Dumbrăvile bogate ale primăverii. Codrul de ghiocei din munţii dacilor

Sunt locuri pe lumea asta unde magia naturii este atât de aproape că o poţi atinge cu sufletul şi mângâia cu palmele. 

Astfel de locuri întâlneşti şi în Şureanu, care, pe lângă vestitele cetăți dacice, păstrează tărâmuri de-a dreptul fermecate.

Este ceva aici care te face să iei la pas drumuri grele şi povârnişuri obositoare doar pentru a ajunge pe meleagurile unde legendele se lasă descoperite, peşterile îşi deschid porţile, iar crângurile se umplu cu flori atât de multe că nu e număr pe pământ să le poată cuprinde.

Ca să alunge iarna, mulţimi nemăsurate de ghiocei îşi înalţă lăncile şi devin cea mai frumoasă oştire a primăverii.

Nu ai prea multe de văzut în luna lui martie prin oraşe: ici – colo, un pom rămas neciuntit te bucură cu coroana sa întreagă şi înflorită. Aşa că iei plină de entuziasm calea muntelui.

Mă alătur unui grup de copii şi părinţi care merg cu cei de la „Vacanţe la bunici”, la Cioclovina, în căutarea pădurii cu ghiocei. Drumul trece de Boşorod, pe Valea Luncanilor, şi începe să se strecoare îngust, printre garduri de lemn care păzesc căsuţe ori de-a lungul păşunilor cu vaci şi oiţe. În faţă se sumeneşte un vârf ca de piramidă: Vârful Ţâfla, cunoscut ca aşezare antică, loc unde s-au găsit fragmente de ceramică de Coţofeni.

 

Maşinile rămân jos, „La garaje”, locul unde până şi localnicii îşi lasă autoturismele mici care nu pot străbate drumurile abrupte de pământ ce duc în Cioclovina, satul răsfirat pe coamele muntelui. Ghizii cunosc o scurtătură, care o taie direct pe munte, pe o cărare umblată mai mult de copitele animalelor decât de picior de om.

 

În câteva minute simţi deja că scoţi din tine toată comoditatea iernii trecute în încercarea de a ţine pasul cu picioarele iuţi ale copiilor. Cum zona este plină de atracții turistice, fiecare popas aduce drumeților o nouă poveste. „Acolo, în față, unde avem stâncile și apare parcă o formă de inimă, este Peștera Cioclovina cu Apă, lângă este și Cioclovina Uscată, fără apă, închisă, dar cea cu apă se poate vizita. Poate data viitoare mergem acolo”, arată pe versant Roxana Vegh, una dintre însoţitoarele copiilor. Ca să ajungi la ghiocei este nevoie de o călăuză care cunoaște bine locurile și potecile.

Mai sari un pârleaz, mai treci un pârâu limpede, mai asculţi o poveste şi faci un mic popas în prima poartă de casă, de unde o nană iese iute să vadă care-i treaba cu zarva din drum şi răspunde veselă la întrebări: Vine multă lume la ghiocei? „Vineeee, da! Cu ce vinirăți?”, se interesează femeia. „Cu mașinile, dar le-am lăsat jos, facem mișcare! Noi avem grijă de ei, nu lăsăm nici un copil să îi rupă!”

 

Dulăul mare dă din coadă mai straşnic decât latră, aşa că îşi merită numele de „Bucurie”. Se pune în fruntea trupei şi-i dă la deal. Copiii îşi iau gustarea de dimineaţă în tabăra cercetaşilor, unde liniştea şi căsuţele vechi de lemn îţi deschid intrarea către lumea legată încă de arhaicul satului ţărănesc. Un loc de popas întins cu scânduri este umbrit de unul dintre copacii încărcaţi cu clăi de fân, după obiceiul locului. Silvia Olari le poveşteşte copiilor cum se tăiau pe vremuri arborii pentru a-i face să îşi crească împrejur crengile ca adăpost la înălţime pentru iarba uscată, ferită astfel de sălbăticiuni. Un pas mai încolo, descoperim vălăul animalelor de lângă izvorul rece şi bun, ferit în spatele unei uşi micuţe de lemn din marginea potecii.

Mai sus, este Păştelniţa, o construcţie mică de lemn unde localnicii vin după Înviere să îşi primească Paştile, apoi să petreacă împreună. Lăsăm drumul şi urcuşul e tot mai greu: de acum se merge în tăcere, până şi copiii par biruiţi de efort. Ca să se ajute, fiecare îşi caută o bâtă cu care se sprijină pe povârniş până ieşim la drumul forestier. 

După pădurea frumoasă de mesteacăn, o păşune te lasă să admiri până în zare, acolo unde Retezatul are fruntea încărcată de nea.

De aici, pădurea se schimbă complet : fagi grei, mulţi cu trunchiuri răsucite îşi urcă braţele golaşe din lemn şi sprijină cerul. Soarele strecoară raze şi, unde încălzeşte locul, apar flori de spânz sau frunze de leurdă pe care copiii le descoperă cu uimire. Gustă din usturoiul sălbatic, se strâmbă, apoi trec la adunat.

Cu fiecare pas, drumul te poartă pe lângă alte și alte minunății. Silvia strânge grupul în cărare şi face linişte : „Aici am oprit să vă arăt ceva. Vedeți piatra asta? Sub ea a fost găsită una dintre comorile dacice”, iar copiii scapă un „uau” lung lângă bolovan care chiar seamănă cu un cufăr. „Se zice că, într-o noapte când era senin, lumina foarte tare aici. Sătenii când au venit s-a mișcat stânca și sub ea era o comoară.

Dar știți că oamenii nu au voie să ia aurul dacilor, să îl ducă acasă, pentru că toi ştiu că ceva rău li se întâmplă! Au prăvălit stânca înapoi pe ea”. Acesta este locul de unde legendele prind parcă viaţă: culmea mare de piatră pare un zid din cetatea unor uriaşi, scorburile sunt uşi la caselor spiriduşilor şi liniştea pădurii răsună câteodată de chicotele ielelor.

Malul drumului se umple de piatră, iar bolovani fioroşi se înghesuie printre rădăcinile pădurii. Te-ai putea aştepta ca Sfarmă Piatră sau Strâmbă Lemne să apară de nicăieri în calea vizitatorilor opriţi brusc de Silvia: „Să îmi spuneți voi, pentru ce am venit noi în excursie?”, iar corul copiilor umple locul: „Ghiocei!” Organizatoarea excursiei îşi ridică toiagul şi arată înainte: „ Din momentul acesta, vedem ghioceii! Dar nu îi rupem! Sunt cei mai frumoși pe care îi puteți vedea, au clopoțelul acela mare, alb, uitați-vă, e plin de ei! Vedeți ce frumoși sunt acasă la ei!?” Entuziasmul copiilor şi al părinţilor rupe rândurile şi fiecare fuge să privească cupele argintii: „Uite, aici!”

„Şi aici! Şi aici!” vine răspunsul. În poiana de alături, printre ultimele petece de zăpadă sau dincolo, prin covorul roșiatic de frunze, milioane de potire albe se leagănă pe tije verzi, în adierea vântului de primăvară. Nu e suflet să nu se lase fermecat de o așa priveliște. Cu grijă, să nu zdrobească fragilele flori, micuții își fac loc printre ghiocei. După un drum greu și lung, au găsit darul naturii. Cât cuprinzi cu ochii, pământul e înflorit. Covorul floral e presărat ici – colo cu spânz vineţiu, brânduşe mov sau brebenei coloraţi.

Clopoțeii argintii dau farmec nemărginit locurilor și se răsfață în soarele amiezii. Pentru cei care ajung aici prima dată, sentimentul este copleșitor. Copiii se cuibăresc în mantia de frunze şi lasă ghioceii bogaţi să se legene capetele peste ei.

Micuţi de-o șchioapă, adolescenți, tineri sau bunici se bucură de tărâmul fermecat în care au ajuns. Oboseala drumului a dispărut ca prin minune sub vraja roiurilor de luşte care umblu pădurea până în zare.

Pentru că drumbrava cu ghiocei face parte din Parcul Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, ghioceii au fost doar îndelung admirați și fotografiați. Chiar dacă cei mici au cam oftat, cei mai mari i-au făcut să înţeleagă şi au un sfat pentru orice vizitatori: „Să lase aici doar urma pașilor, să nu rupă florile de ghiocei, e chiar păcat!”

Pădurea a oferit însă oaspeților săi primele urzici ori leurdă, frunze proaspete și sănătoase pentru cei care știu să îi aprecieze darurile. La întoarcere, pe peretele de stâncă, am admirat crucea-voinicului crescută în pâlcuri albastre pe piatra cenuşie a muntelui.

Reîntorşi în tabăra cercetaşilor, copiii au fost răsplătiţi cu o masă savuroasă în jurul focului: Silvia şi Daniel i-au învăţat să îşi frigă cârnaţi şi să îşi facă „pită picurată”, apoi, ca desert, şi-au rumenit bezele. O zi perfectă care a pornit primăvara în sufletele tuturor.

Sunt mai multe locuri în Parcul Natural Grădiștea Muncelului Cioclovina unde ghioceii bogați se strâng nenumăraţi în păduri, pe hectare întregi, pe fostele plaiuri dacice.

Zonele atrag turiști din toată țara în această perioadă, dar vizitatorii sunt rugați să plece din aceste locuri doar cu amintiri şi fotografii superbe.

Laura OANA