INTERVIU. Răzvan Stoica, cel mai mare violonist al generației sale: “Când intri într-o piesă și într-o poveste, nu mai ești pe scenă, ești în altă parte!”

A cântat, alături de sora sa, Andreea Stoica, Orchestra “Kamerata Stradivarius”, din Olanda, și invitatul special, Natașa Grujic, din Suedia, pentru a doua oară la Hunedoara în cadrul festivalului “Stradivarius Music Nights by the Castle” și a încântat, din nou, publicul venit din tot județul, să-i asculte.  A fost o seară magică, în care muzica a plutit peste pietrele bătrânului Castel al Corvinilor. Ultima dintr-o serie de trei seri de festival. Și cea în care violonistul Răzvan Stoica a acordat un interviu, în exclusivitate pentru cititorii REPLICA.

Răzvan Stoica este un violonist de excepţie, considerat de critici “cel mai bun al generației sale”. Este cunoscut pentru “duo-ul” pe care l-a făcut cu o vioară Stradivarius din 1729, despre care Răzvan a spus că este “cea mai bună vioară din lume”. Vioara a fost câştigată în cadrul unei competiţii desfăşurată la Salzburg în 2009, în faţa altor 170 de contracandidaţi! Răzvan Stoica este câştigător al premiului New Talent Bratislava 2013 şi al titlului de “Cel mai bun violonist sub 28 de ani”. El a cântat alături de sora lui, pianista Andreea Stoica. Tânăra, care a început studiul muzicii la cinci ani, a fost admisă, un an mai târziu, ca un copil minune la Conservatorul (Liceul) George Enescu din Capitală. La numai 12 ani, debutează ca solist concertist la Orchestra Bucureşti. Este absolventă a celebrului Royal Conservatory din Amsterdam şi concertează pe marile scene ale lumii.

Cum e viața dumneavoastră? Ca muzican, astăzi sunteți într-un loc, mâine în altul…

RS: Ajungi să te obișnuiești cu acest mod de viață. În ultimele trei săptămâni cred că am stat într-un singur loc în jur de două zile, maxim, pentru că am avut un turneu în Germania, Finlanda, Olanda, Spania și Portugalia. În această seară plecăm spre București, mâine noapte avem zbor spre Amsterdam, din Amsterdam plecăm în Cehia, la Praga, apoi în Luxemburg. Este un program foarte aglomerat, dar este frumos! Putem să bucurăm foarte mulți oameni!

Mai sunt continente pe care nu ați cântat încă?

RS: În Australia. Nu am ajuns încă. Este foarte departe, am câteva invitații, dar, probabil, le voi accepta în următorii doi ani. 

Țara cea mai frumoasă, dintre cele pe care le-ați văzut, care este? Unde v-ați simțit cel mai bine, cel mai “acasă”, fără a fi, cu adevărat, acasă?

RS: Cred că Olanda, țara în care trăiesc de 15 ani. Este o continuare a României, pentru că e o țară dragă sufletului meu. Dar, bineînțeles, de fiecare dată când revin în țară rămâne, totuși, acest “feel”, acest sentiment de “acasă”.

Simțiți Olanda ca pe “acasă”, deși ea este atât de diferită de România! Mai găsițiți, mai resimțiți, după 15 ani de locuit în Olanda și revenit, periodic, în România, diferențe majore între cele două țări?

RS: Nu neapărat majore. Cred că România s-a schimbat. Am devenit mai europeni, cu tot ce presupune această sintagmă și cred că orașele, în general, s-au schimbat foarte mult! Vestul țării, centrul țării… Suntem pe drumul cel bun și sunt convins că, în câțiva ani, vm ajunge la un nivel mult mai înalt.

15 ani de Olanda… Vă mai amintiți cum a fost când ați plecat. Se vorbește despre o depresie a imigrantului? Ați trăit așa ceva?

RS: Nu neapărat. Pentru că eu nu am plecat ca ultimă opțiune, ci a fost O OPȚIUNE pentru a învăța mai mult, pentru a aprofunda vioara, pentru a studia cu oameni diferiți, pentru a înțelege un public străin, pentru a cuceri Europa. Niciodată nu m-am simțit străin în Olanda. Asta, poate, și datorită faptului că am venit frecvent în țară, m-am relaxat, toate vacanțele le-am petrecut acasă.

Știu că, pe lângă muzică, una dintre pasiunile dumneavoastră este zborul. Când ați învățat și ce tip de avioane pilotați?

RS: Pilotez avioane ultraușoare. Am licență pentru Eurostar și Cesna 172. În urmă cu 10 ani am descoperit această pasiune, zburând foarte mult din oraș în oraș. Am deprins această pasiune pentru zbor și pentru avioane, iar acum, din ce în ce mai mult, încep să pilotez avioane pe distanțe mici.

Ce curs a fost necesar, ce școală ați absolvit?

RS: Am avut nevoie de o “Private Pilot Licence” (Licență pentru pilot privat). Este o școală care se face la noi, la Clinceni.

Costisitoare?

RS: Nu foarte costisitoare, pentru că nu este pilotaj comercial, ci privat.

La cât se ridică cheltuielile? Știu că, pentru a obține licența, în cazul pilotajului comercial școala costă aproximativ 50.000 de euro.

RS: Pentru pilotajul privat costurile sunt de cel mult 2.000 de euro.

Ați privit, vreodată, zborul ca pe ceva periculos?

RS: Niciodată! Dimpotrivă. Mi se pare natural, dacă te bazezi pe motoare și pe această chimie între om și aparat.

Câte persoane ați dus cu avionul?

RS: Patru

Lucrurile care vă întristează, care sunt?

RS: Mi-ar plăcea să văd mai multă înțelegere între oameni și mai mult pozitivism. Cred că de la noi pleacă să ne înțelegem bine, unii cu alții. Observa asta și pentru că văd într-un fel oamenii înainte de concert și în cu totul alt fel la final: mult mai pozitivi, mult mai împăcați, mult mai bucuroși, cu o atitudine schimbată…

Muzica face asta din noi?

RS: Da! Muzica face asta! Și mă bucur să pot fi și eu pe scenă, alături de alți artiști, să putem să schimbăm ceva. Nu neapărat ceva major, dar, fie și pentru cele 40 de minute, să putem face o modificare.

Cel mai greu moment pe care a trebuit să-l depășiți în viață care a fost?

RS: Nu cred că am avut momente foarte grele sau foarte dramatice. Am fost un norocos, din acest punct de vedere. Dar, cred că important este modul în care putem face să întoarcem lucrurile negative într-o conotație mai pozitivă.

Muzică. A fost un moment, anume, în care ați știut că asta veți face pentru tot restul vieții? Când vi s-a întâmplat?

RS: Cred că a fost momentul în care am auzit, pentru prima dată, sunetele unei viori. Aveam 4 ani și am ascultat chiar la TVR, pe timpuri, un violonist american.

Vă mai amintiți și ce cânta?

RS: Cânta “Introducere și rondo capriccioso”. E posibil să-l cînt și eu, în seara asta, dar… vom vedea. E o surpriză.

Cum alegeți muzica pentru acest loc, cu acest fundal, Castelul Corvinilor?

Încercăm să ne raportăm un pic și la secolul 17, având în vedere că vioara este născută în secolele 16-17. Încercăm să adoptăm un repertoriu mai romantic, dar și piese românești. Este centenarul. De ce să nu-l celebrăm împreună?!

 Vorbeați de bucurie. Ultima oară când ați râs în hohote, din toată inima, când a fost?

RS: Aseară! Aseară, împreună cu colegii noștri. A fost Marian Petrescu (pianist de jazz, singurul român câștigător al premiului Grammy) aici și împreună am fost să mâncăm. Atâtea povești frumoase despre artiști, despre artiști din secolul trecut, despre artiști care, încă, sunt pe scenă! Vedeți… noi, într-un fel, suntem niște nebuni. Frumoși, e drept, dar suntem nebuni, într-un fel!

Ultima oară când ați plâns când a fost?

RS: Cred că pe scenă. Lucrul ăsta se întâmplă fără să vreau. În momentul în care apuci să intri într-o piesă și într-o poveste, nu-ți mai dai seama. Nu mai ești acolo, pe scenă, ești în altă parte!

Vioara pe care a cântat Răzvan Stoica a aparţinut lui Heinrich Wilhelm Ernst, un contemporan cu Niccolo Pagannini, după cum a mărturisit artistul: “Se spune că Ernst ar fi luat o cameră la hotelul unde era cazat Niccolo Paganinni şi asculta ce studia Paganinni, pentru ca el să le copieze. Într-una din zile, Ernst s-a dus cu vioara la Paganinni, iar acesta ar fi cântat, o perioadă, pe ea. Până în anul 1.900 vioara a rămas în familia Ernst, ulterior fiind cumpărată de un donator anonim, cel care a şi donat această vioară la competiţia din Salzburg. Aşa vioara a ajuns în posesia mea pentru opt ani. Este un privilegiu să cânţi pe o astfel de vioară, pentru că este, într-adevăr, cea mai bună vioară din lume”.

 

Ada BERARU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.