DacFest 2026. Când timpul se întoarce acasă (GALERIE FOTO)

Doi puști se joacă într-un atelier din apropierea fortăreței, sub coama de piatră care domină până în zare Valea Mureșului. Meșterul lucrează cu pricepere ceva bijuterii, dar e mereu atent la copii, chicotește la fiecare năzdrăvănie și mai aruncă o vorbă să le dreagă disputele. Băiețandrii i-au luat o parte din pământul roșiatic și îl modelează, în timp ce își croiesc poveștile: „Vulcanul acesta o să erupă și o să se transforme în Măgura Uroiului, adică în DacFest!”

Puștiul cu plete aurii și răsucite are cinci ani. Edan e din familia Marelui Preot, iar camaradul lui de joacă, Luca, este fiul altui meșter bijutier din așezarea dacică. De ai răbdare și le stai alături, te minunezi de câte știu. Și-au umplut palmele de culobulgării pe care îi tot rostogolesc ca să mai cârpească geografia ori istoria locului.

Locul acesta – la fel ca multe altele din tabăra de pe Măgura Uroiului – pare atins de binecuvântarea zeilor, fie ei daci ori romani. Aici, Zeul Vulcan și-a scos fierăriile la vedere și a adus pentru ele bărbați pricepuți din zări de țară: talentatul Tiamatus, neîmblânzitul Komakiza și harnicul Borza din Cetatea Singidavei.

Nu știm deocamdată cum se numeau zeii daci ai meșteșugarilor, dar, indiferent de nume și de putere, la festivalul de pe Măgura Uroiului, i-au primit cu drag pe Vulcan și pe Minerva, patronii celor iscusiți. Și nu sunt singurii cărora DacFest le-a deschis larg brațele: „Din nou, acasă!”, a strigat, cu lupul pe umăr, Vladimir Brilinsky, reîntors, după ani de zile, la Terra Dacica Aeterna: „Totul a început cu un telefon. Hai, am auzit! Cu el au venit emoții și ceva lacrimi. M-am dezmeticit.

Apoi am fugit la garaj. Am dat păianjenii jos, am scuturat hainele de molii, am curățat falxul de rugină, am lustruit brățările, am mai ascuns o lacrimă, am șters lupul de praf și am plecat la Simeria. Acolo, brațele deschise nu se mai terminau. Prietenii mei, de o viață, erau tot acolo unde îi lăsasem acum 8 ani. Neschimbați și bucuroși de revedere. Am revenit sub arme, sub umbra lupului, am revenit la DacFest și tare bine a fost. Așa, ca o nouă zi de naștere. Vă mulțumesc, dragii mei prieteni, pentru primirea pe care nu o meritam. Am primit, de la voi, o lecție pe care nu o voi uita niciodată. Terra Dacica Aeterna, a doua mea casă. Dulce casă!”

Lipsit de sprijinul de odinioară, DacFest 2026 nu a mai fost „mare”, dar o ediție de la care unii se așteptau să nu se țină pe picioare și-a înfipt bine opincile sau calceii în țărâna Măgurii, a suflat voie bună peste locuri și praf peste orgoliile celor ce i-au vrut pieirea. „Nu mor lupii”, au strigat organizatorii, cei de la Terra Dacica Aeterna (TDA), sprijiniți de multe asociații de reconstituire istorică din țară, adunate să-și ajute colegii la greu: Asociația Culturală pentru Istorie Vie din Alba Iulia, Asociația Culturală Tomis din Constanța, Dacii Singidavei din Cugir, Historia Renascita din Pitești, Omnis Barbaria din Baia Mare și Veteres Milites din Sibiu.

Singura susținere financiară a venit de la Primăria Simeria: „Faptul că oamenilor le place această manifestare mă obligă. Cele mai multe întrebări, zilele acestea, au fost despre festivalul de anul viitor, dacă se mai face. I-am asigurat că se va face și anul viitor”, spune edilul Emil Rîșteiu, care rămâne convins că românii au nevoie de un asemenea eveniment unde să deprindă mai frumos istoria.

Vineri seara, se dă adunarea pentru ceremonia de deschidere din centrul Simeriei. Numai că, dincolo de festivitatea oficială, este momentul revederii pentru mulți reenactori. Doar aici poți să vezi un ditamai romanul salutând prietenește un dac sau pe arcașul Bobi umplându-și brațele de copii. Sunt clipe frumoase, pline de emoție și îndesate cu povești. Se aranjează costumele, se verifică armele, se strâng rândurile. Pentru public sunt organizate mici prezentări, chiar și o înfruntare între gladiatori, prezenți în număr record la această ediție.

Se merge apoi pe platoul Măgurii Uroiului, acolo unde fortăreața și tabăra antică sunt pregătite de festival. Tot aici este și campingul cu corturi unde au stat majoritatea participanților.

Sâmbătă, festivalul și-a întâmpinat vizitatorii cu aromele bucatelor sau ale ierburilor de leac, cu miros aspru de fum și ropotul glasurilor care își strigau bucuria la „harpastum”, aprigul joc antic cu mingea. Peste și printre toate s-au strecurat glasurile curate ale copiilor, răsfățați aici dintotdeauna. Așa, în întreaga astă hărmălaie, poți asculta cu nesaț inima pământului străvechi, care bate din nou pe Măgura Uroiului.

La umbra pânzei se usucă, cu rost, în șirag, comori: cimbru, oregano, mentă, busuioc, roiniță, lavandă, lophantus, coada-șoricelului… În capătul așezării, dacii au pus de bună strajă cortul vindecător al lui Mugur Pop, dacul care te impresionează nu doar cu statura și pletele lui dalbe, ci mai cu seamă cu puzderia de cunoștințe bune pentru trup și suflet.

A venit fără cai la DacFest, dar cu soția și cu cei trei copii, care se țin mai toată ziua scai de veșmântul Andreei.

Alături, pe o pânză, Dan Țurcă a întins bijuterii la vedere, iar pe colțul mesei, Luca al său umple un lemn cu desene cu tematică… dacică.

Peste drum, alt meșter reușește să atragă atenția cu podoabele sale atipice, meșterite unele pe felii de lemn, altele în cranii de animale sau în os. Se străduiește să se înțeleagă cu un pui de englez care îl iscodește despre toate, se miră de fiecare piesă și încearcă să-și convingă părinții să i le cumpere.

Da, pe toate! Are voie să facă o singură alegere și primește promisiunea tatălui său că se întorc și la anul: „Îmi place să văd cum oamenii de aici refac atmosfera din timpurile trecute, este un fel foarte interesant de a vedea România. Locuiesc aici de câțiva ani și acesta este cel de-al doilea an în care vin la DacFest și, da, îmi place foarte mult!”

În cortul celor de la Omnis Barbaria, Marius Ardeleanu adună oamenii cu istorisirile sale frumoase. Este arheolog și unul dintre întemeietorii reenactmentului antic în țară, așa că nu este de mirare că lumea poposește și îl ascultă.

Mirosul de piele te duce către locul unde Cosmin Ciobanu lucrează cu migală materialul moale: „În urmă cu șapte sau opt ani m-am apucat. Prima dată cumpăram geci din târg și încercam să reciclez pielea; fiind începător, nu aș fi dorit să distrug o bucată de piele valoroasă.” A adus cu el o parte din piese: tolbe, papuci după modele antice, brățări, dar și podoabe.

Mai încolo, cortul de tatuaje antice este plin de copii. Plin! Unii vor desene după modele antice, alții știu ei mai bine ce vor, o parte se desfată cu uleiuri pregătite special pentru DacFest. Și, cum Alina Dănculescu a primit sarcina să se ocupe și de cei înscriși la vânătoarea de comori, o ucenică rămâne să realizeze desenele cu pasta de cărbune.

Lume grămadă este și la tras cu arcul, doar că, pe lângă ciurda de copii, sunt și mulți adulți care își doresc să învețe, așa că se fac nu una, ci trei cozi: două pentru vizitatori, una pentru reenactori.

Aici, maestrul este Constantin Vlăsceanu. Bobi este cel care te îndrumă cu răbdare, dar are și pedepse nostime pentru neascultări ori vreo săgeată pentru pâlcurile rele de nori. Ai putea să îl asculți cu orele: „Folosim arcuri tradiționale. Al meu, de exemplu, este o replică după un arc dacic: cineva, acum câțiva ani, a încercat să recreeze vechea armă. De inspirație, la noi, este «Wikipedia dacică», adică Columna lui Traian.

Altceva nu avem păstrat din cauza solului. Este un arc funcțional, care lucrează foarte frumos. Mai avem pentru cei din public așa-numitele arcuri horsebow. Spre deosebire de mine, care sunt infanterist și pot trage cu el de pe sol, când ești pe un cal, să treci cu arcul de pe partea stângă a grumazului animalului pe dreapta e foarte greu cu acesta.

Arcurile horsebow sunt mult mai scurte, pentru că nu știi de unde vine inamicul. Aici avem cele două premise de bază ale dezvoltării arcului: războiul și vânătoarea. Și pentru asta ne antrenăm la paie.”

În fiecare an, are o ceată de copii care îl ajută de dimineața până seara: vorbesc cu oamenii, îndrumă alți puști, caută săgeți.

În acest an, Ștefan s-a alăturat trupei de arcași: „Mă simt mai liber, îmi place să văd cum săgeata atinge ținta. E o senzație mai bună când țintești, când ai o poziție, o postură bună. Mă simt mai bine când trag într-un punct bun! Capăt și încredere în mine.”

Cortul de tras cu arcul este singurul loc din lume unde zgâtia de Alesia stă o zi întreagă și a mai molipsit-o și pe verișoara ei, Alexandra. Sunt atât de prinse de ce se întâmplă, că Bobi este nevoit să le comande să plece la masă.

DacFest este fascinant pentru sute de copii. Și nu doar. Un tânăr turist din Danemarca este vizibil încântat de ceea ce găsește aici: „Chiar îmi place cum arată locația acestui deal și fundalul, dar și semnificația istorică a sa. Sunt pasionat de acest domeniu, îmi place reconstituirea antică și am așteptat cu nerăbdare să înceapă luptele.”

La ediția 2026 s-a întors și dacul Duras, pietrarul Edi Schneider, cu abilitatea sa unică de a auzi și de a da viață pietrei: „Aseară am urcat pe Măgură și m-a chemat piatra asta, în care stă ascuns un lup dacic.”

Lovitură după lovitură, transformă bolovanul gri, spre uimirea celor din jur. Un tânăr cu cușmă se apropie, dornic să învețe, iar Edi îi arată cum se ține dalta, unde să lovească.

Tot Edi a reușit să își meșterească o colecție impresionantă de arme cu simboluri, dar și scaune inedite.

Apariția vestiților gladiatori din Ludus Apulensis ai Asociației Culturale pentru Istorie Vie din Alba Iulia îl face să încerce, în glumă, o figură de luptă.

De cealaltă parte a așezării, meșterii care îmblânzesc lemnul și fierul au puhoi de treabă. Cipri Pop folosește un strung cum rar se mai întâlnește în secolul XXI: „Este un model de strung folosit de trei mii de ani – strungul cu sfoară.

Acum vreo zece ani mai era doar cineva în România care folosea așa ceva. În principiu, este foarte simplu: sfoara vine înfășurată în jurul lemnului, când apăs pedala, sfoara trage în jos și învârte lemnul spre mine, când las pedala, prăjina elastică trage sfoara în sus. Când se învârte spre mine, dă de tăișul dălții, se taie șir cu șir, în felul ăsta îl modelez cum vreau”, explică meșterul dac. Un copil privește atent ce face și întreabă: „Ai reușit din prima?”. Cipri zâmbește: „Am și greșit! Până înveți, greșești mult, dar așa am și învățat: din greșeli, erori, frustrări. O mai și ieșit, dar nu trebuie să ne dăm bătuți!”

 

Arheologul, războinicul, meșterul și scenaristul luptelor de la DacFest – adică Marius Barbu – lucrează în os, la mânerul unei arme mai puțin cunoscute: „Decorez mânerul unui cuțit de luptă, o armă germanică, dar pe care o foloseau și dacii, un scamasax. Mai târziu, de la arma asta o să avem tribul saxonilor, dar o avem și în timpul Regatului Dac.”

Fierarul Tiamatus, adică sculptorul Viorel Marton, dă ritm locului cu loviturile sale, care fac fierul să cânte, în timp ce lucrează la un ornament, unul care seamănă cu o pălărie de metal. În ton cu vremea, colegii de breaslă Komakiza și Borza încing focurile și meșteresc de zor la arme. Se opresc să mai schimbe o vorbă cu cei care poposesc la ateliere: „Noi venim din Cetatea Singidava, de la Cugir. Lucrez la unelte sau armament, facem reconstituiri ca pe vremea respectivă.”

Străjuite de un carnyx celtic, corturile Historia Renascita adăpostesc războinici aprigi. Șeful lor își repară atent echipamentul: „Este o armură squamata de solzi, care – ca orice armură – suferă mici defecțiuni în urma luptelor și a intrat în procesul de reparare.

În principiu, cam fiecare soldat trebuia să se descurce cu astfel de lucruri! Altfel, dacă nu își mai puteau repara armele, militarii își riscau viața când intrau în luptă”, povestește Cătălin Drăghici. Este un reenactor și artist: nu doar participă la evenimente de reconstituire, ci este un excelent ilustrator, apreciat și în afara țării, plus un meșter priceput. Cerceii cu simboluri solare au atras repede atenția vizitatoarelor.

Dacă dacii ar fi avut mall-uri, meșterul Oroles – Andrei Mihai – ar fi făcut furori cu magazinele sale. Nu ai cum să treci pe lângă podoabele create de el, toate replici fidele după cele din Antichitate: inele, fibule, cercei, centuri și brățări.

Mai are și o răbdare fantastică: de minute bune taie cu finețe și exactitate câteva deschizături în gura matriței pline cu nisip roșiatic, în care se văd formele antice: „Pregătesc matrița pentru turnare de metal. Pozitivele de aici au fost imprimate în nisip, mai fac fantele, apoi cele două matrițe se închid. La final, voi avea trei cercei.”

De cealaltă parte a fortăreței, cortul sarmaților atrage atenția nu doar pentru forma sa circulară, ci și datorită puzderiei de culori și a șuvoaielor de voie bună. Se repară și se lustruiesc arme, iar războinica Shirin a lăsat arcul și țese cu pricepere un brâu.

Pe lângă iscusința în luptă și la războiul de țesut, Laura Cândea este și artist în spectacole cu foc: este membră a trupei Ignis Phantasia, parte din TDA, cea care, de câțiva ani, încântă publicul cu show-uri fabuloase și subiecte inspirate din mitologie.

Atelierul de țesătorie antică convinge zeci de copii, tineri și adulți să înceapă să învețe tainele acestor meșteșuguri. Și, dacă Adelina Cioran le-a arătat cum se toarce lâna, Doina Panov le-a povestit tuturor cum devine firul tors veșmânt dacic sau roman, cu materiale realizate pe războaie verticale cu greutăți de lut.

Împreună cu meșterii din TDA, a reușit să reconstituie și câteva furci de deget, iar, alături de Gabriela Leonte, semnează cărticica „Artă textilă antică”. Doina Panov a preluat atelierul în urmă cu cinci ani și a stabilit reguli în privința costumației la festival: „DacFest este și Paștele, și Crăciunul nostru. Noi pentru festival muncim și ne înnoim. Am refăcut câteva costumații, folosim informații de la arheologi și ceea ce vedem pe Columna lui Traian. Așa s-a născut și ideea unei prezentări de modă! Uite, și Vio are haine noi!”, exclamă femeia când Tiamatus trece mândru în straiele sale negre.

Talentul și hărnicia Gabrielei Leonte se văd și în tabăra romană: a decorat atât frontonul, cât și pereții interiori ai cortului centurionului: „Avem niște picturi pe pereți inspirate din ceea ce s-a găsit în orașele antice Pompei și Herculaneum. Sunt teme specifice: zeul, artista, un războinic… Erau reprezentări cu zei, lupte, lupte de gladiatori, jocuri, scene mitologice sau alegorice.”

În tabăra romană totul este aliniat și bine pus la punct. Instrucția e dură și se face în latină: „Scuta captere! Milites, ad sinistra, verti! (adică: militari, întoarceți-vă spre stânga!)… Dextra, la dreapta… convertite, stânga împrejur!”, strigă un tânăr către altul, clar aflat la început de carieră în armata romană. Mai la vale sunt corturile gladiatorilor de la Școala Ludus Ursus Nigrus a TDA. Tinerii se antrenează și simulează confruntări reale între diferite clase de gladiatori, precum murmillo, thraex sau retiarius.

La cortul unde descoperi frânturi din viața cotidiană a romanilor, Darius Sârca a reconstituit un mic atelier de monetărie, iar oamenii stau să vadă cum se făceau banii în urmă cu două mii de ani. Printre ei, Albert Erik Omota, elev în clasa a V-a, multiplu premiat pentru sutele de cărți citite, este fascinat de tehnica antică.

Vizitatorii rămân la jocuri romane sau se delectează cu informații despre cosmetica romană, cu produsele de înfrumusețare folosite de doamnele Romei. Una dintre cele mai frumoase tinere din festival se dovedește a fi și una dintre cele mai bine documentate: Ioana Oprea a reconstituit câteva pudre de machiaj și vorbește cu atâta pasiune despre acest subiect, încât este greu să te rupi de acest loc și să mergi „în vecini”, la cortul celor de la Asociația Culturală pentru Istorie Vie, trupa de reenactment antic de la Alba Iulia: „Nu s-ar putea un spectacol făcut doar cu daci sau numai cu romani.

Luptele sunt foarte îndrăgite, la fel ca la orice festival de reconstituire istorică. Aici, romanii sunt foarte bine primiți până la… bătălie. Ne bucurăm că DacFest s-a ținut și anul acesta, știm că au fost niște probleme financiare, dar cu ambiție s-a reușit. Asta și pentru că festivalul DacFest are tradiție și a făcut ca lumea să vină în număr destul de mare și la ediția asta, una mai așa… low cost”, spune istoricul Liviu Zgârciu.

Cel mai iubit atelier este însă cel unde poți savura cu adevărat istoria: nu e participant sau vizitator care să nu treacă pe la bucătăria antică. La ediția 2026, Alma Colcea este șefa unei trupe harnice de dăcițe și sarmate, care taie, frământă, toacă și prăjesc bucate după rețete romane ori dacice, dar are în subordine și bărbații care se ocupă de lemne, apă și de ceaun.

 La intrare, costumul și fotografia unei dăcițe le amintesc tuturor că Vali Rădoi a plecat la zei, mult prea devreme. Vali era o gospodină pricepută și harnică, mereu cu zâmbetul pe buze…

Primele sunt gata măslinele în miere, urmate de o pastă surprinzătoare cu două feluri de măsline, cu semințe de anason, chimen, mentă și rută, planta care face pasionații de gastronomie să stea pe loc și să ceară informații. Tot ruta este folosită și la pasta de brânză moretum, alături de un mix de coriandru și usturoi.

Ruta este cea care a atras atenția și unui spaniol mutat de ani buni în România, Quim Rueda. Acesta, împreună cu partenera sa, Iulia Demeter, au creat o platformă de cursuri despre culesul din flora spontană, numită IncrEdible. Ei bine, la DacFest, a fost rândul său să descopere gustul rutei și să ceară detalii despre ea.

Pe lângă caisele cu semințe fierte în miere și lubenița tăvălită tot în miere și răcorită cu mentă, Alma a pregătit și apreciații globi, un soi de papanași antici care, după ce se rumenesc, se trec prin miere, după care peste ei se pudrează piper alb. Tot la partea de bucătărie romană a contribuit și arcașul Bobi, cu un muștar pregătit din pudră de semințe de muștar și tot felul de ingrediente. „Culmea este că are gust de hrean, dar nu conține hrean!”, exclamă Alma.

Dacă preparatele după rețetele folosite de romani i-au surprins pe toți cu ineditul lor, să nu credeți că bucatele dacice nu și-au cucerit adepți, mai cu seamă după ce lintea cu ciolan afumat de porc și-a răspândit aroma. Brânza și ceapa au avut propriii fani, la fel și slănina servită „dacic”: Claudiu Purdea, de la Dacii Singidavei, și-a folosit arma: „Pentru asta era folosită sica!”, râde bărbatul. Nu pleacă bine și apare un sarmat care își potrivește o bucată de slănină în vârful suliței și o strecoară în focul de sub ceaun.

De la bucătărie, dăcița Ioana Ureche este chemată – cu o farfurie plină de bunătăți – să ia parte la târgul de sclavi. Nu apucă să treacă de zidul fortăreței când se trezește urmărită de un sarmat subțirel, tentat de pâinea cu un strat generos de moretum. Numai că, în loc să se aleagă cu o gustare, este prins și oferit ca sclav.

Târgul este o reconstituire a unui alt moment de viață antică și este prezentat de istoricul Tudor Roșu, cu umorul lui special strecurat printre informațiile bogate: „Lumea antică era una dură, crudă, barbară și poate trei sferturi din populația de atunci era formată din sclavi.

Pe lângă latura asta frumoasă, cu războinici daci, cu legionari romani, marea masă a populației avea o soartă crudă. Erau oameni lipsiți de drepturi, vânduți, practic, în astfel de târguri. În funcție de importanța așezării, târgurile erau mai mari sau mai mici, cu câțiva sclavi, cum avem noi aici, sau cu sute, poate chiar mii, vânduți la pachet. Cei mai mulți lucrau în agricultură, pentru că toate pământurile trebuiau cultivate.

Noi vă propunem o serie de sclavi cu diferite talente, fie războinici, fie cu talente culinare. Era important ca un sclav să fie sănătos, puternic, cât mai tânăr, pentru un preț mai bun. În lumea antică ar fi fost complet dezbrăcați.

Dumneavoastră vă puteți doar imagina cum ar arăta, dar mai bine nu, în cazul unora dintre ei. Dacă achiziționați un sclav, beneficiați de serviciile lui timp de o jumătate de oră. Licitația este pe bune! Ridicați mâna dacă doriți o fermecătoare bucătăreasă! Fericitul câștigător va primi de mâncare!”

Nici nu termină bine, că un bărbat cu cușmă din public ridică mâna, iar prezentatorul îl temperează: „Stai că nu am terminat, trebuie să o laud un pic!”

Alți sclavi nu sunt defel docili și se încaieră mereu cu paznicii, motiv pentru care sunt prinși, bătuți și legați.

 Atmosfera din festival este cât se poate de faină și antrenantă. Până și președintele TDA, Lucian Panov, intră în joc, scotocește după bani prin tolbă și licitează pentru un ajutor vrednic. Nu-i va fi de mare folos, scenariul luptei i-a pregătit o soartă grea…

La inițierea unui tânăr războinic din nobilime, lumea se distrează de mai mare dragul. Cătălin Drăghici joacă rolul tatălui și își aduce în fața regelui odrasla – Foin, sarmatul care fugărea pâinea cu moretum, reciclat acum în fecior dac. Împreună cu Marele Preot, cei mai de seamă bărbați din cetate se strâng să vadă cum se descurcă tânărul în lupta cu un militar priceput. Nu se prea descurcă: „Pare să nu își dea prea bine seama unde și cine este adversarul. Cheia însă este să te ridici de fiecare dată când pici”, comentează prezentatorul, în timp ce Drăghici strigă: „Fă ce te-am învățat!”.

„Spune brânză!”, strigă unul dintre cei prezenți. Regelui – Lucian Panov – i se face milă de loviturile încasate cu arma, scutul și piciorul adversarului și strigă: „Hai să îl ajutăm!”. Este chemat Marele Preot – Cosmin Duduc – care a pregătit un amestec de plante pentru fumigație. Tânărul se apleacă peste bol, inspiră adânc de câteva ori și pare să renască. Se aruncă cu o asemenea putere asupra adversarului, încât acesta cade și este nevoie ca alți luptători să intervină pentru a-l putea calma pe războinicul care a căpătat puteri neobișnuite. Un alt amestec îl calmează, apoi nobilii daci decid să „dea notă de trecere” tânărului.

„Nici nu știu ce să cred despre acest scenariu”, zice istoricul Tudor Roșu. „Nu facem reclamă la substanțe, dar ne închipuim că legislația era mai permisivă în Antichitate!”

Pentru ceva timp, lumea se retrage din nou la ateliere. Dăcița Dara îl alege pe cel de textile, unde este deprinsă cu torsul, apoi Doina Panov o îndrumă cu atenție în tainele țesutului. În doar câteva minute, copila are gata o brățară. Publicul își face poze cu nemiluita cu armele și lupul dacic, apoi oamenii se întorc la arenă, căci se anunță lupte spectaculoase de gladiatori.

Intră în scenă cei mai aplaudați luptători ai Antichității, gladiatori veniți în anticul Petris tocmai din măreața așezare Apulum. Primul spectacol aduce în fața publicului trupa Ludus Apulensis, cu Uwe Dai, Dareos și Atrox, care strigă în cor: „Ave, auditorium! Morituri te salutant!”, o faimoasă expresie în limba latină, adaptată din Roma Antică, care se traduce prin „Ave, publicului! Cei ce urmează să moară te salută!”.

Sutele de oameni strânși în fața lor răspund: „Ave! Ave! Ave!”, într-o sincronizare perfectă, care îl face pe Uwe Dai să răcnească și să sară în sus, apoi să strige: „În sfârșit! De foarte multă vreme îmi doream să fac chestia aceasta, iată că ne-a și reușit!”. Publicul aplaudă, apoi ascultă o lecție despre ce se întâmpla în vechile tribune: „Panem et circenses! Pâine și circ! Hămesiții veneau în acele arene să îi vadă pe ceilalți oropsiți sau nenorocoși ai sorții cum își varsă sângele pe nisip. Despre gladiatori sunt multe de vorbit.

Este un capitol care a durat aproape un mileniu și totul a plecat de la ideea că sângele purifică. Foarte multe ritualuri se făceau cu sânge, iar momentul marcant este undeva prin anul 246 î. Hr., la o procesiune unde copiii unui om bogat au organizat lupte cu gladiatori ce au luptat până la moarte ca să onoreze moartea părintelui, prin sânge”, povestește Uwe Dai, în timp ce Dareos și Atrox se încălzesc pentru o luptă care le pune perfect în valoare abilitățile de sportivi și antrenamentele nenumărate.

De departe se vede că sunt o echipă care se sincronizează perfect: luptă cu mișcări ample și spectaculoase, care cuceresc publicul. La final, Atrox este învins de Dareos și cere grațiere de la public, care trebuie să aleagă între „iugula” sau „mitte”, omoară sau eliberează.

În arenă intră apoi nouă gladiatori de la Terra Dacica Aeterna și Historia Renascita, iar prezentatorul vorbește pe rând despre tipurile de gladiatori întruchipate de membrii celor două trupe. Un scissor, cel echipat masiv în cămașă de zale, se înfruntă cu un murmillo. „… poate cel mai cunoscut dintre gladiatori și reprezintă infanteria grea. Regulile sunt aceleași ca cele anunțate anterior, voi puteți încuraja sau huidui, ce doriți!

Lupta începe la semnalul arbitrului, când se strigă: «Pugnate!»”, anunță Tudor Roșu, care continuă pe toată durata înfruntării să ofere informații: „Luptele puteau fi intense și durau doar câteva secunde, dar puteau fi și lungi. Arbitrul are datoria și să dinamizeze lupta, să nu o lase să treneze.” Publicul aplaudă și încurajează la fiecare lovitură. „Cred că sunt niște polițe de plătit între cei doi, pare a fi o luptă cât se poate de reală!

Marea înfruntare de la DacFest 2026 începe în anul 106, după căderea Sarmizegetusei Regia. Însoțit de câțiva războinici de încredere, regele Decebal încearcă să fugă și să își regrupeze forțele, dar este surprins și înconjurat de romani.

Copilul său reușește să scape împreună cu un nobil dac și ajung în altă cetate. Se dau lupte pe viață și pe moarte, dar conducătorul dac se vede încercuit. Privește în jur la legionarii care îl înconjoară, la trupurile oamenilor săi care l-au apărat cu prețul vieții și se decide să nu cadă pradă de război. Se sinucide.

Teribila mașină de război care era armata romană înaintează către fortăreața dacilor, care decid să lupte. Sarmații le vin în ajutor. Prima încleștare lasă în urmă câteva trupuri și, când cele două tabere se retrag, istoricul Tudor Roșu insistă: „Să nu călcăm pe morți, că nu-i frumos!”.

Luptătorii daci se regrupează și atacă din nou unitatea romană. Cei tineri fug către adversari, purtând în mâini teribilele arme pe care le coboară din salturi asupra scuturilor inamice. „Falxiștii sunt infanteria ușoară a dacilor, sunt trimiși în prima linie pentru a sparge apărarea și a le testa rezistența scuturilor… au căzut soldați din ambele tabere, sângele lor îngrașă pământul Daciei!” Romanii strâng rândurile la îndemnul

comandanților care strigă: „Linia! Linia!” Istoricul-prezentator ia pulsul formațiunilor: „Multe vorbe de duh se aud de la legionari, multe, multe frustrări acumulate! Nu au reușit să facă ceea ce trebuie să facă un legionar roman, adică să ucidă daci!”

Romanii decid să atace din nou, dacii le ies în cale, iar câțiva se aprind în încleștări aprige, care fac deliciul publicului. „Vai!”, strigă un fotograf, iar prietena lui tresare speriată. „Mi se termină bateria tocmai acum, uite ce tare e lupta!” Bărbatul scoate nemulțumit telefonul să surprindă măcar așa nebunia din chiar fața zidurilor. Rândurile dacilor slăbesc, militarii cad unul după altul și înfruntarea cea mai cruntă se dă pentru cetate. Deși luptă din răsputeri, dacii cad, iar romanii înaintează continuu.

Sunt atât de mulți răniți și morți, că prezentatorul trebuie să intervină. Se apleacă deasupra unuia și șoptește la microfon: „Revino ușor la viață și du-te!”. Cei ieșiți din luptă se chinuie să se ridice de sub scuturi: „Treziți-vă ușor, ca și când ați fi morți! Repejor… Morți, morți, dar mișcați-vă mai repede!” Câmpul trebuie eliberat pentru finalul scenariului.

Legiunile cuceresc cetatea. O parte dintre luptătorii daci reușesc să scape și se refugiază în munți cu femeile și copiii. De pe ziduri, romanii își revendică victoria. Publicul nu e deloc încântat și strigă la ei: „Duceți-vă, mă, acasă!” Tudor Roșu se întoarce către oameni: „Vreau un rând de urale de la publicul care se bucură că au câștigat romanii!” Un cor de huiduieli umple locul.

Istoricul mai încearcă o dată: „Vreau o serie de – era să zic de bocete, dar nu ar avea sens – de… urale, deși nu e firesc să ne bucurăm, de la publicul care ține cu dacii!” Peste tot, lumea aplaudă. Istoricul se întoarce către romanii de pe ziduri și îi încurajează în felul său: „Simpatia publicului merge spre daci, măcar asta au câștigat, simpatia publicului!”

Un apus frumos învăluie locul în lumini calde de aur și cupru. Purtate de daci, stindardele cu lupi se întorc în tabără. Luptătorii își pregătesc corturile pentru evenimentele din „nocturnă”: unii aprind focurile, alții rămân să facă fotografii cu publicul care a inundat locul.

Dăcițele de la bucătărie poftesc lumea la masă, la o prea gustoasă mâncare dacică de ciuperci, gătită la ceaun. Amurgul își dezlănțuie peste Uroi nuanțele dramatice, atât de potrivite cu finalul bătăliei. În curând, soarele va preda ștafeta lunii, venită, albă și rotundă, să urmărească spectacolul cu foc de sâmbătă seara.

Când cerul și-a aranjat bine cortina cu stele și lună, trupa Ignis Phantasia intră în arenă. În jurul luptătorilor, focul își înalță brațele, se rotește și se arcuiește, uimitor îmblânzit de fetele din trupa TDA. Spectacolul face noaptea să tresare încântată, în timp ce publicul aplaudă, iar luna privește atentă de după câțiva nori, peticiți.

Făclii care dansează grațios se amestecă printre jerbe groase de scântei. Publicul aplaudă, copiii chiuie. În locul unde era plin de trupurile războinicilor, șuvoaiele luminoase vin parcă să ducă sufletele acasă. Gândul se umple cu versurile cântecului de la Phoenix:

„Fie să renască numai cel ce har
Are de-a renaște curățit prin jar
Din cenușa proprie și din propriul scrum
Astăzi ca și mâine, pururi și acum.”

Măiestria celor de la Ignis Phantasia este răsplătită cu ropote de aplauze și „recenzii” mai mult decât generoase. Lumea se îndreaptă apoi către locul unde Marele Preot îi așteaptă să aprindă Focul Viu.

Se împart capete de sfoară, unde oamenii sunt îndemnați să își lase bolile, necazurile și grijile. Un dac se apleacă peste copil și îi spune: „Asta e pentru frica ta de întuneric.” Firele ard printre lemnele care ridică focul aprig către cer. Roata de oameni se lasă ușor prinsă sub vraja momentului.

Duminica de festival începe ușor pentru unii, dar în plină forță pentru tinerii reenactori care se încing în primul spectacol al zilei.

Sportul umple locul de energie și cheamă publicul să vadă o înfruntare cum rar ți-e dat să urmărești. Între două porți marcate cu sulițe, două trupe se dezlănțuie la harpastum, jocul antic cu mingea, unul fără reguli, dar cu un arbitru cu fluierice portocalie.

Apărat de soarele zilei cu o pălărie de paie, omul are grijă ca tinerii să nu se lovească grav, că de împins, tras, smucit și îngrămădit e plin locul. Sunt falxiști daci, recunoscuți pentru curaj și nesăbuință, legionari puternici și gladiatori pregătiți să își pună la pământ adversarii pentru râvnitul balon de piele.

Portarii ies la joacă, se fuge atât de rapid că ai impresia că nici nu se atinge pământul, se plachează dur și, vai de cel căzut cu mingea la pământ. În câteva secunde, o grămadă barbară de trupuri se clădește vârf, în timp ce alții trag din răsputeri de tot ce le vine la mână.

De pe margine, încurajările sunt în ton cu meciul. „Pe el, tată! Dă-i! Rupe-l! Țâp-o!” Nu prea îți dai seama cine împotriva cui joacă, pare că fiecare se străduiește să fure afurisita de minge și să pornească în goană nebună cu ea. E clar că se formează puzderii de vânătăi, dar nimeni nu se supără la harpastum. Jocul îi prinde pe toți, fie ei participanți sau public. La pauză, un puști entuziast își trage tatăl în teren și merge țintă la arbitru. S-a și dezbrăcat până la brâu, gata să intre în teren, dar este refuzat politicos pentru o vreme de… câțiva ani.

La bucătărie se pregătesc rețete noi, de fapt, foarte vechi. Principala sursă de informații pentru cele romane este Apicius – Marcus Gavius Apicius –, un celebru gastronom roman al cărui nume este strâns legat de cea mai veche colecție de rețete păstrată din Antichitatea romană.

Lui îi este atribuită lucrarea „De re coquinaria” („Arta de a găti”). Lângă foc, doi romani rumenesc niște lipii dacice. „Le-am furat rețeta”, râde Ovidiu Colcea, iar de alături se aude: „Mda, ați și incendiat-o binișor!”

Atelierul de țesut forfotește de treabă: se pregătește defilarea de modă antică și Doina Panov scoate din lăzi cele mai bune costume, asortate cu cele mai potrivite bijuterii. Se aranjează la nesfârșit pliuri, părul se prinde în împletituri complicate.

Femeile romane își arată acum grația și luxul. Soarele prinde putere tot mai mare peste Măgură și reenactorii se trag în umbra atelierelor. Un roman și-a ascuns creștetul sub sudarium – eșarfa roșie care proteja gâtul legionarilor – și reușește să sperie o dăciță.

Arena sportivă de harpastum devine acum podium de modă, iar arheologul Marius Barbu este chemat să prezinte veșminte, arme și podoabe. „Și în lumea dacică bijuteriile joacă un rol important, mai ales cele feminine, dar, spre deosebire de lumea romană, nu arătau doar clasa și potența financiară, ci și originile tale.

De exemplu, cerceii cu perle arătau că femeile romane care îi purtau erau măritate. La daci, multe bijuterii credem că erau destinate preoteselor, pentru că au și o valență magico-religioasă, mai ales cele de argint.”

Mugur Pop, cu Andreea și cei trei copii, sunt prezentați drept o familie de comati, cei asociați cu războinicii profesioniști ai dacilor: „Ei erau cam cinci la sută din populația Daciei. Era un efort mare să întreții așa mulți luptători, ceilalți daci civili munceau foarte mult! Cam asta este ponderea războinicilor la populațiile barbare. La romani, care aveau o armată puternică, războinicii sunt doi la sută din totalul populației imperiului.” Cineva comentează de pe margine, iar Mugur exclamă: „Un comati bun este unul viu!”

Deodată, locul se umple de un șir de sarmați care intră mândri în scenă, cu îmbrăcămintea lor colorată și podoabele atipice. Războinica Shirin „strigă” la organizatori: „Hei, păi ce faceți voi aici? Pe noi de ce nu ne-ați invitat?”

La marginea taberei, arcașii nu vor să știe nici de harpastum, nici de modă. Își văd liniștiți de armele lor. Atelierul de tras cu arcul a fost preferatul nu doar al copiilor, ci și al multor tineri, inclusiv turiști străini.

Tot aici, organizatorii s-au trezit la coadă cu… Obelix și Asterix! Asterix are numai cinci ani, crede că la DacFest e „flumos” și, cu ajutorul Alexandrei, a reușit să „tlagă cu alcul”, după ce dăcița s-a trezit din nedumerirea iscată de o asemenea apariție colorată.

Puștiul a venit din Petrila împreună cu bunicul lui, îmbrăcat și el în costum de Obelix: „Ne-o zis și altă lume că nu suntem din filmul ăsta, dar ne place festivalul, ce se întâmplă la corturi, chiar dacă anul trecut erau mai mulți romani. E frumoasă Antichitatea față de ceea ce trăim acuma!”

Încet, tabăra se pregătește pentru ultima înfruntare. La romani, bărbații își pregătesc echipamentul care îi arde din cauza soarelui puternic, așa că o sclavă trece cu un ulcior plin cu apă pe la militari. De cealaltă parte a așezării, două dăcițe tinere – Ioana și Dara – sunt chemate să ia parte la scenariul unde vor reconstitui o scenă sângeroasă de pe Columna lui Traian.

Spre nedumerirea publicului ajuns doar în ultima zi la DacFest, romanii intră în cetate. Prezentatorul luptei, Claudiu Purdea, de la Dacii Singidavei, lămurește lucrurile și are o solicitare inedită pentru public: „Faceți niște fotografii și cu prezentatorul, noi mereu suntem uitați!”

„Dacii liberi, din munți” își ocupă locul la baza coamei de piatră și, printre ei, mândru nevoie mare, Vladimir Brilinsky își poartă stindardul cu cap negru de lup. Dudas își cară carnyx-ul.

Alți daci se trag în umbra fortăreței ocupate sâmbătă de romani. Refac o așezare civilă care urmează să fie invadată de soldații romani, chitiți să îi ia la întrebări pe localnici. Verifică locul și descoperă minereu aurifer și câteva trofee de vânătoare, motiv pentru care se înfurie și îi lovesc cu furie pe daci, purtați în centrul arenei pentru a fi pârâți la comandanți și pedepsiți exemplar.

Câteva dăcițe sar să își salveze partenerii, dar sunt liniștite de femeile din sat. Loviți crunt, dacii rămân și fără bunurile confiscate acum de oamenii imperiului.

Sărăciți și răniți, dacii decid că este timpul să scape de hărțuiala romanilor. Își cară puținele lucruri rămase și iau calea munților, către semenii lor liberi. Ajunși în fața căpeteniilor, povestesc prin ce au trecut și mai aduc o informație prețioasă.

Doar câțiva romani și un centurion au rămas să apere vechea fortăreață. Dacii decid că este timpul să își ia înapoi cetatea și pornesc, în pâlcuri înarmate la greu, către zidurile de unde au fost alungați.

Publicul simte că urmează o încăierare și îi încurajează să treacă la acțiune. Luptele sunt intense și scurte. Depășiți ca forță, romanii cedează, iar centurionul este învins de căpetenia dacă. Este momentul răzbunării! Dacii bătuți și alungați decid să îl umilească: i se ia coiful cu pene, simbolul respectat al gradului, apoi dăcițele sunt strigate să își ia cuțitele și să îl schingiuiască pe roman în văzul mulțimii.

Doi legionari care încearcă să își ajute fostul superior sunt alungați și pleacă să ducă vestea, deloc bine primită în tabăra romană, care decide să iasă la luptă. Înfruntarea între aproape 200 de oameni – daci, sarmați și romani – captivează publicul venit pe platoul de lângă Măgura Uroiului, coama de andezit care are forma unei cușme dacice.

În speranța unui scenariu mai generos pentru DacFest 2027, taberele adverse decid să cadă la pace și stabilesc, pentru un an, reguli de bună conviețuire.

Odată cu tradiționalul salut al publicului, se încheie și cea de-a 16-a ediție a celui mai cunoscut festival de reconstituire istorică din țară pentru perioada antică. „DacFest este unic în peisajul evenimentelor de la noi din țară, venimaici ca acasă, iar Măgura este într-adevăr un loc special”, spune Cătălin Drăghici, președintele Asociației Historia Renascita.

Și chiar dacă în acest an bugetul evenimentului a fost redus, cei de la Terra Dacica Aeterna s-au străduit mult ca oaspeții să aibă condiții cât mai bune, iar publicul să ia parte la lecții de istorie vie: „Ca în fiecare an, am avut ateliere, lupte, parada modei, s-a jucat în fiecare zi harpastum.

Sâmbătă, am avut un număr record de gladiatori, dar și temperaturi-record, unele mult mai umane anul ăsta. Ca niciodată, am avut trei fierari și a revenit și sculptorul în piatră”, spune președintele TDA, Lucian Panov.

Datorită „actorilor Antichității”, mii de oameni veniți din toată țara, dar și din străinătate, au poposit ore în șir la DacFest și chiar au rămas peste noapte, ca să bifeze ambele zile de festival. Evenimentul este apreciat de iubitorii de istorie, atât pentru locația unde se desfășoară, cât și pentru calitatea momentelor, multe susținute de arheologi și istorici.

„Eu cred că este cea mai apropiată de o călătorie în Antichitate dintre toate festivalurile din România și de unde am mai fost la evenimente în afară. Ne ajută mult aici locația: oamenii pun mai mult suflet aici, nu știu exact cum este”, cade pe gânduri Lucian Panov. Își găsește cuvintele și exclamă mulțumit: „E o magie a DacFest-ului!”

Fotograful Mihail Golu surprinde câteva cadre frumoase, dar realizează și o prelucrare inedită cu ajutorul AI. Este tot mai clar că DacFest intră într-o nouă epocă. Reenactori din TDA și asociații din Baia Mare, Sibiu, Pitești, Constanța și Alba stabilesc planuri pentru următoarea întâlnire, la Festivalul Apulum.

Se strâng corturi, se spun ultimele povești, Alma împarte în continuare mâncare, nu care cumva să plece vreunul neîndestulat din bucătăria antică. Vizitatorii își fac ultimele fotografii.

DacFest 2026 este deja o amintire. Măgura Uroiului rămâne tăcută să ne vegheze trecutul și să aștepte chemarea de vară a lupului, aici, în Petris, unde istoria nu se citește, se trăiește.

Laura OANA