Obișnuiți cu urâtul

Fostele blocuri de altădată sunt, astăzi, grav deteriorate.
Fostele blocuri “comuniste” sunt, astăzi, grav deteriorate.

Îţi e greu să crezi că această localitate încă era una plină de viaţă, în urmă cu 15-20 de ani. Dacă au fost cândva noi, tencuiala a căzut de pe aceste blocuri demult, așa că acum arată ca un om descărnat. Viu? Mort? Numai Bunul Dumnezeu poate şti. Deşi dincolo de ziduri este, totuşi, viaţă. Odată ce ţi-ai făcut curaj şi ai intrat, descoperi că unele apartamente sunt îngrijite şi chiar dau, ici-colo, după inima proprietarei, câteva semne de cochetărie. Altele, întocmai precum faţadele: pereţi murdari, miros pestilenţial… Zidurile sunt afumate. La unele geamuri, tâmplărie termopan. La altele, gratii și placaje. Sau, pur și simplu… nimic. Ferestre goale, negre, ca niște carii care vin din trecut și merg, adâncindu-se în structura clădirii, departe, spre un mâine condamnat la incertitudine, dezintegrare şi neputinţă. Paradoxal, în cartierul acesta nenorocit, aproape nimeni nu stă cu uşa încuiată. (Tocmai de aceea, pentru a proteja comunitatea, am omis intenţionat numele localităţii). Sunt comunele sau micile orăşele industrializate de altădată.

Viaţă improvizată.
Viaţă improvizată.

Localităţi în agonie. Localităţi care mor încet, ca nişte oameni loviţi de-un cancer pentru care nimeni nu le oferă leacul. Un cancer care le macină pe dinăuntru.

Aici numărul oamenilor a scăzut drastic. Şase din 10 au plecat sau au murit. Au mai rămas câţiva.

Cei mai tineri, mai curajoși, cei mai muncitori, dornici de o viață mai bună, au plecat demult peste granițe, pentru a câștiga cel dublu, triplu, chiar şi de cinci ori mai mult, decât ar putea vreodată să câştige în Hunedoara. Au rămas bătrânii, o mică parte a celor care, din diferite motive, nu au vrut sau nu au putut să plece, și copiii lor. Dacă-i întrebi cum îşi văd viitorul, ridică resemnaţi din umeri. Pentru ziua de mâine n-au niciun plan.

Unii vor pleca să lucreze peste graniţe, alăturându-li-se milioanelor de români care au avut îndrăzneala şi puterea să-şi lase viaţa în urmă şi să caute una mai bună, la mii de kilometri depărtare. Alţii stau şi aşteaptă. Între timp, încă de la primele ore ale dimineţii, unii dintre ei îşi găsesc o iluzorie scăpare în alcool. Alţii, în ciuda situaţiei cu care se confruntă, au devenit părinţi. O dată, de două ori, de şase ori. Nici nu ştii dacă e curaj, nebunie sau inconştienţă să faci cinci sau şase copii şi să trăieşti din ajutor social.

Uşile sărăciei...
Uşile sărăciei…

Unul dintre bărbaţi, Daniel, să-i spunem, va pleca în februarie în Cehia. A mai lucrat acolo. Iar cu banii aduşi, familia lui de şapte persoane şi-a mai întins de viaţă. Au pus parchet laminat în două camere şi-au schimbat două uşi. Dacă pleacă din nou, va lucra ca tâmplar. Chiar dacă nu a făcut şcoală de tâmplărie niciodată. Cehii nu au nevoie de diplome. Au nevoie doar de forţă de muncă.

Îmi amintesc cum, în urmă cu 20 de ani, aceşti oameni erau disponibilizaţi de la mine sau din siderurgie. Erau trimişi acasă şi, ca să li se închidă gura, primeau plăţi compensatorii. Mulţi dintre ei au venit atunci acasă, îmi amintesc bine, cu plase pline de bani.

N-am să pot uita niciodată feţele lor zâmbitoare, ochii strălucind la vederea fişicurilor. Unii dintre ei se jucau cu plasele de bani ca nişte copii, rotindu-le în aer sau aruncându-le, şmechereşte, pe masă. Stategia era, cel puţin pe hârtie, ca bună parte din ei să devină antreprenori. Reconversie profesională. Ăsta era planul. Desigur, sortit eşecului din start. Nişte termeni preţioşi, care n-au folosit niciodată, nimănui, la nimic.

Banii din plasele acelea burtoase s-au risipit repede pe tot felul de nebunii: ţigări, băutură, combine muzicale dintre cele mai scumpe şi telefoane mobile: aparatura high-tech a momentului. Astăzi, depăşită demult şi fără nicio valoare.

Eram în liceu atunci, când l-am auzit şi n-am mai putut să uit. L-am crezut. Cu mintea mea de adolescent naiv, AM VRUT SĂ CRED, AVEAM NEVOIE SĂ CRED că era adevărat. Era ministru al finanţelor. Decebal Traian Remeş. Mă pregăteam să plec la şcoală, când l-am văzut la ştiri: „Românii să aibă încredere! Va ieşi soarele şi pe strada noastră!” Astăzi, imaginile se amestecă toate ca-ntr-un caleidoscop: grămezile de bani cu zâmbete fericite şi iluzii ale disponibilizaţilor de care s-a ales praful, spusele lui Remeş despre soarele românilor şi… blocurile.

Ferestre absurde, fără lumină, închise cu uşi, prin care nu mai priveşte nimeni.
Ferestre absurde, fără lumină, închise cu uşi, prin care nu mai priveşte nimeni.

Blocurile acestea hidoase, care ascund atâtea poveşti splendide şi înfricoşătoare despre ceea ce s-ar numi DESTINE OMENEŞTI, aproape 30 de ani de neputinţă, şomaj, absurd, dezorganizare, haos, lipsă de sens…

Iar peste sărăcie, ca o plagă de neoprit, ca o pandemie a sufletelor noastre abrutizate, mizeria: gunoaiele care umplu marginile drumurilor şi parcările, oriunde-ai merge în ţara asta, delăsarea, nepăsarea. Care rod flămând din sufletul meu, zi de zi. Şi care mă fac să mă întreb dacă nu cumva era mai bine să fi plecat şi eu. Demult în urmă. Pentru că eu, spre deosebire de ei, orice aş face şi oricât am încercat, nu mă pot obişnui cu urâtul.

 

Ada BERARU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *