Meşteşug pe cale de dispariţie. Nea Nela, ultimul curelar

În atelier. Prieteni și povești…

„Ăsta rămâne aici şi mi-l faci. Şi, când se desprinde, ţi-l aduc şi pe celălalt”, zice un bătrânel gârbovit şi adus de spate, care-i înmânează o pungă cu doi papuci de casă, destul de uzaţi. În următoarea jumătate de oră va mai veni o femeie cu două poşete la reparat, apoi încă un domn, fost tapiţer, tot cu nişte încălţări, un domn între două vârste şi un profesor de teologie venit din Bucureşti şi rămas, pentru tot restul vieţii, în liniştea micului orăşel din depresiunea Haţegului.

„La mine-i ca la moară!”, râde nenea Nela, ultimul curelar din Haţeg şi, cel mai probabil, ultimul din întreg judeţul Hunedoara. Cooperativa Haţegana s-a înfiinţat în 1971. Un an mai târziu, organizaţia avea să deschidă o mulţime de secţii: curelărie, broderie, confecţii, ţesătorie. „Prin ’77-’80 la ţesăorie erau peste 300 de femei! Doamnele de la Cooperativă încă mai au produse păstrate de-atunci”, povesteşte meşterul.

 Destin. Mecanic, curelar sau tinichigiu?

Acum 20 de ani, lucrând la un ham pentru cai

Stănescu Ionel. Ăsta e numele lui adevărat. Îşi face de lucru cu o teacă de briceag pe care trebuie s-o dea gata până la ora două, după prânz, când vine clientul după ea. Când și-a ales meseria asta, era doar un băieţandru. Abia terminase clasa a opta. Zice că avea de ales: mecanic, curelar sau tinichigiu.

„Nu mi-o plăcut aşa de mult… dar când am terminat clasa a opta, ca orice copil, m-am gândit că trebuie să fac şi eu ceva în viaţă, pentru mine şi pentru familia mea. La şcoală nu eram nici prea bun, nici prea la coadă… Erau trei variante în ’72, când am terminat eu clasa a opta: mecanic, curelar sau tinichigiu. Eu am vrut să mă fac mecanic auto, dar tata, fie iertat, face: «Măi, copile, mecanic auto n-ar fi prea bine… Tot mereu murdar de ulei, te bagi iarna pi sub maşini, stai în frig…»”

Până la urmă a ales să fie curelar. Un an a mers la şcoala de ucenici. Un an. Atât. De 45 de ani lucrează pentru Cooperativa Haţegana şi spune că nici nu-i trece prin cap să pună jos cuţitele, foarfecele şi acele de cusut!

Adolescent, curelar, sterilizator

În şcoala de ucenici avut vreme să înveţe şi nu prea. Zice că, pentru ca să fii meşter în meseria asta îţi trebuie câţiva ani buni! Vreo două luni i-a luat să înveţe să coase. Nu e uşor, râde nea’ Nelu, să împungi şi, în acelaşi timp, să şi coşi cu două ace. Pe vremea aia atelierul era undeva lângă fosta autogară mare din Haţeg.

Foaia cu notițe de acum 45 de ani

Acum 45 de ani a început să lucreze. Însă, înainte de a începe meseria pe care avea să o facă toată viaţa, a lucrat toată vacanţa de vară, trei luni încheiate, la conserve, ca să aibă „bănuţul lui”. Prin anii ’70 aşa era: chiar dacă erai minor, te puteau angaja pe perioada vacanţei de vară, sezonier. Ce-a făcut acolo? Sorta şi pregătea borcanele pentru compoturi. „Noi eram la sterilizare şi scoteam borcanele din coşuri. Era greu! Greu! Mult de lucru, iar borcanele când le scoteam de la sterilizare, te ardeai pă mâini!”. Ăia au fost primii bani pe care avea să-i câştige. Din toamnă, la nici 15 ani, s-a angajat. Un singur loc de muncă toată viaţa!

Oglinzi din piele pentru Germania şi Polonia

„Atelierul de curelărie nu era aici. Tot în Haţeg, da’ unde era autogara mare, pe drumul către gară, lângă Poliţie. În primu’ an… ce să-nveţi meserie?! La început abia am învăţat să cos cu acele. Mi-o trebuit vreo două luni să prind taina asta, aşa… să pot să cos. O mai durat mulţi ani ca să pot să fiu meseriaş, să pot să croiesc. Atunci se cereau multe hamuri, curele de ălea late, după ce au trecut câţiva ani ne-am axat pe oglinzi din piele, că aveau contracte cu Germania şi Polonia! Frumoase erau! Uite, aici, în fotografia asta… e făcută după Revoluţie. Era aici, în atelier. Am avut atunci nişte hamuri tari de tot, în lucru. O comandă de la Târgu-Jiu! O lună de zile am lucrat la ele! Se vede ce accesorii îs pe ele şi cât îs de înflorate, de împopoţonate…”

Maeştrii curelari, doi unguri aprigi

Meşterul care era responsabil de el, Ştefan Karol, lucra cot la cot cu un alt ungur priceput: Bathory Francisc. De la ei a furat ‘nea Nelu Stănescu meserie. A furat, dar mai ales a învăţat. Pentru că, dacă la cusut treaba mergea strună, când venea vorba de croit, tânărul învăţăcel arunca întotdeauna o privire pe caietul cu notiţe.

Îl mai păstrează şi acum şi râde, un râs încheiat un zâmbet şugubăţ, când îşi aminteşte cum aştepta ca meşterul său să se uite în altă parte, pentru a putea să se uite repede şi pe furiş, pe foile astăzi îngălbenite de vreme, pe care le ţine şi astăzi pe masă.

„Meşterii erau foarte pricepuţi, că de la ei am învăţat meserie. Până în Revoluţie am lucrat şapte ani cu Adi şi cu Gruia (n.r. alţi doi colegi) apoi Adi s-o retras, am rămas numai eu şi cu Gruia, iar acuma numai eu sîngur mai îs care mai practic meseria. Dispare croitorie, şuştăraie… Mie cusutul mi-o plăcut, da’ croitul mi s-o părut foarte greu! Nu-i uşor să ştii să coşi cu două ace ce-ai tăiat. Uite, schiţa asta o păstrez şi acum, din 1973. Sunt notiţele de la început. Când nu era Corci baci, cum îi spuneam noi, eu luam repede metrul şi măsuram după notiţe! Trebuia să ştii cât de mult să tai. Acum, de exemplu, eu aştea (n.r. dimensiunile) le visez. Nu mai îmi trăbă… Da, atunci era pierdere mare dacă tăiai prost, că stricai pielea şi nu mai aveai unde s-o foloseşti”.

Nela, curelarul cu plete

„Nici de croit nu e uşor. Am avut doi copii, am vrut să-i învăţ. Ce să crezi? Au stat câteva zile şi au plecat. Meseria asta trebuie să-ţi placă. Nu se poate face aşa, oricum. Mie mi-a plăcut, că… trebuia să-mi placă! Trebuia să fac şi eu ceva în viaţa asta!”

Lucra de dimineaţa până la prânz în atelier, iar la ora 12:00 era gata să fugă pe terenul de fotbal. Juca la „Avântul” Haţeg, echipă care-a ajuns chiar şi pe locul doi în judeţ.

„Marţa, joia şi vinerea. Trei zîle pe săptămână. Şi lui nea Corci nu pre’ îi convenea! Odată am început să plâng când o strâgat la mine! Erau echipe multe şi puternice, atunci! Păi, numai din Hunedoara era Constructoru’, IGCL Hunedoara şi Sportu’ Studenţesc, era la Deva, în partea Bradului, în Valea Jiului nu mai spun! No şi, după-aia, era Simeria, Călanul, Orăştia. Corvinu’ era în liga naţională!”.

Ca fotbalist nu era plătit. Doar din când în când, mai primea câte-o primă. 12 ani încheiaţi a jucat, spre exasperarea meşterului său, Ştefan, care astăzi nu mai este. Râde când îşi aminteşte cum suduia ungurul de la care a învăţat meserie, când auzea că „Nela” trebuie să plece, iar, pe stadion. Nela? Păi, de unde un asemenea nume de fată, îl întrebi? „-Aaaa… Păi de la Ionel, Nelu şi… pe atunci eram şi eu mai tinerel, aveam părul lung, plete… Aşa au început să mă strige prietenii pe teren… Nela!”

Astăzi, mândru nevoie mare de porecla lui, Nenea Nela şi-a imprimat şi pe halatul cu care lucrează porecla din tinereţe. Şi, înconjurat de zeci de curele şi alte zeci de unelte cu care bate, taie, perforează, subţiază, coase şi lipeşte, munceşte de dimineaţa până seara.

Opinci pentru toate meridianele

Ionel Stănescu e, printre altele, un maestru al pielăriei tradiţionale. Curele, chimire şi splendide opincuţe. Zice că altul în judeţ care să mai facă aşa ceva nu mai este. A rămas ultimul din patru-cinci meşteri curelari care lucrau odată numai în Haţeg! E drept, ştie că ar mai fi, la Pui, o făbricuţă care produce în serie obiecte din piele. Însă chimire, teci de cuţite şi, mai ales, splendidele opincuţe unicat care-i ies din mâni sunt de găsit doar aici, la Cooperativa Haţegana.

„După Revoluţie s-o revenit la tradiţia asta cu iile, cu opincile. Eu, înainte de ’90, n-am făcut. Primu’ model pe care am făcut a fost după o opincă de cauciuc. Am văzut că nu iasă chiar cum ar trebui şi mi le-am mai făcut eu singur, că nu ieşea chiar ca lumea, din piele. După aia am găsit o opincă făcută mai finuţă şi, după modelul ăla, mi-am mai făcut eu alte modele. Era treaba cu gurzuiu’ (n.r. vârful opincii), care vine tăiat pe interior, ca să fie mai mare. Am avut comenzi care mi-au cerut să fac cu gurzuiu’ mare de tot! Înainte se făceau şi din piele de porc, da’ era mai greu de lucrat. Aia de porc trebuie s-o bagi în apă să se-nmoaie, să o baţi… călcătura s-o ieie! Cea de ovină se lucră mult mai bine şi e şi mai rezistentă! Imediat după înfiinţare, prin anii ’70 nu am făcut opinci, că nu vroiau! Făceau femeile de la ţesătorie şi broderie ii şi cămeşi, dar bărbaţii purtau costumele populare cu cizme şi femeile cu pantofi. Astăzi oamenii s-or întors la tradiţie şi văd că le place! Aşa că opincile lui au ajuns în toată lumea: Europa, Canada, America, Australia… Lucrează doar în serie mică, iar totul este lucrat manual. Pentru cea mai simplă pereche de pincuţe, lucrează cel puţin trei ore şi jumătate. „Înainte de Paşti o româncă de-a noastă, din Petroşani, le-o dus în Canada. Şi le-o vrut d-elea cu cusătură dublă, care-ţi iau şase-şapte ore! Cinci perechi o dus!”, îşi aminteşte ‘nea Nela.

Meşter în prag de pensie: – Sper să mai tragă de mine!”

Peste câteva zile va împlini 61 de ani. Mai are puţin până la pensie, dar zice că n-ar vrea să iasă! „Sper să mai tragă de mine!, râde el. În momentu’ când te pensionezi, cred că nu mai ai nici atâta atracţie (n.r. tragere de inimă). Bine, o să vină şi ziua aia când o să mă pensionez. Da’, oricum, eu o să lucrez şi după aia. Tineretu’ nost’ nu îi interesat. Or venit vreo doi şi-or stat două-trei zile, da’ or plecat. E greu să faci cusătura şi munca nu prea e plătită.” Mai mult, din fabricile de piele de altădată s-a ales praful! „Acum eu iau blancu’ de la Braşov, de la Ghimbav. E sîngura fabrică din ţară care-o mai rămas! Înainte o fost multe: şi de blanc şi de toval (o piele mai tare şi mai groasă). Era la Cluj – Clujana, Braşovul, care atunci lucra numa’ pentru armată şi Poliţie, erau la Bucureşti două – Timpuri Noi şi Flacăra Roşie…”

În rest, după ce ei şi-au închis ateliere, unul după altul, n-a mai fost nimeni care să vrea să le continue meşteşugul.

Un ochi vesel, unul trist

Îşi aminteşte cum fetele lui veneau, când erau mici, şi se jucau prin atelier, perforându-i bucăţile din piele. Acum, însă, ele-au plecat. Cea mare, Cătălina, e plecată de ani de zile în Elveţia, unde a deschis un restaurant şi duce o viaţă îndestulată şi liniştită. Iar acum, de curând, a luat-o şi pe sora cea mică, Alina, alături de ea. Şi, în cele din urmă s-a dus şi soţia lui Ionel să le ajute. A rămas el singur, cu un ochi vesel şi unul trist.

Unul vesel, că-şi ştie fetele bine, şi unul trist, pentru că străinătatea i-a cam „furat” familia şi la lăsat văduv de bucuria asta. Nici vorbă, merge des la ele în vizită, iar despre elveţieni n-are decât cuvinte de laudă. Cu adevărat bine, însă, n-a reuşit să se simtă decât în Ţara Haţegului, printre valurile de blanc şi toval pe care le-a mânuit toată viaţa. Încălţăminte, poşete vechi, dar şi splendide curele, chimire şi opincuţe…

Cam asta e viaţa lui, aşa cum curge ea, dincoace de geamul în care bate soarele verii. De pe peretele pe care-a aşezat o ramă mare cu câteva fotografii, îi zâmbesc, luminos, fetele lui, tinere şi frumoase. Zâmbetul lor se îndreaptă acum spre el, tăcut, de la sute de kilometri, dintr-o altă ţară a munţilor. O altă lume. O lume bună, curată şi frumoasă. O lume căreia nea Nela, din motive numai bănuite de toată lumea, n-a putut niciodată să-i spună „acasă”.

Ada BERARU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.