Ana a făcut opt pași

Alaltăieri, după ani de muncă, Ana a făcut opt pași. Cu niște luni în urmă reușise să facă cinci. Unul după altul. Un picior înaintea celuilalt, râzând fericită. La final cade, obosită, în brațele mamei.

”Ce face Ana?”, întreb de câte ori îi întâlnesc pe părinții ei. Fața mamei se luminează, ochii de un albastru intens îi sclipesc și îmi răspunde, mândră: ”Ana a învățat să mănânce singură măr” sau ”Ana înoată” ori ”Ana s-a jucat în piscina din curte”.

E frumoasă Ana. E minunată. E un copil care se bucură de viață. Însă Ana are paralizie cerebrală. Un diagnostic crunt, care nu-ți dă nicio șansă, dacă trăiești în România, țara în care copiii cu această boală fac ture de recuperare decontate de stat doar câteva zile, o dată la șase luni.

Și-i admir pe părinții ei. Daniela și Gabriel Gînțăgan. Nu au abandonat lupta. Nu s-au despărțit, cum se întâmplă în alte familii, unde un asemenea diagnostic pare o adevărată pedeapsă. Ani întregi de terapie, mulți, foarte mulți bani, deci o goană nebună după fonduri și ambiția de a înființa un centru unde copii precum Ana să aibă parte de cea mai bună terapie. Au crezut și au reușit. Sute de copii din toată țara vin acum la Hunedoara, la Centrul Anamaria Teodora, unde au parte de înțelegere și îngrijire. Cine te poate înțelege, dacă nu tot altcineva care are un copil special?

Pentru mine, Ana este ambasadorul copiilor speciali. Este dovada că se poate să obții progrese, cu multă muncă și iubire necondiționată din partea familiei. Că progres înseamnă un măr pe care îl poți mânca de una singură; un zâmbet către cățelul care latră voios, în timp ce aleargă în jurul tău; trei pași; cinci pași; opt pași și, în viitor, probabil că mai mulți.

Tot așa cum îi admir pe cei doi soți, le înțeleg și suferința, supărarea, neputința, speranța într-un miracol, chiar dacă miracolul ăla înseamnă un simplu ”tata”.

Am avut în familie un copil special. Mi-a fost soră. Același diagnostic, printre altele la fel de urâte. Tot fetiță. Elena. Ar fi împlinit 18 ani anul acesta. Ar fi fost o adevărată domnișoară. Mi-a fost soră și copil totodată; aveam 14 ani când a apărut pe lume într-o zi ploioasă de primăvară. Chiar dacă următorii patru ani au fost grei, au fost și cei mai frumoși. Familia noastră a fost mai unită ca niciodată. Copilul nostru special ne-a dat lecții de viață pe care nu le vom uita niciodată, chiar dacă au trecut 13 ani de când a adormit în moarte.

Elena știa să-mi strige numele. Abia aștepta s-o iau în brațe. Am dormit împreună nopți întregi. Îi plăcea când învățam cu ea în brațe. Elena se bucura când îl vedea pe tata, care abia aștepta să vină din fundul pământului s-o pupe pe obrajii ei fini. Îi plăceau căpșunile. Era uimită întotdeauna de pisica ce-o privea cu suspiciune. Era o adevărată sărbătoare când gângurea, încercând să ne spună tot felul de lucruri din lumea ei. Mi-e dor de ea ca-n multe alte dăți, adunate-n atâția ani.

Și, când simt că nu mai pot, mă uit pe pagina dedicată Anei. Zâmbesc. Plâng. Mă bucur.

Ana merge. Ana mănâncă măr de una singură. Ana se joacă. Ana înoată. Ana a făcut, alaltăieri, opt pași.

Anamaria NEDELCOFF

#8pasi…. #bravoana

Posted by Anamaria Teodora Gintagan on 21 August 2017

Anamaria Nedelcoff

anamaria.nedelcoff@gmail.com

nedelcoff has 423 posts and counting.See all posts by nedelcoff

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *