridicat o afacere în țara care i-a oferit atâta suferință: a ridicat Berryland, un complex recreativ în zona Hațegului. La aproape 50 de ani, Nicolas Valentin Neculai se poate declara un om împlinit: a plantat pomi, a crescut copii și acum a scris o carte mărturie din care cititorul poate învăța cum să nu fie neom și să lupte cu credință pentru fiecare pas: „Atunci când am plecat de la orfelinat, mi-am spus un singur lucru: „Jur să nu mai fiu sărac. Jur să nu mai fiu supus. Jur să nu mai fiu condus. A fost ambiția, dorința de a nu mai fi condus. Dorința de a nu mai fi sărac. Și dorința de a lupta. O voință ieșită din comun. Și, la aproape 50 de ani, am o voință ca la 20 de ani. Vreau să fac din Berryland locul unde mii și mii de copii se pot bucura, pot râde. Și vreau să ascult acele cuvinte care mi-au lipsit în toată copilăria mea. De mii de ori și mii de ori. Cuvintele „mami” și „tati”. Cu acele cuvinte mă alimentez, ori de câte ori aud un copil care își strigă mama sau tata la Berryland. De aia există Berryland. Nu pentru că am nevoie de bani. Eu am băgat milioane de euro acolo, niciodată nu voi recupera banii ăia. Dar nu e vorba despre bani. Este vorba despre o necesitate pe care o am în sufletul meu. De a asculta aceste cuvinte, cu care eu mă alimentez. Zi de zi. Chiar și la cincizeci de ani.”

Proprietarul Berryland și-a iertat abuzatorii, dar nu a uitat. Și Nicolas Valentin Neculai crede că nici românii nu ar trebui să uite: „Astăzi, la aproape 50 de ani, privesc spre trecut fără frică și spre viitor cu demnitate. Cartea mea nu e doar povestea mea. Este vocea celor care n-au avut niciodată curajul să vorbească. Și poate, prin ea, vom începe să vindecăm și să schimbăm ceva.”

Volumul „Pe urmele trecutului” se va lansa sâmbătă, de la ora 17, la Berryland, în satul Gânțaga, comuna Bretea Română. Intrarea este liberă.

 

Laura OANA