DacFest 2025: „Să punem viaţă în istorie” – (GALERIE FOTO)

„N-am să încep, din principiu, cu „cel mai mare”, „cel mai vechi” sau alte superlative. Nu pentru că n-ar fi adevărate, ci pentru că despre eveniment s-a vorbit deja destul în registrul ăsta, zilele trecute. Nici n-am de gând să reiau ce s-a văzut la televizor, online sau chiar de la fața locului. Ce vreau să fac e altceva: să spun câteva lucruri din culisele poveștii”, scrie reputatul arheolog Cătălin Borangic, unul dintre oamenii care participă trup şi suflet la „DacFest. Sub semnul lupului” evenimentul emblemă al Asociaţiei Terra Dacica Aeterna (TDA).

Omul este doctor în istorie, cercetător şi specialist în arheologie militară, dar este şi bravul Dada, de la „Legio Dacica”, căpetenia uneia dintre trupele care au participat pe Măgura Uroiului, la ediția a XV-a a DacFest unde a susţinut – documentat şi aprig – „atelierul de vorbit despre daci”, în faţa sutelor de oameni adunaţi la diverse momente ale evenimentului, dar şi personal oricui a fost interesat să îl asculte.

A explicat şi a fermecat, a pus în context sau a pus oamenii pe gânduri, a modelat lecţii şi a îndreptat dacopatii. Alături de el, istoria devine documentar şi pledoaria sa pentru evenimente de reconstituire istorică este desăvârşită.

Foto: scene din repetiții

„Astfel de prezentări de istorie vie nu sunt bune, ci foarte bune și nu exagerez deloc pentru că festivalul este foarte complex, nu este doar o luptă sau lecţii. Sunt concerte, concursuri, ateliere. Vreau să spun că viul, posibilitatea omului de a vedea direct, de a participa – emoţional sau rațional – la acest moment lasă mai multe urme decât cititul unei cărți. Sună non elitist, ştiu, dar cititul poate fi plictisitor, poate fi chiar eronat, dacă nu ai cartea cu informațiile corecte. Ești tu singur cu volumul, dar aici suntem o mulțime de oameni, majoritatea cu experiență mare în reconstituire istorică.

Învățăm unii de la alții. Poți să îl întrebi pe om ce sunt hainele de pe el, despre culori, despre rolul lui în tabără, despre ce răcnește centurionul la toată linia aia de bărbați romani mai înalți ca el…

DacFest îți construiește o imagine mai aproape de tiparul tău de absorbție. Asta este partea frumoasă a acestor festivaluri: ți se explică istoria, pe înțelesul tău – fără dogmatismul științific, care este bun acolo, la locul lui, în universități, în academii, unde este esențial. Nu ne putem însă mulțumi cu oase, trebuie să punem carne, viață pe poveștile istorice”, este convins  Cătălin Borangic.

Asta a făcut DacFest, mai cu seamăn la ediţia din anul 2025 când evenimentul a început în premieră cu conferinţa ştiinţifică „Civilizaţiile antice din spaţiul românesc – Trecut, prezent şi viitor”, cu zeci de specialişti veniţi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, timp de două zile, pentru ca apoi, deschiderea oficială, pentru public, să aibă loc vineri seara, în centrul oraşului Simeria.

Îmbrăcaţi în straie croite după modele antice, zeci de reenactori se apropie de locul unde istoricul Tudor Roşu din Alba Iulia, el însuşi îmbrăcat în uniformă romană de gală, anunţă programul şi participanţii, vorbeşte despre trupele de reconstituire istorică din festival, despre romani şi gladiatori, despre daci, sarmaţi sau alţi barbari.

Precum în arenele Romei Antice, câţiva gladiatori se înfruntă spectaculos. Cei de la trupa Ignis Phantasia reuşesc un uimitor spectacol cu foc şi umplu noaptea cu lumina caldă a buchetelor de torțe care descriu arcuri, stârnesc jerbe de scântei sau întind şuvoaie luminoase. Copiii care ţopăie şi bat din palme fericiţi de lângă adulții cu zâmbete sincere dau nota maximă evenimentului.

Alături de preşedintele TDA, Lucian Panov, autorităţile sunt poftite să aprindă flacăra festivalului, dar edilul Simeriei preferă să lase loc căpeteniilor trupelor participante să dea startul DacFest. Sute de oameni iau acum cu asalt reenactorii pentru fotografii sau mici discuţii, unele chiar în engleză.

Atmosfera evenimentului îşi aruncă vraja asupra celor prezenţi. Peste anticul Maris, pe tâmpla de piatră a Măgurii Uroiului, lasere proiectează numele festivalului şi contururi aspre de daci.

Sâmbăta începe domol pe platoul unde se desfășoară festivalul.  În partea stângă, descoperi tabăra romană cu castrul apărat de șanțuri și drugi de metal, plus corturile gladiatorilor și cele ale civililor unde poți învăța o mulțime de lucruri interesante de la Florina Poenar și fetele din Terra Dacica Aeterna.

Cu aerul ei impresionant de domina și chipul desprins parcă dintr-o frescă a străvechiului Pompei,

tabără romană

Ramona Jurca îți arată cum se scria în imperiu, pe tăblițe de ceară sau pe pergament, un pergament realizat din piele chiar de unul dintre meșterii asociației. Copii curioși vin să asculte, să încerce totul, apoi rămân o vreme zdravănă la jocurile romane.

Dacul Marius Barbu, unul dintre cei mai cunoscuţi reenactori, îl ghidează pe  profesorul Liviu Petculescu prin festival: „Lui îi datorez pasiunea pentru echipamentul militar, este un cadru didactic deosebit”, iar vizitatorul îi întoarce bucuria: „Orice profesor este încântat când elevul îl depăşeşte”.

Dincolo de fortăreața dacică refăcută total, s-au stabilit sarmații cu iurta lor fascinantă, cu veșminte colorate şi armele lor diferite, cu Enar al cărui râs poate doborî inima slabă. De aici, mai este doar puțin de mers până în așezarea dacică unde corturile asociațiilor ce participă în festival sunt rânduite isteț în așa fel încât par mai multe sate.

În marginea lor, se pregătește locul unde maestrul Constantin Vlăsceanu – Bobi –  își va desfășura atelierul de tras cu arcul. Este una dintre cele mai frumoase și solicitate activități, unde mereu vizitatorii stau la coadă ca să primească o lecție sau să exerseze ce au învățat anii trecuți.

Se întind plasele de protecție și se pun țintele: doritorii au de ales între un urs și un soldat roman. De cele mai multe ori, ursul este ignorat de arcași. „E ceva în aerul de la Măgură care te face să-ţi vânezi adevăraţii adversari”, glumesc dacii.

În „Satul TEDEA” – cum glumesc unii, rostind laolaltă inițialele TDA -, istoricul Cătălin Borangic se oprește la atelierul lui Oroles. Îi atrage atenția un brâu metalic, superb lucrat, și negociază o reducere pentru „doamna”.

Întreg locul se umple de acorduri antice, de la primul atelier specializat pe muzica vremii. În preajmă, Dumitru Ursu meșterește atent la un scut și îi prinde marginile acoperite în piele. Mai peste tot oamenii și lucrurile se pun în mișcare: roata olarului, strungul antic, atelierul de tatuat, cel de pielărie, iar focul se încinge lângă bucătărie și atelierul de turnat bronz.

Artistul Viorel Marton – fierar la daci – reușește din nou să îi uimească pe cei care au timp să îl urmărească. Deșartă pe jos un sac din care apar pe rând bucăți de metal, pietroaie și pământ.

Dă o raită și revine cu captura – un snop de paie – din care pune câteva pe un dărab de piele, adaugă lut și începe destoinic să frământe cu tălpile. Cu amestecul, lipește între ele bucățile de piatră ca să își plămădească o vatră.

Din umbra casei, cel mai cunoscut vindecător din reenacmentul antic, Gerula–Mugur Pop din TDA – adună câteva bucăți din plantele prinse la soare şi puse în bătaie vântului, le aruncă în mojar, iar copila sa trece la măcinat. Bibi este unul dintre copiii festivalului, iar acum are și un frate de care trebuie să aibă grijă, să-l mai necăjească oleacă ori să-l mai îndrume.

Tatăl o privește mândru când vine la taraba cu plante: „Le zicem povestea cu Ahile? Că aşa îşi trata el soldaţii?” Copila de-o șchioapă se străduieşte să îi urmeze sfaturile, dar nu prea are chef să se lase ajutată. Când prinde mişcarea, omul exclamă voios: „Aia-i, mândră! Pe când s-or bate soldaţii, să ai cu ce îi peticii! Dacă se strică la carne, să-i cârpești cu asta. Am pus coada şoricelului, de care ştim de la Ahile, de aia-i şi zice „Achillea millefolium”, lavandă să nu se inflameze, salvie că ia durerea şi … ce-am mai pus acolo? Că am mai pus ceva!”, cade el pe gânduri, apoi îşi aminteşte: „Ei, oregano! Dezinfectant! Omoară duşmanii şi bacteriile! … No, dă cu un pic de năcaz, aşa cu supărare, să se sfarme, să punem pe rană…”

Când nu toacă plante sau se hârjonesc, copiii sunt claie peste mama lor. Andreea pare să aibă o răbdare infinită cu pruncii care găsesc tot felul de colţuri ca să se strecoare, străchini de pocnit în loc de mingi sau înălţimi pe care să zburde.

Pentru micuţi, DacFest nu este altceva decât un imens loc de joacă, unde fiecare om ţi-e neam bun şi îţi poartă de grijă. Cu ochii după cei mari, vlăstarele festivalului se aleargă, se altoiesc cu bulgări din valurile de pământ, ridică săbii şi scot ţipete mai stridente decât toată hoarda de luptători.

Cei mai mulţi, aici învaţă latina, din comenzile ofiţerilor romani, ştiu de Iupiter şi de Zalmoxe şi tot aici se deprind să se ridice fără să se plângă. Se leagă prieteni, se aleargă cu tălpile goale, se meştereşte, se şlefuiesc viitorii viteji.

Odată cu venirea dăcițelor, lucrurile încep să se miște și în bucătărie.

Silvia Olari a adus cu ea un adevărat arsenal culinar, de la mese, la produse și plante aromatice, plus un microbuz de copii care dau iama prin tabără.

Fetele mai măricele rămân ca ajutoare și încep să orânduiască lucrurile, să taie ceapă, să curețe usturoiul sau să amestece condimente. Pe masă, la loc de cinste, într-o ulcică de lut, stă ruta, planta aromatică care dă savoare unică pastei de brânză moretum.

Se pregătesc mai multe feluri – dacice și romane – așa că Silvia își cheamă sprijin: pentru foc și ceaun răspunde Romică Gheorghe, iar, la pregătire în taverna daco-romană, ajunge Maya, o tânără cu părul roșu, ochi albaștri și cu un zâmbet cât toată tabăra stârnit de o veste … de secol 21. Își anunță entuziast reușita la master tocmai în Croația, apoi spune necăjită: „Poate nu mai reușesc să ajung la anul, la festival. Trebuie să mă bucur de ediția asta!”.

Și sunt cu adevărat multe motive de încântare: dacă, la romani, reenactorii se ocupă de un tânăr care a ales să fie „Legionar pentru o zi”, în tabăra adversă, se dă strigarea pentru concursul „Pui de dac”.

Mai toți copiii din festival, plus câțiva veniți din Simeria, se înscriu și trec mai multe probe prin care să își demonstreze măiestria – de la aruncatul suliței, la mersul piticului și trasul cu arcul.

Rania şi Matei vin din Belgia şi recunosc că acolo nu găsesc atâta libertate şi prietenie.

Alți puşti nu se dau plecați nici în ruptul capului de la arc, o parte așteaptă încă să își modeleze propriul vas sub îndrumarea olarului David.

La tatuaje, Alina Dănculescu nici nu știe ce să mai facă prima dată: să explice despre cum se făceau desenele pe piele în Antichitate (cu cărbune și urină de capră), să vorbească despre semnificația simbolurilor sau să mulțumească iureșul de copii care stau cu brațele întinse să își primească însemnele antice. Ea și soțul ei au adus o mulțime de talismane pe care le oferă tuturor celor care vor să le primească: „Nu o să îți vină să crezi, dar am avut o doamnă care m-a întrebat dacă trebuie stropite cu apă sfinţită! Sunt niște simboluri folosite de mii de ani, nu fac nimănui nici un rău, nu abat asupra nimănui energiile negative. Sunt simboluri care alungau probabil visele rele, deochiul … Sunt luate de pe ceramica geto-dacă, tracă, le puteţi pune oriunde în casă, nu sunt rele. Nu înţeapă, nu doare!”, zâmbește femeia care are la ea și o mulțime de sticluțe cu tot soiul de uleiuri folositoare.

Andrei, un copiluț venit din Apuseni din campania umanitară „Ajută satul”, rămâne ba să modeleze lut, ba să privească atent la măiestria lui Cipri Pop, care ține cu harul său întreg atelierul de tâmplărie.

Micul moț duce la anii lui o viață grea care ar doborî până și un adult.

Este tocmai motivul pentru care voluntarii l-au luat de acasă și l-au purtat toată vara în tabere sau la primul lui festival, DacFest.

A învățat să zâmbească și să nu își mai ferească privirea albastră. Băiețandrul vine dintr-o comună vestită odinioară în Ardeal pentru meșterii dogari și olari, așa că nu e de mirare că este atras de ceramică și lemnărie.

Pe numele antic Damanais, Cipri Pop mânuiește un strung nemaivăzut: unul cu pedală, o instalație despre care anticii au scris, dar nimeni nu știe prea bine cum arăta exact.

Pliniu cel Bătrân menționează în cartea „Naturalis Historia” că Theodorus din Samos ar fi inventatorul acestui dispozitiv pe care se putea lucra nu doar lemn, ci și alte materiale.

Cipri a rămas la lemn și, cât e festivalul, lucrează mereu, în afara timpului cât e luat în armata dacilor.

Din când în când i se alătură și puștiul artizanului Dan Țurcă care, după ce privește atent, ia un toporel și începe atent să ascută lemne.

Îmbrăcat într-o cămeșoaie albă, cu picioarele goale, copilul oferă lumii o imagine memorabilă.

În acest an, atelierul de textile atrage o mulțime de oameni.

Doina Panov toarce cu o uimitoare furcă de degete. Nu ai cum să ratezi aşa ceva: „Asemenea furci sunt romane, s-a descoperit una la Alba Iulia şi alta pe la Mangalia.

Fuiorul de lână se prinde în partea de sus, iar, cu ajutorul unui fus, se realizează torsul şi iese un fir mai subţire decât cel obținut pe furca clasică. Firul era folosit la cusut şi la ţesut. Noi, reenactorii, aşa colaborăm cu arheologii: ei studiază şi noi lucrăm.

Colegul nostru Cosmin Ciobanu le poate spune cum a prelucrat osul ca să devină furcă, iar eu le spun cum torc. Am ajuns deja la concluzia că o prefer pe cea din lemn făcută de colegul Cipri Pop, pentru că este mai uşoară şi, cu siguranţă, pe o asemenea furcă se torcea un fir foarte subţire, cam ca o aţă de cusut.

Nu am găsit bumbac pentru că aş vrea să torc şi pe aşa fir, din moment ce îl aveau romanii.”

Noua unealtă este rodul colaborării cu arheologul Alina Iancu, unul dintre puținii din țară specializați pe acest domeniu.

Îmbrăcată ca o dăciță, tânăra a venit la festival și participă activ: „Reproducerea după furca romană realizată din os este uimitoare.

În lumea romană astfel de furci au un orificiu la partea de jos pentru a fi fixate pe degetul inelar de la mâna stângă.

Sunt foarte populare: erau comune şi în spațiul italic, în Asia Mică, au fost descoperite în Dobrogea şi multe provincii romane, sunt instrumente simbolice care demonstrau virtuozitatea matroanelor romane.

Erau şi folosite pentru că descoperirile arheologice arată că aveau urme de uzură. Unele sunt decorate cu mici coni de pin, altele au figurine feminine. Cele confecţionate din lemn nu au supravieţuit, mai sunt din sticlă şi metal. Sunt datate în secolele 1 a.Ch până în secolul 3 e.n.”

După ce a terminat cu atelierul de împletit părul, Ioana Ureche trece la ţesutul cu tehnica tăblițelor, în timp ce Gabriella Leonte întinde firele pentru războiul de ţesut vertical.

În atelierul de pielărie, Cosmin Ciobanu, cel care a reconstituit furca din os, lucrează la tot felul de piese.

I se solicită mult papucei după modele antice: „Fac diverse elemente, chiar și subțierea pielii pentru a avea un pergament precum cele antice sau compartimente pentru diverse lucruri, cu forme diferite în funcție de civilizații: romani, daci și alți barbari.”

Peste drum, unul dintre tinerii din filiala Deva a TDA trudeşte de zor la foalele care întreţin focul în cuptorul de topit bronz.

Alesio apasă cu spor pe burdufii de piele, cu atâta putere, încât jerbe groase de scântei ţâşnesc pe gura vetrei şi îl fac pe Andrei Mihai să sară ca … ars. După ceva vreme, meşterul Oroles decide că metalul s-a topit şi, cu ajutorul unor cleşti lungi, apucă recipientul şi toarnă cu atenţie metalul topit: „Sunt aici 1.100 de grade, torn în forme cât este nevoie, apoi surplusul îl pun deoparte, în alt recipient ca să îl refolosesc.”

Peste muzica antică se aude microfonul: gladiatorul Uwe Dai anunţă că premierea la concursul copiilor va fi făcută de domina şi dăciţa Mantia: „Chiar dacă îi zicem concursului „Pui de dac”, avem aici un mix de cetăţean roman şi un barbar.“                                                                

 

 

 

Fiecare micuț primeşte diplomă şi aplauze, dar câştigătorul se alege cu urale, ba chiar este purtat în braţe de prieteni.

Vizitatorii nici nu știu la ce să privească: la bucuria copiilor sau la spectacolul stârnit de gladiatorii TDA din Ludus Ursus Nigrus, care se antrenează în apropiere. Dacă ajungi la DacFest și îți place istoria, nu ai cum să îți iei un răgaz, mereu se întâmplă câte ceva.

Când cei din festival fac câte-o pauză de la munca în ateliere, pleacă să se bucure de munca colegilor. Din fața focului, fierarul ajunge la tir cu arcul.

Viorel se răsfață cu adierile vântului și își exersează măiestria. Se bucură precum un copil: „Amândouă au mers fix în acelaşi loc! Eu la fel ochesc!” Împreună cu Bobi, șeful arcașilor, încropește un mic concurs, nu ca şi competiţie, ci pur și simplu pentru bucuria de a folosi săgețile.

Cei din Trupa „Lupii Apoulonului”, urmăresc tragerile din umbra binefăcătoare a corturilor. Când norii apar peste Măgura Uroiului, tot Bobi rezolvă situația după ce îi amenință cu armele care îi sunt dragi. În tabăra de la Omnis Barbaria, Lia Ardeleanu îşi îmbrăţişează soţul şi îi şopteşte: „Foarte fain aici la tine acasă. Mai viu!”

La Legio Dacica, lumea se oprește să admire armurile și armele războinicilor sau să răsfoiască volumele scrise de Cătălin Borangic. Alt teanc de cărți semnate de arheologul Marius Barbu este în atelierul lui Mugur Pop.

 

În bucătărie, e zarvă mare, mare. Se frământă, se amestecă, se taie, se fierbe. Angelica Bălos a pregătit iar o surpriză delicioasă: „Este un nou experiment culinar, o reţetă de-a lui Apicius.

Se numesc cârnaţii de Lucania, pentru că provin din regiunea de sud a Italiei. Vorbim de un gust al cârnaţului total diferit de ceea ce ştim noi azi: nu am folosit usturoi, nici cimbru, dar am pus în schimb multe seminţe de pin, chimen, boabe de ienupăr, pătrunjel. Are în comun cu cârnaţul de astăzi doar piperul.”

Preparatele antice sunt savurate, degetele sunt linse, rețetele sunt notate, bucatele rumenite sunt fotografiate. Aici se potolește la propriu pofta de istorie.

În tabăra romană, pregătirile se văd de departe: soldaţii ies din umbra corturilor şi se orânduiesc să iese în faţa publicului: se îmbracă armurile grele, se aşează căştile, se ridică scuturile, apoi centurionii îşi încolonează legionarii. Cineva dintr-un cort strigă: „Succes, vă doresc!” şi cu asta s-a terminat momentul vorbelor bune.

Comandanţii încep să strige comenzi în limba latină şi, în doar câteva secunde, secolul 21, dispare şi lasă loc Antichităţii. „Armaaaa! Sursum!”

Bărbaţii îşi ridică rapid scuturile aproape şi aşteaptă următorul ordin. „Ad gladius clin!”, îi face pe toţi să se întoarcă la dreapta. Când pornesc, zgomotul metalic şi cadenţa paşilor te face să te înfiori.

Oamenii s-au adunat să privească şirul perfect aliniat şi un cetăţean strigă mândru: „Mereu, oricând!”. După ce se îndepărtează Veteres Milites, trupa de la Terra Dacia Aeterna Deva se încolonează sub privirea atentă a centurionului Oliviu Braicău. În Antichitate, un centurion avea în subordine un grup de 80 de militari.

Pe lângă armura din zale, poartă o cască cu o creastă din pene lungi, colorate în roşu şi albastru, creastă menită nu doar să arate rangul purtătorului, ci şi să ajute soldaţii să îl zărească mai uşor în timpul luptei. Pe lângă legionari din Legio V Macedonica – una dintre cele mai celebre legiuni ale Imperiului Roman ce aveau un  taur ca simbol pe vexillum, TDA a reuşit să reconstituie și o trupă de auxiliari Numerus Singulariorum Britannicorum, trupă care în Dacia Romană era cantonată în castrul de la Cigmău. „Ad sinistram vertite!”, comandă centurionul pentru ca auxiliarii să se întoarcă la stânga.

 

„In loco calcate!” îi face să mărşăluiască pe loc, în timp ce se numără cadenţa, apoi pleacă către locul unde se prezintă publicului.

Sâmbătă, prezentarea momentelor din program îi revine istoricului Cătălin Borangic: „Pentru că am văzut că romanii îşi prezintă talentele, ne-am hotărât să prezentăm şi noi dacii, să vedem ce reprezintă societatea dacică, nu doar războinicii, ci toate categoriile de populaţie pe care le-am putut aduna acum din tabără.

 

 

Când vorbim de armata romană, nu vorbim doar de armament, disciplină, tacticile de luptă, ci de capacitatea ei de a organiza eforturi colective de mare amploare. În realitate, toate armele lor sunt adaptări, preluări de la barbari. Poate armura lorica segmentata să fie o evoluţie, dar, în rest, casca, gladius-ul, scutul, pilul sunt rezultatul unor înfrângeri primite în luptă: au luat armele barbarilor şi au luptat cu ele.

Succesul lor s-a datorat însă capacităţii de organizare, de împingere înainte a eforturilor unor grupuri mari de oameni, cu ani şi ani de antrenamente.” Cine are urechi să asculte, cine înţelege, să făptuiască…

Publicul ascultă, mulţi filmează, unii sunt în live, iar istoricul continuă cu sinceritate: „O să îmi fie foarte greu să vă schimb ideile şi, chiar dacă o fac, parcă văd că de mâine încolo reveniţi la setările din fabrică, ba o să credeţi că dacii mişcau universul, ba că erau nişte prăpădiţi, nespălaţi şi înfrânţi.

Lucrurile nu au stat chiar aşa. Sigur festivalul nu vrea să schimbe istoria, noi suntem rezultatul acestei istorii, dar ne-am propus să punem istoria în făgaşul ei normal.

 

Ultimii 50 de ani au adus schimbări majore în ceea ce ştim noi despre daci – despre asta s-a discutat şi la conferinţa ştiinţifică cu care a început DacFest – am ajuns să ştim despre daci mai mult decât ştiau ei despre ei. De la distanţă, îi vedeţi că sunt coloraţi, îmbrăcaţi divers, au arme diferite, locuri diverse în formaţie şi poate pentru unii par „o adunătură jalnică”, dar nu este aşa! În primul rând, o să vă rog, să vă despărţiţi de imaginea dacului sub formă de Harap Alb! Dacii nu umblau îmbrăcaţi în alb! Albul este o invenţie din Evul Mediu.

În Antichitate, nu exista decât un fel de căcăniu, din culoarea fibrei din haină. Chiar şi romanii obţineau albul togilor prin frecare cu creta. În ultimii ani, imaginarul a făcut multe erori în privinţa dacilor, o să ne fie greu să le îndreptăm, dar, de peste 20 de ani, noi ne-am făcut o misiune din a schimba imaginea oamenilor despre daci.

Multe credinţe sunt desprinse din ceea ce se ştia demult, din filmele „Dacii” sau „Columna” sau din prezenţa unor aşa zişi daci la diverse evenimente politice. De altfel, o mare parte din această eroare vine tot de la politic, de la ceea ce au proiectat comuniştii despre ei, că ţăranul român se trăgea neapărat din cel dac.

Cred că e bine reprezentat aici ce a însemnat Regatul Dac care înseamnă statut, autoritate, armată, înseamnă strângători de biruri. Vă sună cunoscut?! Înseamnă construcţii monumentale, adică eforturi colective similare cu cele ale armatei romane doar că noi am zidit temple mari în vârf de munte, cetăţi de piatră ecarisată cărată acolo de la mama naibii, cu spatele, cu carele, cu vitele şi, faţă de piramide, nu cu ajutorul sclavilor, ci printr-un program ideologic : cineva i-a convins pe daci, că zeii lor se simt mai bine dacă le fac nişte temple mari în munte, cu coloane colosale. Şi … le-au făcut!

Asta înseamnă organizare, economie, foarte mulţi bani, consumuri mari, abnegaţie şi, la fel ca astăzi, înseamnă rezultate. La ei, rezultatul este această salbă de cetăţi, diferite şi ele, pentru că unii erau mai departe de ele, alţii mai departe de resurse, alţii erau obraznici şi regele nu le-a dat dreptul de a ridica astfel de ziduri.”

Simplu, cu comparaţii pe înţelesul tuturor, istoricul desluşeşte istoria antică pentru spectatori: cu informaţii  frumos zise construieşte vizual chiar şi mici scenete antice: „Priviţi aceşti nobili daci: ieri a fost chef şi, după ce s-au îmbătat şi s-au certat, s-au şi bătut un pic!

Vreo trei sunt juliţi, doi încă nu s-au trezit, tot ce am putut aduce în faţa dumneavoastră sunt aceşti veri. Vă spun din start că nu se plac între ei, fiecare este invidios pe celălalt, fiecare ar vrea să fie el mai în graţiile regelui, să câştige mai mult pământ, influenţă, să le arate celorlalţi derbedei cine este! Vă povestesc asta pentru a coborî dacul de pe soclu, pentru că nu era un sfânt, nu este nici coborâtor din mărul lui Adam, nici nu a inventat prunul. Erau nişte oameni precum ceilalţi din epoca lor, cu lipsuri, cu lăcomii, cu vitejii, cu planuri de viaţă, nişte oameni care ştiau dureros de bine ce înseamnă viaţa! Toţi aceşti nobili purtau coif şi au o platoşă.

Spre exemplu, tarabostele care vine de la Singidava, are armură de zale şi ea era, în Antichitate, echivalentul de acum al unei maşini scumpe, poate un Mercedes. Au lucrat ţăranii din opt sate o vară şi o toamnă să achite costul. A costat 28 de vaci! Vă daci seama cât s-a muncit în ateliere? Sigur că unii îşi împodobeau coifurile cu bucăţi de argint sau de aur pentru că despre om vorbesc întotdeauna faptele lui şi, de la un moment încolo, hainele, uniforma… Când vezi un legionar, ştii la ce să te aştepţi, când vezi un nobil dac, trebuie să ştiţi că el era pilonul societăţii, vârful ei, aristocraţia. Toţi poartă o spadă şi un scut fără de care erai fiul ploii, îţi încasai o grămadă de săgeţi, şi, mai presus de toate, aveau aceste pumnale încovoiate. Nu este doar o poveste încifrată în desenele de pe lamă, sunt stiletele de ofiţer ale timpului. Ele arătau apartenenţa la casta superioară. O să vedeţi că luptătorii ceilalţi din spate, indiferent cât erau de viteji, cât erau de bogaţi, nu aveau pumnale”, traduce istoricul imaginea din faţa spectatorilor. Se aplaudă şi se şopteşte: „Nouă de ce nu ne predau aşa la şcoală?!”

Satul dacilor se umple de arome pe măsură ce masa tavernei se încarcă de bucate. Pasta moretum se serveşte cu pâine prăjită şi dăciţele nu mai prididesc să întindă crema delicioasă. „Este unul dintre cele mai îndrăgite preparate din bucătăria noastră, o reţetă romană.

Este pastă de brânză cu ierburi aromatice şi usturoi, cunoaştem persoane care vin la DacFest pentru că le place moretum”, râde Silvia.

Ce nu spune decât celor care o iscodesc, e că secretul reţetei este ruta, o plantă „recuperată” de dăciţa Angelica tocmai pentru bucatele de la festivaluri.

Şi, când lumea atinge extazul culinar şi se bucură deplin de antichitate şi aromele ei, de la scenă, încep să urle acorduri de parcă eşti la discotecă în aer liber.

Atelierul de muzică antică e total depăşit. Este momentul când intervine în forţă managerul muzeului din Deva, unul dintre organizatori. Liliana Ţolaş ia cu asalt sunetistul, care se retrage copleşit.

Gata, Antichitatea a revenit. În surdină.

 

Se bucură de ea şi Paul Cheptea în atelierul unde, pe o faţetă metalică reconstituită după matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia, bate de zor deasupra unei bucăţi de alamă. Are un ritm copleşitor.

Nu este defel grabă, ci experienţă şi precizie. În metal, apare silueta fiinţelor fantastice. Şi nu ai cum să nu exclami de uimire.

Profesor, artist, pictor şi sculptor, Paul Cheptea este  conferenţiar la Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca şi întemeietorul reenacmentului antic în România.

În timp ce scoate piesa de pe matriţă, exclamă: „Vezi ce fain îi?” Realizezi că nu se referă la bucata recent şi minunat făurită. Nu. Paul asculta muzica: „Vanghelis cu Irene Papas”, oftează el: „Ăsta este un album vechi, fain cântau!” În aceste acorduri, piesa sa pare şi mai frumoasă. Meşterul urmează să o lustruiască, să o taie în formă de cerc şi să o transforme în medalion. „Exact aşa se lucra şi cu matriţa, doar că în loc de alamă ca mine, se folosea aur, asta cred.”

Alături o cutie superbă etalează rânduri de bijuterii, uluitoare replici după cele antice. Nişte cercei dacici şi o suită de inele romane te fac să tânjeşti chiar dacă nu eşti genul care umblă cu degetele împodobite.  „Aurificina dacica” a adus la DacFest primele replici de bijuterii antice  din aur şi argint cu pietre semiprețioase nefaţetate.

Câteva bijuterii împodobesc fetele care paticipă la prezentarea de modă antică unde Cătălin Borangic este înconjurat de femei care mai de care mai frumoase, de la Monica Ortega, venită tocmai din Spania, pentru a străluci în veşmintele romane înconjurată de sclavi, la suava Carina, la sarmata Laura

Cândea, alias Shirin, al cărei aer de fiinţă delicată se evaporă din primul moment în care atinge arcul. Urmează un pâlc de dăciţe, de la preafrumoasa Denisa, la gingaşa Gabriella, şi iubitoarea Barbara care îşi adoarme pruncul cu cântece de leagăn şoptite liniştitor.

Istoricul arată spre Denisa Bădinoiu: „Basmaua este un atribut al femeii care este deja la casa ei, hainele sunt simple ca şi culoare, dar cu o croială mai bogată, are cercei de argint specifici civlizaţiei dacice şi încălţări cum se purtau în acele vremuri. Această domniţă poate să fie o soţie de meşteşugar. Ea a stârnit invidia printre suratele ei şi iată o altă doamnă, tot din mica nobilime, care văzând-o pe prima cum poartă argintul şi-a comanda acest brâu strălucitor şi un colan, piese foarte interesante pentru că sunt descoperite foarte multe şi apar inclusiv pe Columna lui Traian.

Dacă vorbim de înalta nobilime, iată această femeie – arată prezentatorul către Raluca Drăghici de la Historia Renascita -, cu cele două slujitoare ale ei, care îi satisfăceau tabieturile, poate eticheta care însoţea această funcţie, de soţie a unei căpetenii apropiată de casa regală. Poartă haine care sunt refăcute după cele de pe Columna lui Traian. În ultimii ani s-au făcut multe cercetări asupra pigmenţilor cu care a fost vopsită Columna. Ea nu arăta ca un fus alb cum este acum, era colorată cu pigmenţi naturali. A rezultat o paletă de culori pe care o şi vedeţi aici. Poartă argint, dar cred că are şi ceva aur, are cercei, brâu, brăţări… S-ar putea, la cât este de bogată, să aibă şi ceva de spus. Slujitoarele sunt probabil rudele ei mai de la ţară : nu sunt nici ele nişte sărace.”

Când soarele măsoară amiaza mare, publicul se adună pentru a urmări dansurile delicate apoi brutalii gladiatori. Primii vin cei de la Ludus Apulensis de la Alba Iulia, parte din Garda Apulum: Uwe Dai, Dareos, Herculaneum şi Atrox. Sunt cunoscuţi pentru spectacolul oferit, unul bine regizat şi excelent jucat în faţa publicului.

Dareos şi Herculaneum se înfruntă cu o suită de figuri impresionante, presărate cu momente de interacţiune cu publicul. Când Herculaneum pare să-l fi încolţit pe Dareos şi i se cere publicului să îi stabilească soarta strigând „iugula” sau „mite” (omoară-l sau eliberează-l), Dareos scapă de tăiş şi se îndreaptă vijelios către public unde a puşti a strigat „iugula”. Atrox, cel mai tânăr dintre gladiatori, face şi el spectacol în lupta cu Herculaneum.

Gladiatorii par să sfideze gravitaţia ori să se împace de minune cu ea. Se răsucesc, sar, împing, se îndoaie sau mânuiesc magistral armele. Sunt numai muşchi şi piele perfect întinsă peste trupurile modelate cu mai toate grupele la vedere. Captivant de privit!

„În urmă cu puțin timp, erau începători, dar iată-i acum, însetați de sânge, în putere, ajungem iar în acel moment de iugula sau mite și … publicul! Îl salvați sau nu pe Atrox?” Când pe teren rămâne doar învingătorul Herculaneum este luat în primire de către furii menite să pedepsească oamenii pentru crimele lor.

Dansatoarele de la Terra Dacica Aeterna aduc culoare, prospeţime şi graţie cu mişcările lor ample cu care aruncă petale de trandafiri. În scurt timp, vine vremea pentru altă înfruntare, cea dintre doi reenactori din Anglia: Alisa Vanlint vs Zane Green.

Lucian Panov prezintă şi negociază cu publicul dornic de sânge: „Ce facem? Iugula?! A venit din Anglia, atâtea mii de kilometri… Ce facem? Îi lăsăm să trăiască, să vină și la anul!” Alisa este o femeie care nu are cum să nu te impresioneze: vine de ani de zile la Măgura Uroiului, luptă în arenă împotriva lui Zane, dar, la bătălii, ambii sunt în tabăra dacilor.

Este o războinică redutabilă care se entuziasmează când o întrebi despre DacFest: „Este uimitor! Noi iubim istoria și iubim oamenii de aici. Îmi place la daci, cred că au o istorie fantastică.”

Şcoala de gladiatori „Ludus ursus” de la TDA vine cu luptători diferiţi: „Toate echipamentele pe care le vedeți sunt reconstituiri după diferite fresce de epocă”. Înfruntările sunt destul de dure dacă te iei după urmele lăsate pe piele. „Ia, ce mână are ăla!”, strigă un puşti speriat când vede echipamentul greoi care îmbracă întreg braţul.

Înainte de bătălii, are loc o altă premieră pentru festival: lansarea cărţii „DacFest – File de poveste”, a arheologului, reenactorului şi vicepreşedintelui TDA, Marius Barbu.

Volumul adună scenariile bătăliilor de la festival din anii 2023-2024 şi este o dovadă nu doar a cunoștiințelor şi talentului autorului, dar deschide o fereastră către culisele organizării şi dovedește efortul din spatele unui asemenea eveniment. Dacă te apuci de citit, exclami precum părintele Constantin Necula: „Închid cartea şi recunosc: aştept următoarele poveşti!”

Marius Barbu este „Daos” la DacFest, războinic dac echipat ca un infanterist greu cu lance şi protejat de o armură de zale întărită cu solzi în zona pieptului, cu falx – sabia curbă, și la brâu o sica. Este priceput ca meşter, dar şi ca militar.

Îi place în luptă: „Este adrenalină multă, la fel de multă atenție ca să nu îți rănești colegii. Adrenalina pe care o simți te duce într-o stare bună pentru înfruntare, nu mai simți loviturile trebuie doar să lupi și să câștigi. Ne mai lovim din când în când, dar asta este.”

Bătălia dintre daci şi romani începe cu un moment inedit în tabăra sarmaţilor care, înfuriaţi pe cuvintele din scenariu, se apucă efectiv şi taie frunză. Victima este un oţetar tânăr care se alege cu podoaba verde hăcuită de teribilii luptători ai Antichităţii.

Dacii şi romani se înfruntă ca la carte. Conducătorul barbarilor este Marius Ardeleanu de la Omnis Barbaria ce îl întruchipează pe Regele Decebal şi îşi comandă căpeteniile precum Cătălin Drăghici de la Historia Renascita sau Marcel Popescu de la Lupii Apoulonului.

Dacii jefuiesc, romanii se răzbună. Ajung în faţa porţilor cetăţii, dar dacii resping atacul şi ies la înfruntare. Marius Barbu oferă un spectaculos moment de luptă când înfruntă un centurion, dar este răpus când al doilea se alătură. Victoria este salutată de chiar Împăratul Traian.

„Este prima data când am avut probleme pe câmpul de luptă – suntem aproape 350 de oameni și colegul meu Marius Barbu care face scenariile era îngrijorat pentru spațiu.

Sunt oameni din opt țări veniţi la festival ca participanţi. Mulţi vizitatori sunt pe Măgură și asta este diferit față de alți ani. La ora 12, deja era aglomerație aici”, explică şeful TDA, Lucian Panov. Nu doar publicul este încântat, ci și reenactorii: „Cred că este al treilea mei an aici, de fiecare dată este o plăcere să mă întorc, să mă văd cu atâția oameni. Pe câmpul de luptă, cu dacii în față este incredibil. Este o senzație unică și o doză de adrenalină pe care apuci să o iei în viața de zi cu zi”, povestește Daniel Dodiș, militar roman la Historia Renascita.

Măgura este îmbrăţişată de un amurg care te lasă fără cuvinte, iar ziua se duce în noapte în acordurile trupelor  Cimpoierii din Transilvania, Iarba Fiarelor şi Nightlosers. Sute de oameni dansează şi cântă cu cei de pe scenă, iar solistul de la Nightlosers este văzut coborând în public unde zdrăngăne  la … zolitor!

Când noaptea este deplină, cei de la Ignis Phantasia pun în scenă un spectacol de foc pe un scenariu iscat din mitologie, cu sirene seducătoare şi marinari fără scăpare. Momentul se bazează pe Odiseea lui Homer. Ritualul focului sacru este însă prea scurt şi lipsit de vraja anilor trecuţi, umbrit de proiecţiile cu lasere.

Ultima zi a DacFest 2025, duminica, se trezeşte greu după o noapte lungă. În zori, lângă sat, o dăciţă îşi leagănă pruncul în braţe şi îi murmură un cântec de leagăn.  Este un moment care se înfăşoară dulce pe suflet şi nu se mai dă alungat.

Nu a început munca în ateliere aşa că se stă liniştit la poveşti şi se încheagă planuri pentru următorul festival. Pasionat de alergare, Viorel Marton vorbeşte cu Lucian Panov despre un traseu descoperit în zonă.

Ca să se trezească toată suflarea, se dă strigarea pentru „harpastum”. În câteva momente, terenul se umple de doritori de distracţie, unii care vor să participe, alții doar ca să privească. Se decide că „îmbrăcaţii” joacă împotriva „dezbrăcaţilor” (până la brâu, nu intraţi la idei…).

Terenul de joc este cam jumătate din cel de luptă, iar porţile sunt marcate din două suliţe înfipte straşnic în teren. O mică provocare despre aruncatul pietrei îi stabileşte pe cei care vor arunca primii mingea, apoi jocul izbucneşte în forţă: lung şi subţirel, Alesio goneşte cu mingea, aruncă şi: „Goool! Din prima fază! Extraordinar! Din secunda cinci…”, exclamă prezentatorul, apoi lucrurile se dezlănţuie de-a dreptul: plouă cu îndemnuri: “ia-o, trage, luaţi-o!” se aud tot felul de îndemnuri.

Şeful TDA e un soi de arbitru: urmăreşte atent jocul nu atât pentru a interveni, cât mai mult pentru a se bucura de energia şi fazele înfruntării. În nici un minut, adversarii egalează.

Alin Dumitraş, unul dintre gladiatorii TDA, şuteşte mingea din plin atac al îmbrăcaţilor, fuge spre poartă şi înscrie atât de puternic că smulge din pământ una dintre suliţe. “A rupt poarta, mă! Nu se pune!”, glumeşte cineva.

De parcă nu era destul de spectaculos, o dăciţă vine să „încurajeze” băieţii: Silvia Olari poartă ditamai linguroiul şi îl foloseşte când i se pare că unul dintre jucători şede prea mult sau nu joacă cum trebuie.

Portarul îmbrăcaţilor încearcă să ascundă mingea sub tunica şi dăciţa se răsteşte la el: „Dă drumul la minge odată!”, apoi o taie către unii care se împing şi se trag de veşminte: învârte lemnul şi aplică jucătorilor nişte lovituri cu arma culinară. „Dar, galeriile?! Haideţi, aplaudaţi! Încurajaţi”, strigă Lucian Panov către public şi unii izbucnesc: „Rupe-i fâşul!”.

Oamenii de pe margine se distrează oricum de minune cu spectacolul din teren. Partida s-a încins aşa tare că de-abia mai vezi unde este balonul antic, oricum jucătorul care are mingea riscă mereu să devină o chinuită bază a unei grămezi de trupuri.

Cumva, s-a dublat numărul de jucători, pe măsură ce reenactorii ajung la Măgura Uroiului şi se prind în partida zilei. Când intră în joc şi tinerii de la Historia Renascita, totul o ia razna. „Îs interese mari la mijloc!”, urlă un spectator ca să atragă atenţia dezbrăcaţilor că un adversar are mingea pitită sub veşmânt şi o duce către poartă. Theo se strecoară printre adversari, se apleacă, fuge, cade, se ridică şi este placat dur de adversarii care se aruncă fioros deasupra lui, ca să fie siguri că nu le scapă tinerelul cu o energie debordantă. Chiar şi înfundat de duşmani, băiatul nu lasă mingea şi o apără cu propriul corp până ajung restul dezbrăcaţilor. Da, câteodată jocul poate fi destul de brutal, dar nimeni nu se plânge că o încasează şi că se alege cu multiple vânătăi și contuzii. Atmosfera din jurul meciului îi prinde pe toţi: Lucian Panov ia mingea şi o ascunde sub … pălărie! Până la urmă, câştigă „dezbrăcaţii” – care şi încing o mică horă în teren, iar jucătorul meciului este declarat Alin Dumitraş.  Nu primeşte nici un trofeu, dar îşi poartă cu mândrie urmele de la harpastum.

Jocul era folosit pentru a antrena soldații romani și a ridica moralul trupelor. Nici în Roma Antică, nici la DacFest, partidele nu au reguli stricte, dar scopul principal era să duci  mingea la poarta adversă. Istoricii spun că harpastum este urmaşul unui joc mai vechi din Grecia, „episkyros”, jucat cu atâta intensitate, că provoca multe accidentări. A devenit însă  atât de popular încât a fost inclus în Jocurile Olimpice timpurii. Harpastum este considerat un strămoş al fotbalului modern.

Se deschid atelierele şi la sarmaţi unde fetele muncesc spornic la tot felul de textile. De curând, războinica Shirin şi-a deschis „Officina Temporum”: „Este ceva ce am vrut să încep de mult timp. Conceptul s-a schimbat de mai multe ori, dar acum am găsit în sfârşit timp, inspiraţie şi motivaţie pentru a da viaţă acestui atelier.”

Femeile sarmate intrau în luptă alături de bărbaţi, iar îmbrăcămintea lor este diferită de a dăcițelor. Poartă pantaloni, nu rochii, lucru care atrage mai multe fete în trupă. Afară, Enar, şeful sarmaţilor îţi povesteşte despre armura cu solzii prinşi în plasa de metal, o apărătoare antică a cărei greutate atinge 14 kilograme.

În sătuc, dăcițele au și ele mult de lucru la atelier, pe războiul antic vertical: ”Acum urzim, instalăm practic firele pe război, iar, în partea de jos, sunt greutăţi de lut pentru a le ţine tensionate. Acest gen de instalaţie se folosea în preistorie, în antichitate, până şi vikingii şi romanii au folosit-o.

Există reprezentări pe vasele greceşti antice, sunt chiar reprezentări celebre cu Penelopa în faţa unui astfel de război de ţesut. În săpătura arheologică se descoperă doar greutăţile pentru că lemnul fiind material organic nu rezistă”, explică Alina Iancu. Pe lângă bucătărie și foc, își face de lucru și Iulia Drăgan cu atelierul de vopsitorie antică.

A adus cu ea câțiva ciorchini cu flori de sumac, roșii ca jarul. Îi va folosi pentru a obține coloranți cu care va vopsi lâna.

Când reușește, o bufnește râsul: „Eu mă așteptam să scot un roz frumos, ceva să semene cu culoarea rochiei, dar mi-au ieșit, culmea, două nuanțe de verde!”

În tabăra celor de la Omnis Barbaria, atenția vizitatorilor este atrasă de câteva scoici, iar arheologul Alina Iancu le explică: „Scoicile acestea ţepoase ne aduc aminte de purpură în spațiul mediteranian. Sunt, de fapt, niște melci marini care se numesc „muricide”, sunt mai multe specii folosite pentru a obţine coloranţi în Antichitate.

Erau culeşi din zonele de coastă, în secolele 5-4 î.Ch, în coşuri, apoi îi duceau în bazine cu apă şi, când strângeau mai mulţi, începeau să îi spargă de vii cu pietre. Se întâmpla în afara localităţilor, pentru că mirosea groaznic. Ca reacţie de apărare, ei secretau o substanţă ca un mucus şi aceea substanţă transparentă, în contact cu lumina,  se transforma în pigment. Purpura putea fi albastru, roz, grena, mai multe nuanţe, în funcţie de specie şi cantitatea de lumină la care erau expuşi. Purpura era foarte scumpă, în perioada târzie a Imperiului Roman a ajuns monopol imperial şi nu oricine şi-o permitea. Întotdeauna însă păturile mai sărace din ţări care acum sunt Italia, Grecia, Turcia au încercat să găsească alternative şi au descoperit diverse insecte cum e coşenila. Erau înecate, uscate şi pisate pentru a deveni un praf, ca o făină roşie. Cu acel praf se vopseşte fenomenal şi în prezent. Dacă nu ştiaţi, coşenila este în rujul nostru şi este practic alternativa cea mai sănătoasă faţă de coloranţii artificiali”. Și uite așa mai înveți câteva lucruri la festival.

Micuţa dăciţă de la arcuri, Alesia, se răneşte când fuge prin tabără şi ajunge la cortul cu leacuri. Mugur Pop îi întinde uleiul şi copila îşi tratează rana, apoi aleargă din nou către arcaşi. Preferatul copiilor, Bobi, pregătește o altfel de demonstrație.

Aduce un snop de săgeti cu vârf metalic. Îl ia pe Tudor Drăghici ca ucenic și, cu degetele învelite în apărătoare de piele, încordă arcul către ținta din paie.  Mișcările lui, îndelung exersate, par un soi de balet, unul cu efect mortal.

Săgețile au străpuns ţinta şi au trecut dincolo, chiar mai bine de o palmă: „Dacă era un om aici? Nu mai era … Bieţii romani! E prietenia milenară daco-romană”, chicoteşte Bobi, un pic cam … înfricoşător.

După demonstraţia asta de forţă, câţiva tineri militari romani veniţi la repetiţii pentru luptă întorc către ţintă scorpionul, teribila maşină de război care foloseşte forţa elastică pentru a lansa o săgeată.

Trag şi … ratează. Se apleacă asupra armei, meşteresc la ea şi reuşesc să străpungă rola de paie la a doua încercare.

Lângă fortăreața dacică se întâmplă ceva tare interesant şi nemaivăzut la DacFest. Când se apropie de porţi, centurionii de la trupele românești împreună cu cei de la Legio I Italica veniţi din Bulgaria le ordonă soldaţilor să formeze o testudo, în aşa fel încât ei să se poată urca ca pe o scară pe zidul apărat de straşnicul Daos, alias Marius Barbu, care păzește zidurile alături de copilul său.

Ca să reuşească, romanii îşi clădesc câţiva baloţi de paie în faţa zidurilor, baloţi de care primul rând de legionari îşi sprijină partea de sus a scuturilor.

Centurionii strigă: „Îndoiţi genunchii, cei din zona asta! Mai jos! Voi, în genunchi!”. Nu înţeleg ce zic bulgarii, dar, de sub grămada de scuturi, se aude un „Sorry”, se icneşte şi cineva chiar scapă o înjurătură. Nu este ceva obișnuit în festival, dar nu e simplu să stai chircit, chiar dacă imaginea este de-a dreptul spectaculoasă. „Ai, ce fain!”, strigă Marius, apoi se face că doboară cu suliţa centurionii care au urcat şi aşa destul de greu pe scuturile făcute pod.

Duminică, gladiatorii de la Ludus Apulensis cheamă câțiva micuți din public și fac spectacol cu copii: „Să ştii că erau şi femei care luptau în arenă se numeau gladiatrix, nu erau foarte des întâlnit acest lucru, dar noi aici avem trei pui de gladiatrix”, numără Uwe Dai fetiţele care s-au oferi să înceapă antrenamentele. Are o nedumerire şi se apropie de un micuţ: „Eşti băiat sau fată? Întreb şi eu că … na! Sau încă nu ştii? Vorbeşti româneşte?” Şi, fiindcă nu obţine nici o reacţie, gladiatorul insistă: „Do you speak english? Du sprichst Deutsch? Parles-tu français? Beszélsz magyarul? Habla español? Govorit’ po- russki?” Nimic. Bărbatul se întoarce nedumerit către public: „Cine e cu …? Aţi blocat copilul!”

După ce li se arată ce trebuie să execute, copiii trec la antrenament şi sunt puşi să facă flotări cu bătaie pe palme, cu recomandarea: „Grijă la faţadă”. Când verifică echilibrul, copiii sunt îndemnaţi să umble în mâini după ce Herculaneum le face o demonstraţie. Un băieţandru oftează: „Nimeni nu mai poate face chestia asta!” Din public, un puşti strigă: „Eu pot!”, dar entuziasmul îi este rapid potolit de către mamă. Uwe Dai se uită la puştiul de lângă el: „Alege pe unul dintre noi patru, care crezi că nu ar putea să facă asta! … Aaa, cu Atrox ai treabă!”

Se întoarce către Vladimir, cel mai tânăr gladiator: „Nu mai știu, tu umbli sau nu în mâini? Că, dacă nu, te trimit la bucătărie!” Lumea râde, doar câteva tinere chicotesc : „Oh, da, trimite-l! Mergem noi cu el!” Atrox se preface încurcat de propunerea lui Uwe, dar apoi se apleacă rapid şi demonstrează că merge pe mâini mai bine decât merg mulţi pe picioare. De la microfon se aude: „Cred că gladiatorii făceau chestia asta ca să numere furnicile din iarbă…” Pe rând, copiii sunt ajutaţi să umble invers, dar concluzia este clară: „Băieţi, voi aveţi concurenţă mare cu fetele! Nu ştiu ce se întâmplă în mileniul III, că fetele devin tot mai abile!”

În apropiere, la corturile civililor romani, se leagănă elegant evantaiele. O droaie de vizitatori străini vorbesc în engleză cu o frumuseţe de fată, iar Joey Danko le răspunde la fiecare întrebare. O dăciță cu păr de foc vine iute din sat. De la „Dacii Singidavei”, Ana Andreea Tomuș și-a înfipt un capăt de săgeată în pleata bogată și plină de cârlionți. Pare a fi întruchiparea prințesei Merida din „Neînfricata”, producția Disney și oamenii o opresc pentru fotografii.

Cei care ajung în tabăra Legio Dacica primesc ghidaj prin istorie și, dacă au timp, adevărate lecții de la Cătălin Borangic, care pledează înflăcărat pentru adevăr și istorie curată: „Raportarea greşită la un mit, una falsă, cu găurele, te vulnerabilizează ca neam. Oricine poate veni să te întrebe: tu eşti cu dacii? Da! Păi, ăia nu-s de aicea, nu arătau aşa … De unde vii cu sumanul ăla alb!?” Ceva nu este bine! Pe când, dacă te raportezi cu sinceritate la realitatea istorică, câştigi! Noi nu o să ştim niciodată cum se scărpinau dacii, dar ştim că aveau păduchi pentru că pieptenele lor au nişte dimensiuni anume.

Detalii … Asta nu înseamnă că erau mai presus sau mai prejos decât alţii. Dar, dacă tu te prefaci că eşti ăla fără păduchi, te prind până la urmă cu minciuna. Să vindecăm istoria, să acceptăm şi să vorbim despre adevăruri şi de acolo să pornim dacă este să clădim!”

Mugur Pop zice tot asta, dar cu alte vorbe: „Eu nu am ales dacii. M-am dus direct! Mi se pare fain, că scoate ceva din spiritul ăsta al neamului, că suntem mestecuș, că suntem daci … Asta cu „suntem daci” nu știi exact ce este, dar indiferent ce-ar fi, este un filon foarte puternic de oameni, care, uite, au creat un moment în istorie.

E chiar mai mult decât un moment, o perioadă destul de lungă și eu cred că perioada asta merită sărbătorită cumva. Nu erau cei mai grozavi din lume, dar nu erau, să știți, niște păcălici. Știm lucruri despre ei care ne onorează și ar fi bine să fim la fel și noi. Eu zic că trăim vremuri foarte interesante din punctul ăsta de vedere.

Neamul ăsta al nostru a excelat în istorie în momentele în care a avut lideri, lucrul pe care îl zic și cronicarii străini. Ne-am putut noi bate ca leii, dacă nu am avut comandați și strategie, nu prea a contat. Pe de altă parte, uite ce plin de resurse este la plante, la fierărie, la lemnărie. Aici, începi să îți dai seama că oamenii aceia au făcut o grămadă de lucruri.  Citești despre ei în „De materia medica” al lui Dioscoride, în  „De naturalis istoris” al lui Pliniu cel Bătrân. Pe partea asta de botanică, la mine, este citatul acela celebru din Discoride: „hic dacos planta apelato”, adică ei scriu despre cum îi spuneau dacii acelei plante, de parcă trimiți la niște explicații.

Asta înseamnă că nu erau chiar oricine! Ne umflăm în pene, ni se pare extraordinar, dar nu știu ce contribuție avem noi la asta. Putem continua la fel sau putem decide să fim altfel dacă vrem să contăm în istorie!”

Marea înfruntare a ediției aduce un puhoi grozav de oameni, atât în tabăra dacilor, în castrul roman, dar și în public. Momentul este prezentat de istoricul Tudor Roșu, recunoscut pentru umorul cu care deapănă povestea: „Dacii nu şi-au rezolvat problemele, uitaţi-vă şi voi la ei, dacă nu arată ca nişte oameni care au mari probleme!” Spectatorii râd, dar se opresc când o căpetenie dacă suflă în corn de răsună Măgura.

Scenariul presupune că la daci apar câțiva militari romani fugiți de ai lor și sunt puși să îi învețe pe luptătorii barbari tactici de luptă: „Războinicii urmăresc această demonstraţie, în timp ce Decebal inspectează trupele şi noile maşinării de luptă realizate de daci, probabil tot cu ajutorul unor meşteri ai romanilor. Dacii nu par să fie impresionaţi de tehnica foştilor adversari, râd că sunt obişnuiți să ia în derâdere astfel de lucruri. Doar unii sunt atenţi. Decebal îşi cheamă comandanţii şi îi ceartă că nu reuşesc să îşi stăpânească soldaţii. Sunt scoşi în faţă cei mai vehemenţi dintre cei care s-au amuzat copios, iar Decebal le va ordona să se organizeze şi să atace. Se vede cum ei atacă destul de dezlânat.

Romanii reuşesc să păstreze formaţia pentru că ştiu că aceasta este cheia succesului. Decebal nu este mulţumit de ceea ce pot ai lui, şi îi trimite înapoi la comandanţii lor”, explică istoricul din Alba Iulia, ajuns la cea de-a 11-a ediție a DacFest.

Arcașul Constantin Vlăsceanu e nerăbdător: „Păcat că romanii sunt prea puțini. E și cald, până îi omorâm pe toți ne va lua multă vreme! Pământu-i tare că nu a plouat destul… Glumesc, suntem prieteni. În viața reală, nu ne omorâm, ne mai dăm peste degețele, mai pica câte un dinte, dar amical, așa „Cătălin Borangic – Dada – îl cheamă pe un copil cu fluierul să le cânte dacilor tocmai când trupele auxiliarilor se apropie de cele ale barbarilor şi se pregătesc să atace o aşezare a sarmaţilor. Duras are 11 ani şi este în festival cu cei din Garda Apulum.

 

Privește către romanii care vin spre rândurile barbare, dar istoricul îl încurajează: „Nu te teme, suntem aici nu tine, nu păţeşti nimic! Doar cântă!”

Lupta își urmează cursul din poveste: Decebal oferă pungi cu bani militarilor romani, iar căpetenia Dada izbucnește: „Regele meu, și noi suntem cam neplătiți de ceva vreme!”. Decebal se încruntă. Asta nu era în scenariu… Un dac neîndemânatic se lovește de baloții rânduiți lângă zidurile cetății și îi răstoarnă spre disperarea romanilor care strigă: „Mă, pune baloții la loc!” Fără ei, legionarii nu pot construi podul de scuturi pe care l-au exersat din greu.

„Negocierile au eșuat, delegaţiile se retrag. Atunci când cuvintele nu sunt suficiente, vorbesc armele!”, strigă Tudor Roșu. Trupele romane fac front în faţa dacilor, cornicenii romani sună mobilizarea. În spate, au arcaşii comageni, vestiți în Antichitate pentru priceperea lor, iar Împăratul Traian întruchipat de italianul Roberto Santigli este în urma formaţiunii.

La fel e și la daci: Decebal stă în spate alături de înalții nobili, cu oamenii care poartă mai mulți draconesc, simboluri ale vitejiei şi forţei dacice. „Luptătorii barbari se lasă la pământ şi ridică scuturile, din spatele lor vin arcaşii care îşi îndreaptă săgeţile către romani.

Legionarii fac şi ei zid de scuturi împotriva săgeţilor, aşa că dacii nu reuşesc să omoare pe nimeni, dar o săgeată a trecut razant inclusiv pe lângă urechea prezentatorului!”, ține Tudor Roșu să menționeze. Toată lumea supravieţuieşte. Pe moment.

Când ajung în fața fortăreței dacice, romanii aduc scări ca să urce pe ziduri și, în alt loc, se grupează că să își unească scuturile. Publicul care nu a fost la repetiții, exclamă uimit. Când podețul e gata format, centurioni urcă din greu către dacii din fortăreață.

Cel de la Garda Apulum alunecă și se prăbușește în șanțul de apărare. „S-a lovit! S-a lovit!”, strigă oamenii așteptând să vadă vreo echipă medicală fugind către locul cu pricina. Un legionar îi dă mâna centurionului care se ridică cu greu, dar își continuă lupta. „Extraordinar!”, șoptesc câțiva bărbați care nu pot garanta că ei s-ar fi descurcat. O nevastă le explică: „Vezi că e adevărat ce se zice? Că nu contează cum cazi, ci să te ridici…” Cu voie sau fără voie, DacFest oferă și lecții de viață.

Primul atac va fi acel al greilor din Dacia, zice Tudor Roşu, după ce şeful TDA, Lucian Panov, iese din rândul barbarilor şi le reaminteşte trupelor că trebuie să înainteze. „Sunt falxiştii apăraţi de scuturi, oameni care ştiu că trebuie să provoace daună totală romanilor. Să vedem dacă și legionarii vor fi de acord…”

Înfruntarea are loc sub soarele copleșitor al amiezii de iulie și nici un spectator nu vrea să știe ce înseamnă să porți armuri grele, acum caniculare. Chipurile luptătorilor sunt pline de broboade, lupta continuă: „Romanii își invocă zeii, dacii le arată posteriorul! Sunt gata de o nouă înfruntare, infanteria grea dacică atacă, romanii încearcă să reziste, se dau lupte grele în centrul terenului”, povestește prezentatorul, în timp ce câteva încleștări feroce chiar atrag atenția prin îndârjirea cu care se luptă. Marius Barbu și Marcel Popescu folosesc cu dibăcie armele alături de alte căpetenii. Cătălin Drăghici se înfruntă cu un roman cât un urs, prima dată cu armele, apoi se iau la trântă. Este cât se poate de real. Căpetenia dacică își pune până la urmă adversarul la pământ după o răsucire îndrăzneață.

„Se vor pregăti noi negocieri, Decebal crede că poate avea o şansă”, zice scenariul. Şi, în timp ce delegaţia romană se apropie, de la Legio Dacica, căpetenia iese din rând și scuipă pământul, în semn de dispreţ pentru adversari, dar tot se oferă să facă parte din solia care se va întâlni cu ofiţerii romani. Se ciorovăie cu ei și acolo, ba chiar îi dă un picior unui soldat care îl enervează rău. Și, după cum spune istoria, romanii câștigă și îi pedepsesc nu doar pe daci, ci și pe trădătorii care le-au plecat din tabără.

Trupele de militari strigă în cor: „Ave, ave, ave, imperator!” Împăratul Traian trimite şi câteva trupe care să staţioneze în apropierea Sarmizegetusei, care vor verifica dacă sunt respectate condiţiile păcii de către daci. La sfârșit, luptătorii se încolonează și salută publicul. Reenactorii se strâng pentru fotografia de final de festival. Sunt mulți și fotografii se chinuie să îi încadreze pe toți, dar merită efortul pentru o așa minunăție de festival.

Cu toții sunt de acord că au surprins poate cea mai reușită ediție: „Este al patrulea an consecutiv când merg să fotografiez Festivalul DacFest. O fac pentru a mă bucura de o experiență unică ce îmbină muzica rock și metal cu istoria și cultura dacică si romană. Îi îndemn pe toți să vină la acest eveniment deoarece este ocazia perfectă de a descoperi artiști noi și, în același timp, de a te reconecta cu rădăcinile noastre străvechi, într-o atmosferă de festival cu tematică istorică”, spune fotograful Florin Muntean.

După eveniment, au apărut și opiniile participanților. Cătălin Drăghici scrie: „Tocmai ce s’a încheiat Dacfest, cel mai de anvergură eveniment de reconstituire antică din acest an și de departe cea mai reușită ediție din ultimii cel puțin zece ani”, iar declarația continuă pe pagina Asociației Historia Renascita : „Publicul numeros, vremea prielnică, numărul mare de reenactori adunați din cele 15 trupe participante, nu doar din țară cât și din străinătate – Anglia, Italia, Polonia, Spania, Bulgaria, și nu în ultimul rând eforturile organizatorice susținute de Asociația Terra Dacica Aeterna, au fost factorii care au contribuit la  materializarea acestei ediții de excepție a Dacfest. Pentru prima dată putem spune că un festival a reușit să adune toate asociațiile de calibru, cu standarde și experiență din reenactmentul românesc. Historia Renascita nu putea lipsi din această spectaculoasă desfășurare de forțe. Am fost prezenți cu daci, traci, celți, germanici, sarmați, legionari romani și gladiatori.”

Cea mai frumoasă concluzie îi aparține tot istoricului Cătălin Borangic: „În primul rând, a rupt gura târgului prin numărul impresionant de participanți (…) Mai în detaliu – și vorbesc aici doar despre reenactorii de epocă dacică – aproximativ 90% dintre cei care contează cu adevărat pe această ramură au fost prezenți. Asta înseamnă nu doar un impact vizual major în teren, când vezi atâta lume costumată și activă, ci și o logistică uriașă, care a fost nu doar gândită, ci dusă la capăt exemplar: cazare, masă, coordonare, timpi, organizare de ansamblu. (…) Ca detaliu interior: organizatorii s-au apucat efectiv de treabă în martie și, cel mai probabil, vor încheia abia spre sfârșitul lui august. Asta e distanța reală dintre momentul în care pornește un astfel de proiect și clipa în care se achită ultima notă de plată. (…) Numărul mare de participanți a avut și un alt efect vizibil: activitate continuă. Mereu se întâmpla ceva – fie în arene, fie în tabere – astfel că vizitatorii, care n-au fost deloc puțini, tropăiau febril dintr-o parte în alta. Ba la jocuri și scenete, ba la meșteșuguri și povești. Îmi place să cred – și o spun răspicat, căci pohta ce-am pohtit – că oamenii au avut și ce, și de la cine să învețe oleacă de istorie. Și să lămurim un lucru: între reenactori, la nivel național, avem istorici, arheologi, elevi, studenți, masteranzi, doctoranzi și amatori experimentați. Foarte mulți dintre ei au fost prezenți. Și nu doar prezenți, ci activi, gureși, implicați, disponibili. A rezultat de aici un contact cu publicul cum breasla istorică abia îndrăznește să viseze. Sigur, a contat mult și conferința de specialitate, organizată cu viclenie în strânsă legătură cu festivalul – un fel de încălzire controlată pentru specialiști. O parte dintre ei apoi și-au lăsat morga sobră, academică, s-au înțolit daco-roman și au continuat prezentările – în teren, direct cu oamenii. Fain. Tare fain”, a notat istoricul care a fost la rândul lui deosebit de activ în festival drept Dada, doar unul dintre membrii Asociației Culturale Enciclopedia Dacica. Și cei care au vorbit cu Dada la DacFest, nu vor uita îndemnul lui: „Vă rog să refuzați kitsch-ul! Alegeți istoria!”

 

 

 

 

 

Laura OANA