„Fiii Satului” la Bulzeşti. Clacă tradiţională la fân

Vara s-a întins până sus, în munte. În Apuseni, fânaţele se leagănă aurii între marginile pădurilor. E vremea coasei şi a strânsului de fân. Şi, în timp ce alte locuri din ţară vuiesc de zgomotul motocoaselor, aici sunt locuri unde oamenii ştiu încă să lucreze cu uneltele tradiţionale, ba mai găsesc şi prilejuri potrivite pentru a se strânge la clacă.

E dimineaţă şi ceţurile se ridică leneş de pe munţii care curprind, ca într-o căldare, satele din comuna Bulzeştii de Sus. În ţară, au rămas puţine locurile unde viaţa are alt ritm şi altă înfăţişare.

De la intrare, te farmecă căsuţele de lemn, pitorescul văilor, vâltoarea, iar bulzul de piatră este impresionant. La Bulzeşti, un tânăr întors de peste hotare a decis să adune comunitatea, să cheme acasă fiii satului şi să sărbătorească tradiţiile zonei. Uite aşa, am ajuns noi să documentăm o clacă tradiţională la coasă, la moţi.

Daniel STANC

„Este o chemare pentru toţi cei care au plecat din Munţii Apuseni, nu doar pentru cei care au părăsit comuna Bulzeşti de Sus. Întreaga zonă este depopulată, satele sunt părăsite, bisericile sunt părăsite şi ele pe vârful munţilor, sunt bătrâni singuri în case, pe care nu-i ajută nimeni, unii care nu mai pot coborî la vale”, oftează organizatorul Daniel Stanc. Visează la vremurile când satele şi cătunele se vor umple de viaţă: „Cu ajutorul bunului Dumnezeu, ne-am dori să vină cât mai mulţi tineri, să-şi caute rădăcinile, să le cunoască şi, de ce nu, să vină să trăiască aici – se poate trăi foarte bine în munţi! Natura ne oferă totul! Nu trebuie decât să muncim!”

Câţiva săteni, unii mai tineri, alţi mai trăiţi, se adună din mai multe sate ale comunei. Daniel Stanc a găsit locul perfect de coasă – o poiană minunată de lângă bulzul de piatră, un loc de unde vezi mai tot hotarul comunei. Lângă o cruce de piatră încununată cu spice, coteşte drumul îngust de pământ care te duce într-un cătun.

Maşinile de teren se strecoară greoi prin locurile strâmte şi tufele care lasă urme pe vopseaua caroseriei. Două porţi de lemn păzesc hotarul până la pământul gazdei. „Suntem în cătunul Ioneleşti, care ţine de satul Păuleşti. A rămas aici o singură familie, restul toţi s-au dus, ori au plecat pe alte locuri. Nu sunt locuri de muncă, este greu de trăit. Mai toate casele sunt pustii, iar o parte au devenit case de vacanţă unde mai vin stăpânii când pot”, spune viceprimarul Doru Paul.

viceprimarul Doru Paul cu Auruț Paul

Comuna Bulzeştii de Sus din Apuseni are locuri unde o simplă plimbare te poate întoarce în timp, în urmă cu zeci de ani. În cătunul Ioneleşti, Rodica şi Cristian Dan stau cu fiica lor într-o casă, în mijlocul pădurii, care înghite încet celelalte construcţii părăsite. Trăiesc din creşterea animalelor, aşa că nu se putea locaţie mai bună pentru ajutorul la coasă. Drumul până la casa lor e abrupt şi doar un 4X4 straşnic îl poate străbate.

Familia DAN, din Ionelești

Noi, cu aparatele, trepiedele şi ruscacii transpirăm la vale şi deja ne ia cu jale când ne gândim că e musai să urcăm apoi, înapoi, muntele. De-a stânga şi de-a dreapta, o mulţime de căsuţe se năruie cu lemnele putrede sau rezistă greu cu ferestrele încărcate de pânze de păienjeni.

Casa soţilor Dan e o minunăţie – se vede de departe că moaţa micuţă şi aprigă iubeşte florile. Gardurile de lemn par să se năruie de atâta floare iscată din grădini. La geamuri, muşcate, zorele şi crăiţe de felurite culori umplu ulcelele şi oalele. Deasupra uşilor, mici tablouri cu Avram Iancu arată că aici eroul păzeşte viaţa moţilor. Pe sobă, apa se încălzeşte într-un laboş mare, iar, pe masă, făina aşteaptă să devină pâine.

În Apuseni, sunt gospodării unde pita se pregăteşte în casă, alături de celelalte bucate. Pentru moţii care trăiesc pe munte, este greu să coboare la cumpăraturi în centrul de comună.

Ana are 14 ani şi priveşte cu atenţie la mama ei care frâmântă atât de iute aluatul, că parcă nu poţi ţine ritmul cu ea. „Eu aşa m-am obişnuit, nu pot altfel”, mărturiseşte femeia.

Rodica Dan are pasul sprinten şi, parcă de nicăieri, răsar blide cu plăcinte şi pahare cu apă rece. Când aluatul e gata, cei trei iau tăvile şi le duc la cuptorul unde bărbatul casei, Cristian, a încins focul. Cum termină cu treburile acasă, scoate straiele, îmbracă cămeşa cusută fain, cu fir negru, şi se îndreaptă către bărbaţii veniţi la clacă: „Vai, să nu te cunosc!”, exclamă unul, iar omul se prinde a râde: „Eeeh! Zici că-s Furdui Iancu!” Pune mâna pe blidul cu plăcinte şi îşi îmbie oaspeţii: „Mâncaţ’ că răbdaţ la foame încolo de vă-ncordaţi!”

Lăsăm plăcintele şi urcăm greoi poteca către culmea cu fânaţe. Oamenii nu pornesc lucrul până nu se îmbracă în straie, îşi pun opincile, aşează pălăriile de paie peste creştete.

Marius Turc din Brad ridică drona şi gazda face spectacol – priveşte zburătoarea care umple locul de zarvă şi se apucă să strige ca după găini: „Piii, pii, pii!” Acum, că a întins zâmbete pe faţa tuturor, omul se mai şi laudă: „Io-s dracu’ gol, şi-s uns cu baligă să nu plesnesc!”

E ştiut: coasa este una dintre cele mai solicitante munci ţărăneşti, dar moţii sunt deprinşi cu lucrul greu. Ca să taie bine ierburile, coasele trebuie ascuţite perfect. Fiecare îşi ia cutea şi începe să frece limba de oţel a uneltei. Locul se umple de sunetul ascuţit al metalului.

Când coasele sunt pregătite, bărbaţii îşi fac curaj, trag aer în piept, mai iau o gură de apă şi apucă de-a rândul către capătul fânaţului. Facem scenarii şi gazda îşi organizează clăcarii: „Mă, voi tolăiţi şi voi când dau eu semnal! Strigaţi: hai că venim şi noi! Vedeţi voi! Ce-mi iese mie pe gură, să vă iasă şi vouă, invers!” Oamenii râd şi răspund: „Haida, numa’ haida, hai!” Cristian ridică clopul, umflă plâmânii şi strigă de răsună locurile: „Clăcani, mă!” Şuieră tare şi iar se pune pe holăit: „Hai, hai! Hăidaţ’, mă!” Şi primeşte răspuns … muzical: „Astăzi cu bucurie, românilor, veniţi!”, cântă oamenii.

Este cald, picioarele se afundă în iarba deasă şi hainele se prind în rugi. Te topeşti sub soare!  Greierii ţârâie îndesat şi lăcuste mici, vioaie sar precum stropii la fiecare pas printre firele dese şi florile înalte. În vârf, bărbaţii se fac linie şi intră unul după altul la trudit.

În câteva clipe, cântecul coaselor răsună parcă peste toţi munţii. „No, hai! Tragem brazdă pân’ la prima umbră!” Mirosul de iarbă proaspăt tăiată umple locul şi vântul adie în arome florale, dulci şi crude. În faţă, un şir întreg de culmi împădurite privesc la hărnicia moţilor în straie populare. Este atât de frumos că îţi vine să te cuibăreşti între brazdele groase şi să visezi că eşti în vacanţă, între valurile verzi şi răcoroase de iarbă.

„Hai, cute!”, strigă gazda şi bărbaţii se opresc să reîmprospăteze tăişurile. Cu mână zdravănă de iarbă, Ionel Dumitru curăţă lama, priveşte mulţumit în zare şi îşi curăţă broboanele de sudoare: „Pe vremuri, iacă, să tot fie ceva – din ’56 plus 12 ani cât aveam, ne duceau părinţii obligat, forţat la coasă! Meream pe la ora patru şi jumătate, cinci şi se muncea până pe la zece când era cald. De aveai fân mult, veneau vecinii, se adunau prietenii la clacă şi până seara era gata!” După o viaţă petrecută pe mări, omul a decis să se întoarcă acasă, în sat.

Se ţine cu vrednicie după cei tineri până când pierde pana de lemn care fixează metalul pe lemn şi se amărăşte. Un tânăr icneşte: „Mă, nu merge! Asta rupe, nu taie!” Unul dintre cosaşi are o minune de nume. E Auruţ, cuvânt care aminteşte atât de frumos de comoara locurilor: „E frumos că se reînvie vechile obiceiuri. E bine că se mai întorc oamenii prin sate”, zice tânărul din Giurgeşti, care trage tare la coasă lângă Dumitru Stănilă din Păuleşti.

Ceata de bărbaţi trudeşte în şir pe coastea înflorită, vegheaţi de-a dreapta de bulzul de piatră care străjuie comuna. Cu trudă, dar cu voioşie, oamenii seceră cuprinsul larg de iarbă. Printre gemete, unul zice: „No, şi dup-o zi de coasă de-asta, să mei la femei!” Vicele, unul dintre cosaşi, râde: „Dup-o zi de-asta, poţi să mei liniştit!” Şi capătă răspunsul: „Dacă mai eşti în stare, te mai duci!”

Se lucrează exact cum se obişnuia odinioară. Bărbaţii ştiu ce fac şi îşi muncesc cu drag locurile de acasă. Nu cu încrâncenare, nici cu supărare. Moţii îşi aruncă glume sau mai trag o strigare. „Une-i Nistor să mă vadă!”, strigă gazda şi restul îl şâşâie supăraţi: „Îi socru-so, mă!”, vine explicaţia: „Cântecul e: unde-i mândra să mă vadă?!”

Coasa omului merge strună: „Are frână, mă, la mâner! Altfel să duce şi n-o mai prind!” La capăt de brazdă, se apucă de cântat şi restul cosaşilor se odihnesc câteva clipe să îl asculte: „Într-o zi de dimineaţă/ Cu rouă păstă faţă/ Atunci coasa-mi taie bine/ Aş întrece pă orcine/ Mai târzâu când s-o făcut/ Mândra la mine-o venit/ Cu mâncare şi răchie/ Ş-o ulcea de apă vie!”

Când soarele urcă până sus şi pare să se războiască cu aerul, căldura fierbe locurile, iar oamenii se mai trag la umbră. Este amiază şi femeile ajung la ei cu prânzul. Masa se aşează pe covorul ţesut şi aşternut la răcoare.

Lângă pâinea proaspătă şi rumenită, din coşuri, apar bucăţi de brânză, slănină, roşii şi ceapă. O sticlă cu ţuică e aşezată deoparte lângă alte câteva aburinde, cu apă rece. Când totul e gata, Rodica Dan ridică vocea după cosaşi: „No, hăidaţ’ să mâncaţ!!”

Ceata vine vioi către marginea pădurii: „Ooo… avem bucate alese, dragi clăcani! Doamne, dă bine, Doamne!”, zic bărbaţii şi îşi descoperă creştetul. Îşi agaţă coasele pe ramuri, se aşează roată pe lepedeu, gata să îmbuce ceva. Gazda apucă pâinea rumenă şi proaspătă, îi face cruce cu cuţitul şi de-abia apoi se apucă să taie felii zdravene care miros îmbietor.

Din una, în alta, oamenii se iau la povestit. Îşi amintesc de vremurile bune ale cătunului, când erau oameni la toate casele, când locurile erau pline de copii, deşi viaţa era mult mai aspră – nu era curent electric, nu erau maşini, defel utilaje şi totul se lucra cu ajutorul boilor. Sunt singurele momente în care ghiceşti tristeţea în vorbele mesenilor fie ei tineri sau mai în vârstă. „Cine ştie dacă vremurile alea, mai vin ’năpoi…”

Mai nou, casele din sate sunt cumpărate de străini care vin câteva zile şi nu ştiu mersul lucrurilor. Bulzeştiul de Sus ar fi o destinaţie uimitoare de vacanţă, dacă lucrurile s-ar lega frumos şi oamenii s-ar apuca să facă turism de calitate.

Şi cum să nu vii aici, să te apropii de inima Apusenilor, când liniştea străbate cărările umbroase de munte, apa e limpede şi curge în vâltori curate, casele de lemn sunt pitoreşti, iar şurile bătrâne de paie te fac să faci fotografie după fotografie.

Unde mai pui că, dacă ai noroc, dai peste vreun localnic mai în puteri care să-ţi deschidă casa, să scoată tulnicul şi să facă munţii să sune ca nicăieri.

 

Laura OANA

461 views

461 views

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *