De ce m-am îndrăgostit de Portugalia. Ziua 1

4.200 de kilometri! Cum am ales destinația

De la București până la Lisabona sunt 3.755 de kilometri. Mai adăugați 400 de la Hunedoara până în Capitală, plus ce mai e de parcurs până la destinația finală, și avem, în total, peste 4.200 de kilometri! Pentru că Portugalia se află “la capătul lumii”. Cea mai vestică țară din Europa continentală și vestul extrem al „țării” care a fost cândva: Imperiul Roman, prima Uniune, o federație amestecată care cuprindea nu doar actualele state mediteraneene și central, estice și vestice ale Europei, ci și zone însemnate din continentul african. Așadar… de ce m-am îndrăgostit de Portugalia…

Să ajungi la capătul lumii

Când am auzit pentru prima oară de capătul portughez al lumii, Cabo da Roca, mi-am amintit de o cărticică pe care o citeam adeseori în copilărie: “Călătoriile lui Făt-Frumos”, de Alexandru Mitru. Preferam, adeseori, ca în zilele toride de vară să rămân în camera mea și să citesc, uneori chiar și pentru a cinsprezecea oară, un volum din vraful cu cele câteva zeci de cărți de povești. Cea a lui Făt-Frumos, am realizat mai târziu, era un minunat periplu prin toate zonele etnografice ale României, prin tradiții și obiceiuri. Un Bildungsroman, un drum inițiatic pornit din dorința eroului de a ajunge, ca și mine, la capătul lumii. Destinația nu era una aleatorie: la capătul lumii, pe spatele unui Sorb uriaș, se afla Mărul Roșu, fermecat. Eroul care ajungea până la el avea să-și picure în ochi doi stropi din apa vie a fructelor fermecate, dobândind puterea de a deosebi Binele și Răul. Astăzi, când privesc în urmă, înțeleg foarte bine de ce Făt-Frumos, care urma să devină împărat, avea atâta nevoie să separe grîul de neghină. Cum altfel ar fi putut împărăți cu dreptate?…

Costuri pe cont propriu: 1.000 de euro

Octombrie pictează

Să ne întoarcem, însă, la povestea noastră: capătul lumii, așadar, dar unde, mai exact? Este dificil de ales un loc, mai ales atunci când încerci să nici nu cheltui foarte mult. Una dintre opțiuni ar fi fost să ajungem acolo pe cont propriu: ne cumpăram biletul, ne căutam cazare, iar odată ajunși, ne asiguram singuri și masa. Am pierdut multe ore cu căutările pe portalul Airbnb, iar apoi pe Vola, pentru a găsi cea mai ieftină și bună cazare pe cont propriu și cel mai bun zbor. Prețurile la cazarea pe cont propriu oscilau între 15 și 35-40 de euro de persoană (iar noi eram două). La avion erau șanse să găsești bilet dus-întors chiar și cu 150 de euro. Însă, asta doar cu o escală riscantă de o oră sau două, ori câte una prelungită de 18 ore sau chiar o zi, care ar fi ridicat prețurile considerabil, cu încă o noapte de cazare în Frankfurt sau Munchen. Indiferent cât de econom ai fi fost, când venea vorba de o călătorie pe cont propriu, costul se ridica undeva la 800-900 de euro pentru două persoane. Plus transportul, plus intrarea la unele obiective turistice: suma se rotunjea la 1.000 de euro.

Rua de Saudade, nr. 13 (Strada Dorului, numărul 13)

Aveam în spate un an teribil de obositor, așa că simțeam nevoia să evit cît mai mult obosela și să mă bucur cu adevărat de vacanță. De aceea, mă gândeam ca, până la urmă, să cumpăr vacanța printr-o agenție. Întâmplător zărisem într-o reclamă vacanțele Lidl-tour, organizate de agenția Karpaten. Și, deși nu auzisem până atunci de ea, am decis să cumpăr pachetul de 7 nopți, după ce citisem în pagina agenției cele mai variate comentarii despre serviciile oferite de aceasta. “Fie ce-o fi!”, mi-am spus. Renunțam, astfel, la frumosul orășel Cascais, unde ghidul nostru local, Joao, îmi recomandase să găsesc cazare.

Cascais, reședința de vară a regilor

Cascais este un fost sat de pescari, devenit astăzi un orășel cochet și elegant, cu o mulțime de case încântătoare, împodobite cu faimoasa ceramică de inspirație maură, celebrele azulejos. Faima și bunăstarea actuală i-au fost aduse de regele Luis I, care a ales, în 1870, ca reședința de vară a familiei regale să devină actuala stațiune, căutată de turiști din toată lumea. Și unde am descoperit să locuise o vreme însuși Mircea Eliade. Se pare că Eliade ar fi schimbat în Cascais mai multe locuințe, în intervalul februarie 1941 – septembrie 1945. Una dintre adresele la care a stat, deși Eliade le-a rămas necunoscut portughezilor, la fel ca și opera sa, este Rua de Saudade, 13. Strada Dorului, numărul 13. O casă chiar pe țărm, imediat lângă ocean, pe care mi-am propus să ajung să o văd și în care mi l-am imaginat pe Eliade, citind fragmente din “Jurnal portughez”: “De atâtea zile plouă. Nu pot să mă fac sănătos în această casă adorabilă, acum un centru faimos de igrasie și reumatism. Pe de o parte, îmi pare bine că mă despart de Cascais, cu toamna ploioasă din jurul meu. Nu voi avea, la Lisabona, nicio melancolie”.

400 de kilometri în 8 ore, 4.000, în 4 ore!

Noi am lăsat în urmă, ori, mai degrabă, înainte, Cascais, din considerente financiare. Și am ales Costa da Caparica, cu Karpaten. Costul vacanței era similar cu cel al variantei pe cont propriu (970 de euro), însă excludea bătaia de cap cu transferul de la aeroport la hotel și ne asigura un mic dejun și o cină care se anunțau copioase. Pentru transport, la dus, am ales autocarul și am parcurs cei 400 de kilometri de la Deva la București în 8 ore. Prețul întreg este de 78 de lei, iar pensionarii beneficiază de 50 la sută reducere, dacă prezintă cupoanele speciale de transport. Singurul impediment a fost că autocarul ne-a lăsat la Autogara Militari și, de acolo, taximetriștii au avut grijă să ne jupoaie. Practic, niciunul dintre ei nu a vrut să ne ducă la Aeroport cu mai puțin de 70 de lei, deși prețul afișat pe ușile mașinilor era de numai 1,39 de lei pe kilometru, iar până la aeroport erau 21 de kilometri. O opțiune ar fi fost aceea de a telefona pentru a chema un taxi, însă documentarea insuficientă ne scoate aproape întotdeauna mai mulți bani din buzunar: “21 de kilometri?!, Nu, domnișoară, sunt 28! Și, oricum, nu intru prin centru, că sunt proteste și e blocată circulația! Dacă vrei, vă duc cu 70! Dacă nu, mergeți cu ce vreți!” Iar. Și iar. Și iar. În cele din urmă am acceptat “târgul”, ca să ajungem la timp la aeroport. Sub ochii noștri, taximetristul a decuplat și a introdus nonșalant lampa de taxi în portbagaj, pentru a ne mărturisi pe drum că el, dacă ar circula cu 1,39 de lei, ar trebui să-i facă ceva aparatului “ca să ne fure”! “Altfel nu e rentabil!”, s-a scuzat el.

Sâmbătă, 13

Una peste alta, am ajuns la aeroport și, după câteva ore, ne aflam în aeronava care urma să ne ducă spre “capătul lumii”. De abia așteptam să îmi picur în ochi stropii fermecați ai Mărului Roșu. Însă, până atunci, mai aveam de așteptat: inițial nu ne-au spus nimic, însă după câteva minute au anunțat că Lisabona e lovită de uraganul Leslie. Și, că nu știm când și dacă vom pleca. Mi-am amintit, atunci, de micul paraclis din aeroport, în care cineva se ruga, înainte de plecarea noastră. Ne-am făcut cu toți câte o cruce mare și am plecat, în cele din urmă, cu 35 de minute întârziere, având în cockpit un pilot român și unul portughez. Mă gândeam că, dacă aterizarea nu va fi posibilă, ne vor direcționa spre un alt aeroport. Era o zi de 13 și presimțisem că, dacă nu va fi una tragică, tot își avea partea ei de încurcături și tulburare. Bărbații din grupul nostru făceau glume doar ca să-și ascundă teama. “Ne apropiem de Lisabona și vom încerca să aterizăm!”, ne-a anunțat comandantul, din cockpit, după aproape 4 ore de zbor. “Vom încerca?!”, a răspuns, cu vocea pierită, doamna de lângă mine. În cele din urmă, după cea mai dificilă aterizare pe care am avut-o vreodată, timp în care avionul nostru a fost zgâlțâit din toate încheieturile, am aterizat în plin uragan. Ceea ce a fost o nebunie! Însă, pentru că am scăpat teferi, o nebunie frumoasă! Despre Costa da Caparica și frumusețile Portugaliei, Țara Soarelui, o să vă spun mai multe mâine. Până atunci, vă las să aruncați o privire, la câteva dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut și le-am reținut pe “retina” aparatului de fotografiat:

ADA BERARU

2 comentarii la „De ce m-am îndrăgostit de Portugalia. Ziua 1

  • 30 octombrie 2018 la 19:48
    Permalink

    Delicios scris! Si sincer. Parca-mi aminteste de “America Ogarului Cenusiu”, al…….unuia pe care l-am iubit in adolescenta mea.

    Răspunde
    • 31 octombrie 2018 la 11:05
      Permalink

      Jurnalul de călătorie continuă… Ieri am publicat a doua parte. Vă invităm să citiți și următoarele articole ale Adei Beraru!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *