Eminescu zilei de astăzi. Istoria se repetă
Dacă Mihai Eminescu ar trăi astăzi, n-ar avea nevoie să-și schimbe aproape nimic din diagnosticul politic pe care l-a formulat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ar constata, cu o luciditate amară, că decorurile s-au modernizat, limbajul s-a rafinat tehnic, dar mecanismele puterii au rămas aceleași. „Alte măști, aceeași piesă”.
România politică a lui Eminescu era o țară prinsă între simularea modernității și degradarea morală a elitei conducătoare. Astăzi, România trăiește sub aceeași tensiune: instituții europene, discursuri democratice, dar o practică a puterii dominată de clientelism, impostură și cinism. Toate-s vechi și nouă toate.
Eminescu a fost, înainte de a fi poetul „național”, un gazetar incomod, un spirit care refuza compromisul și care vedea limpede cum statul este confiscat de grupuri de interese ce folosesc ideea de progres ca mască. „Forma fără fond”, acel concept maiorescian pe care Eminescu l-a radicalizat politic, este astăzi omniprezent: avem legi fără justiție, reforme fără etică, transparență fără adevăr. Pentru masca fericirii / Ce din moartea ei se naște / Și o clipă ține poate.
În Glossă, Eminescu formulează poate cea mai severă pedagogie a lucidității civice din literatura română. Nu e un îndemn la pasivitate, așa cum este adesea interpretat superficial, ci o invitație la discernământ într-o lume dominată de zgomot, manipulare și exaltări false. Tu te-ntreabă și socoate / Ce e rău și ce e bine.
Privind politica românească de azi, sentimentul este acela al unui teatru grotesc, în care rolurile se schimbă, dar textul rămâne identic. Demagogia se prezintă drept competență, mediocritatea se impune ca normă, iar succesul aparține adesea celor mai lipsiți de scrupule. Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte.
Aici, actualitatea lui Eminescu devine dureroasă. Nu pentru că ar fi profetizat detalii, ci pentru că a înțeles structura profundă a degradării politice: ruptura dintre morală și putere. Când această ruptură devine regulă, societatea nu mai este condusă, ci administrată în folosul câtorva. Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte.
Și totuși, Glossă nu este un poem al resemnării. Este un text al rezistenței interioare. Eminescu nu ne cere să ne retragem din lume, ci să nu ne lăsăm absorbiți de minciuna ei. Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui. Această distanță critică este poate cea mai subversivă atitudine într-o societate care trăiește din emoție manipulată și reacție instantanee.
Eminescu zilei de astăzi ar fi, probabil, marginalizat, etichetat, caricaturizat. Ar fi considerat „incomod”, „radical”, „neadaptat”. Exact ca atunci. Dar tocmai aici se află tragedia similitudinii: incapacitatea societății de a-și suporta spiritele lucide. Căci acelorași mijloace / Se supun câte există.
În fond, Eminescu nu ne oferă soluții politice concrete, ci o etică a lucidității. Ne învață că adevărata libertate începe acolo unde refuzi să fii sedus de spectacolul puterii. Nu spera și nu ai teamă. Nu pentru că nimic nu contează, ci pentru că doar astfel poți judeca limpede.
Astăzi, mai mult ca oricând, Eminescu nu este o statuie și nici un ritual festiv. Este o conștiință care incomodează. Iar faptul că ne recunoaștem încă în Glossă spune mai mult despre eșecurile noastre civice decât despre genialitatea lui. Vreme trece, vreme vine. Dar dacă piesa e aceeași, poate că nu timpul e problema — ci actorii și spectatorii deopotrivă.
