La coasă și la strâns de fân. Clacă într-un cătun din Apuseni – (GALERIE FOTO)

În pârgul verii, când căldura coace bucatele pe câmpuri, mai sus, pe coastele muntelui, vine vremea coasei. Miresmele calde ale ierburilor și florilor adună puzderie de gâze pe hotar, iar adierile vântului le aduc spre sate și fac gospodarii să își pregătească uneltele.

Într-un cătun din comuna Balșa de care poate nici nu ai auzit până acum, soții Anca și Adrian Cazan își fac socotelile. Or fi ei tineri și în putere, dar nu au cum răzbi cu tot hotarul unde ierburile și-au sumețit înalt vârfurile uscate.

Și, cum sunt mari iubitori de tradiții, s-au regândit să reînvie unul din obiceiurile vechi: claca la coasă și la fân. Și, nu-și zic bine gândurile în jur, că se pornește popor de lume către așezarea Gura Oandului. Odinioară plin de viață, cătunul „înghițit” de satul Mada mai adăpostește acum o mână de case.

În ziua de clacă, îţi vine să închei o cruce de-a lungul şi de-a latul mirării: pe ulița cătunului, pare că s-a pornit o adevărată răscoală.

Zeci de copii, femei, bărbați și bunici cară hotărât coase, furci și greble, mai toți în portul tradițional al locurilor. Poartă mândri, cămăși albe cusute cu negru, într-o imagine care pare că aparține altui veac.

 

Printre clăcași, îl zăreşti și pe interpretul Eugen Pistol. Plin de voie bună, omul își desface coasa bine legată pe mașina de teren: „Asta-i o coasă muncită, transpirată de mine!

 

Și acum îmi place să trag cu coasa, mi-am luat și eu o grămadă de unelte din astea mai noi, da’ coasa asta-i sfântă!”, zice omul și intră tot un zâmbet în curtea cu porțile larg deschise. ,,Așa, mă băiete! Bine ai venit! Bine te-am găsit!”

 

Gospodăria forfotește de oameni ca pădurea în furtună. Gazdele fug dintr-o parte în alta ba să își întâmpine oaspeții, ba să mai umple un pahar cu apă sau țuică, în timp ce femeile își fac de lucru cu mâncarea, plăcintele și coșurile. „Ne-am gândit să organizăm o clacă de cosit, de strâns fân, de făcut claie, pentru a păstra vie tradiția și să nu uităm de vechile obiceiuri care existau cândva”, zice Adrian Cazan și începe a-și ascuți lama coasei.

Când toți sunt gata, șirul de oameni se îndreaptă spre fânaț. Sunt atât de veseli, de parcă ar merge la nuntă, nu la muncă. Și uite așa, dau dovadă că munca grea se face cu voie bună când se adună oameni buni și harnici.

Zecile de bărbați vrednici intră unul după altul în brazdă și fac muntele să răsune în cadența coaselor ce culcă iarba la pământ. Din fruntea șirului, gazda dă ritmul când numără ritmic: „Unu! … Unu! … Unu!” și uneltele taie cadențat. Este o muncă istovitoare care le aduce imediat broboane pe frunți. Nu-i vreme de stat.

Cu cât poposești mai mult, cu atât se apropie din urmă altă coasă. Nici soarele nu șede, ci usucă fânul așa că femeile se apucă cu furcile de întors și de tras cu greblele iarba din umbrele livezii. Un bunic se aude zicând fălos: „Numa` sfârcâie coasele! Te unge la inimă!”

Așa se muncea pe vremuri în satele din Ardeal. Împreună. E musai să fii harnic și în lunile de vară când trebuie adunat nutrețul pentru perioada rece. Când își iau un răgaz, clăcașii își potolesc setea cu apă de izvor ţinută rece în lemnul doniţei, gândurile cu o poveste bună și inima cu o strigătură strașnică, zisă – cum altfel – tot de Eugen Pistol: ,,Numa` așa cunosc că-i vară/ Când văd patu` mândrii afară/ Nădejde-i de gură iară/ Dacă mândra patu-și mută/ Știu că vara mi-i trecută, mă! … Hop, hop!”

Încet, câmpul se umple de aroma uimitoare a ierbii cosite. E pur terapeutic. Poate nici nu este alt miros mai plăcut în satul românesc decât amestecul acesta care iscă o adevărată simfonie pentru cei deprinși să își umple plămânii cu aerul muncilor țărănești. S-a lucrat cu adevărat, ca pe vremuri, cu mare strădanie, dar și cu veselie, cu strigături și zicale.

La ora prânzului, s-au întins lepedeiele și deasupra s-au orânduit bucatele: roșii rumene și ceapă verde, castraveţi răcoritori şi ardei bucălaţi, slănină, brânzeturi și ouă fierte, cârnați și tot felul de plăcinte. Pâinea este și ea rumenită în cuptor. Nimeni însă nu își astâmpără foamea, până când părintele nu spune o rugăciune de binecuvântare a bunătăților ardelenești.

Copiii se hârjonesc la umbră și oamenii mai povestesc oleacă până când fânul este bine uscat. Acum, brazdele se adună în mici căpițe după care gogoloaiele de fân sunt cărate către locul unde Adrian se străduiește să ascută lemnul pentru claie.

Când îi face un țugui zdravăn în capătul gros, se apucă cu un tovarăș de suferință să îl bată în pământul tare ca piatra. Ridică împreună prepeleagul greu și înalt, apoi îl aruncă cu putere în jos. Din jur, își tot aud glume: „Să mai vină doi? Poate o femeie, să vă ajute?”

Icnesc de așa efort grozav până reușesc să îl împlânte trainic, apoi bat pământul în jurul lui.

După ce potrivesc destule crengi la bază drept podină, încep să așeze roată fânul care se adună tot mai înalt.

Ca să îl îndese, câteva copile sunt chemate să umble peste stratul gros.

La final, vine rândul gazdei să se urce deasupra clăii și să clădească cât mai bine iarba uscată pe care oamenii i-o ridică în furci cu cozi lungi cât o zi de post. Oamenii își fac cruce și alții aplaudă când e pus și vârful: „Aia-i tată, acuma îi sfântă!”

Soarele vede că treaba-i gata și se trage spre asfințit lăsând greierii să îi acompanieze ieşirea şi să laude munca zilei. Clăcaşii îşi adună mulţumiţi uneltele, coşurile, ulcelele şi doniţele, apoi încărcaţi apucă înapoi poteca spre casa gazdei. Aici îi așteaptă un alt ospăț, după cum li se cuvine unor oameni care au muncit zdravăn cât a fost ziua de lungă.

Stăpâna casei este tare mulțumită: „Am organizat o clacă ca pe vremuri și au venit o mulțime de săteni. Spre surprinderea mea, au fost foarte receptivi la ceea ce le-am propus.

Am dorit să ne aducem aminte de alte vremuri, când munca la câmp se făcea manual și am vrut ca cei mici să ia contact cu tradiția, cu munca.

Pentru ei, este prima dată când au văzut o clacă, cum muncesc laolaltă o mulțime de oameni”, povestește Anca Cazan.

Nu s-a gândit vreo clipă că vor strânge laolaltă mai bine de şaizeci de clăcaşi, că visul lor va rămâne un moment uimitor în istoria unui cătun din Apuseni. Din asemenea izvoare, se hrănesc tradiţiile şi rădăcinile unei comunităţi frumoase.

 

 

 

Laura OANA