Dragostea care unește semeni. Alături de viețile pline de încercări

Este mult necaz în jur. Hunedoara este un județ „greu”, cu multe localități de munte și drumuri lungi, cu bătrâni singuri, unii grav bolnavi, familii rămase fără case, persoane ajunse la limita puterilor fizice, ce ajung să își ducă traiul din ajutoare sociale. Cine a însoțit vreodată o caravană umanitară organizată de cei de la „Ajută satul”, știe de cât de mult sprijin au nevoie oamenii pe la care trec voluntarii campaniei, a aflat cât de greu ți-e sufletul când pleci și știi ce lași în urmă…

În Ținutul Pădurenilor, o femeie luptă cu o viață cât o cruce grea. Mirela este grav bolnavă – are un șir de diagnostice și duce o poveste demnă de o carte.

Chiar și așa, dacă o întrebi de sprijin, tot despre el, soțul ei, vorbește: „Sorin al meu este grav bolnav, foarte, foarte grav bolnav. Nici eu nu sunt foarte sănătoasă: am o semipareză pe partea stângă. Trăim tot cu medicamente. De ce am avea nevoie? Nu știu, chiar nu știu…”, spune încurcată femeia obișnuită de-o viață, una amară, să se descurce tot singură.

Din spatele căruciorului pe care îl împinge cu mâna teafără, Mirela surâde: „Eu am fost învățată să le fac pe toate singură. Mă doare câteodată spatele de îmi vine să mor, dar nu-i bai, că mă descurc. Mi-a lăsat Dumnezeu destulă putere!”

Mirela Tuza a avut probleme de mică, de la câteva luni după naștere: nu își poate folosi mâna stângă. Și cu toate acestea are o gospodărie cum nu au oameni în putere: are curtea plină de orătănii frumoase, ba și-a mai luat și un purcel.

În grădina ei, straturile sunt frumos orânduite și nu vezi o buruiană printre ceapă, salată, căpşuni sau pătrunjel. Îi plac florile și are treptele casei pline de oale în care a plantat mușcate. Și reușește să se descurce cu o singură mână, cu o gospodărie de țară, dar mai ales cu soțul bolnav, la pat. Aici, lângă Sorin, Mirela nu plânge, ci zâmbește pentru ca bărbatul să nu îi simtă durerea în glas. Sorin este nevăzător.

Viața lor sare din tiparele normalului. S-au căsătorit și se iubesc de 20 de ani. Se sprijină și glumesc împreună ca să se susțină moral. „Nu scapi tu de mine niciodată”, râde Mirela, când soțul ei se plânge că femeia se străduiește peste puteri.

Lecția lor de viață este impresionantă și marchează profund orice om care știe cum este să lupți cu necazul, d-apoi cu o mulțime de probleme. Locuiesc în Ținutul Pădurenilor, într-o casă pe care și-au construit-o la Poienița Voinii. La început, Sorin a fost cel puternic: Mirela era privirea lui, el era sprijinul femeii cu pareză spastică, cu gonartroza gradul IV la un picior, cu o depresie severă ținută sub control cu medicamente.

Apoi el a căzut la pat, paralizat, dependent de dializă și a venit rândul Mirelei să demonstreze cât de puternică este, chiar și fizic: îl cară în spate, deși Sorin îi explică că, la spital, nici infirmierii, bărbați în putere, nu se încumetă la asta. Sorin trebuie spălat, îngrijit, îmbrăcat, schimbat.

El face dializă de trei ori pe săptămână, trebuie pregătit și dus la ambulanța care îl transportă la spital. Au apărut cheltuieli noi și Mirela își drămuiește bănuții în fiecare lună.

Astă iarnă, cât Sorin a stat internat în spital, mergea prin vecini să se încălzească, pentru că nu mai avea cu ce cumpăra nici lemne de foc.

Acum, cu Sorin acasă, este nevoită să aibă căldură în casă: Sorin nu își permite să ducă o răceală.

„Eu mă descurc foarte greu, dar mă descurc cumva. Dacă mai sunt oameni cu suflet bun și ne-ar putea ajuta … Lemnele sunt scumpe și eu nu am cum să tai buștenii”, șoptește Mirela, rușinată toată că este nevoită să ceară sprijin.

Voluntarii campaniei umanitare „Ajută satul” sunt cei care au descoperit anul trecut caznele soților Tuza. Au adus haine, provizii, medicamente și s-au întors cu alți oameni de bine care au cumpărat și tăiat lemne, apoi au construit o alee de ciment pentru ca Mirela să ducă mai ușor căruciorul până la poartă. Acum, lemnele sunt iar pe sfârșite și este nevoie de o nouă mobilizare.

 

Mirela și Sorin Tuza sunt doar una dintre zecile de familii identificate în teren de voluntari, după ce au bătut ulițele și cărările din Munții Poiana Ruscă și Apuseni.

Unii au nevoie de ajutor lunar, altora le lipsesc diverse lucruri, precum un cărucior sau medicamente, o parte sunt bătrâni, bolnavi și drumurile sunt prea lungi, pe munte, până la magazinul din centrul de comună.

Undeva, în alt sat de munte, un copil și-a pierdut, la numai 12 ani, ultimul om care îl mai alina cu adevărat : bunicul de 91 de ani. 

Puştiul a rămas să plângă într-o căsuță de lemn, unde, pe un scaun șchiop, a aranjat haina bătrânului și a prins pe ea o micuță fotografie a lui.

 Imagini cu cămăruța în care locuia copilul când au venit voluntarii înainte de Paști

Voluntarii au plâns în curtea mică și neîngrijită, apoi au strâns bani și l-au trimis într-o tabără în Maramureș: „Nu puteți să vă închipuiți ce bucurie am trăit când l-am văzut pe copilul care stătea mereu trist, cu capul plecat în pământ, râzând și jucându-se cu ceilalți copii. El, care de-abia răspunde cu „da” sau „nu”, povestea cu ceilalți băieți și era așa mândru în straie tradiționale. Ba, chiar i-a cerut unui meșter local să îl învețe să lucreze lutul și acum visează la o roată de olar”, mărturisește Silvia Olari, unul dintre voluntarii de bază ai campaniei umanitare.

Cât timp a fost plecat, alți voluntari s-au ocupat de camera lui. Copilul dormea pe un soi de laviță așa că a fost adusă mobilă nouă, în locul celei vechi, s-a făcut curat, s-a șters, s-a aranjat.

Din vechea încăpere, au mai rămas doar scaunul cu haina bunicului și cușca cu papagalii pe care băiețelul îi îndrăgește atât de mult.

Tot în zona Apusenilor, o familie din Rișculița, rămasă pe drumuri cu mai mulți micuți, are nevoie rapid de un proiect pentru căsuța încropită la marginea satului pe un teren alocat de primărie.

Locul este mic, dar curat și adăpostește o poveste cruntă despre felul în care ajung să trăiască unii copii olimpici ai României, alături de frați cu handicap și părinți care nu știu cum să mai iasă din necaz.

Aici, intervin din nou voluntarii care au găsit topografi și arhitecți pentru ca actele construcției să fie în regulă și tot ce a ridicat tatăl să nu fie demolat.

Tone de produse strânse timp de trei zile grele în timpul Colectei Naționale de Alimente, printr-o colaborare între Asociația Casa Adi și Banca Regională de Alimente Timișoara au ajuns la sute de oameni în județ din Țara Hațegului, pe Valea Mureșului, Ținutul Pădurenilor și în Apuseni.

Toate pachetele au fost însoțite de haine, papuci, jucării și produse de igienă donate de prietenii campaniei „Ajută satul”, în această primăvară.

 

A fost prima campanie organizată fără inițiatorul ei, Marius Achim Ștefan, plecat pe meleaguri străine, cu un nou proiect. De peste mări și țări, Achimoto a scris: „Este prima dată din 2008, de la înființarea campaniei, care are loc, iar eu nu sunt acolo măcar să dau o mână de ajutor. Mă trec multe sentimente și acum simt cât îmi lipsește.

 

 

Sufletul meu este plin de bucurie că existați și, cu ajutorul vostru, campania merge mai departe și sunt recunoscător pentru tot.

Mândru de toți cei implicați în campania umanitară „Ajută satul”, indiferent că sunt independenți sau voluntari în altă asociație!”

 

Sunt bătrâne în cătune care așteaptă o vorbă bună și poate niște „portocale moi”, copii pentru care părinții nu au bani pentru „bucurii”.

La Brad, un tatăl cu un diagnostic crunt își crește băieții, după ce mama le-a murit, în ajun de Crăciun. Medicamentele de care are nevoie sunt scumpe şi se găsesc doar în Austria.

 

 

În alt sat, doi tineri își îngrijesc singuri bunicul bolnav. După ce a dat bacalaureatul, cel mic a rămas acasă ca să îi permită fratelui mai mare să își vadă de facultate și el să vadă de bătrânul care are nevoie mereu de sprijin: „După ce am rămas fără părinți, el ne-a ajutat, acum a venit rândul nostru!”

Sunt sute de motive pentru care voluntarii au învățat să spună: „Nu ne lăsăm!”

 

 

 

Laura OANA