Parchetul General spune că 21 de articole modificate din Codul penal ar fi neconstituţionale

Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) anunţă că a finalizat analiza privind modificările aduse Codului penal, fiind identificate 21 de articole care ar fi neconstituţionale şi asupra cărora trebuie sesizată Curtea Constituţională, iar printre articolele contestate se află cele privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, condiţiile eliberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, confiscarea extinsă, terrmenele de prescripţie a răspunderii penale, traficul de influenţă, abuzul în serviciu şi constituirea unui grup infracţional organizat. În ceea ce priveşte modificările aduse articolului privind abuzul în serviciu, Parchetul General consideră că acestea încalcă Convenţia Naţiunilor Unite, iar actuala formă restrânge nepermis de mult domeniul de aplicabilitate a infracţiunii. „Limitarea sferei beneficiarilor folosului material necuvenit doar la soţ, părinţi, fraţi şi afini până la gradul II legalizează practic celelalte fapte de abuz în serviciu ale funcţionarului public săvârşite cu scopul de a obţine un folos material necuvenit pentru alte rude apropiate sau alte persoane. Funcţionarul public este apărat de răspunderea penală dacă prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea atribuţiilor reglementate în mod expres de lege, ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe de guvern asigură un folosul material necuvenit pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc), concubini, prieteni sau persoane cu care au stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate”, spune Parchetul General.

Parchetul General precizează că analiza sintetizează observaţiile primite de la unităţile şi structurile specializate de parchet din Ministerului Public.

„Având în vedere modul în care au fost adoptate o serie de modificări ale Codului penal şi Codului de procedură penală, fără a fi luate în considerare observaţiile şi propunerile formulate de către Consiliul Superior al Magistraturii şi asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor, fără a exista o consultare şi o colaborare reală cu instituţiile judiciare învestite cu aplicarea legislaţiei penale, analiza realizată în cadrul Ministerului Public a fost înaintată subiecţilor cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale”, arată Parchetul General.

Astfel, Parchetul General consideră că ar trebui sesizată Curtea Constituţională asupra următoarelor articole: Articolul 5 – Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Articolul 16 – Vinovăţia, Articolul 17- Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, Articolul 39 – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, Articolul 64 – Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, Articolul 75 – Circumstanţe atenuante, Articolul 96 – Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, Articolul 100 – Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, Articolul 121 : Confiscarea extinsă, Articolul art. 154 -Termenele de prescripţie a răspunderii penale, Articolul art. 155 – Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, Articolul art. 159 – Acordul de mediere, Articolul 173 – Legea penală, Articolul 175 – Funcţionar public, Articolul 189 – Omorul calificat, Articolul 269 – Favorizarea făptuitorului, Articolul 273 – Mărturia mincinoasă, Articolul 277 – Compromiterea intereselor justiţiei, Articolul 291 – Traficul de influenţă,  Articolul 297 – Abuzul în serviciu, Articolul 367- Constituirea unui grup infracţional organizat.

Astfel, în privinţa Articolului 75 – Circumstanţe atenuante, Parchetul General consideră că textul nu este inaplicabil în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunţarea sentinţei, până la rămânerea definitivă a acesteia. În acest interval, prima instanţa nu mai poate reveni asupra propriei soluţii.

Articolul 96 – Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, alineatul 4, în forma modificată, restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate la ipoteza în care pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Deşi a operat această modificare, legiuitorul nu a reglementat şi soluţia pe care instanţa o adoptă în cazul în care pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii de până la un an şi nu a corelat modificarea cu dispoziţiile art. 96 alin. 5, potrivit cărora, fără excepţie, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, consideră Ministerul Public.

În ceea ce priveşte Articolul 100 – Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, Parchetul spune că liberarea condiţionată este o îndepărtare de la regimul sancţionator stabilit deja prin hotărârea definitivă de condamnare şi, de aceea, o modificare ulterioară a pedepsei de executat trebuie să se bazeze pe dovezi care să justifice derogarea, care să facă proba că scopul pedepsei iniţial stabilite s-a atins.

Articolul 1121 – Confiscarea extinsă introduce un standard pentru confiscare extinsă similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscare specială. Or, confiscare extinsă este una fără condamnare, standardele sunt diferite de cele ale confiscarea specială. Tocmai de aceea, instrumentul european transpus prin aceste norme o impune separat şi sub alte condiţii decât confiscarea specială, afirmă Parchetul General.

Articolul art. 155 – Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, la Alineatul 2 se modifică în mod radical un principiu de drept penal consfinţit în legislaţia română, respectiv faptul că întreruperea cursul prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni. „Sub imperiul noii modificări, acest efect ar fi limitat doar la persoana faţă de care s-a realizat comunicarea, ceea ce încalcă principiul egalităţii în drepturi, având în vedere că două persoane aflate în situaţii similare, spre exemplu care au săvârşit împreună o infracţiune, ar putea suferi consecinţe juridice dacă organul judiciar a comunicat un act de procedură doar unei dintre acestea. Alineatul 3 modificarea adusă reduce semnificativ durata termenului de prescripţie specială, deşi noua lege a redus şi termenele de prescripţie generală şi limitele de pedeapsă pentru unele categorii de infracţiuni. Efectul va fi că nu vor putea fi trase la răspundere penală numeroase persoane care au săvârşit infracţiuni, fiind afectat echilibrul constituţional între drepturile persoanelor suspectate de săvârşirea unor infracţiuni şi interesele generale ale societăţii. Pentru păstrarea acestui echilibru, modificările legislative anterioare care au redus limitele de pedeapsă pentru infracţiuni au fost însoţite de creşterea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, pe când prezenta lege modifică ambele instituţii în acelaşi sens, în lipsa unei nevoi sociale care să justifice renunţarea la tradiţiile dreptului penal”, arată Parchetul instanţei supreme.

În ceea ce priveşte Articolul art. 1591 – Acordul de mediere, Parchetul consideră că textul nu are sens: „Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Acordul de mediere nu constituie, în sine, o instituţie de drept penal sau procesual penal; el este numai o procedură, un instrument, prin care persoanele îşi pot exprima, în anumite condiţii, voinţa asupra instituţiilor de drept substanţial sau procesual asupra cărora au dreptul de a dispune sau tranzacţiona. În măsura în care intenţia legiuitorului a fost să se refere la ipoteza în care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea retragerea au loc în faţa mediatorului, atunci textul este neconstituţional întrucât instituie o normă discriminatorie (între părţile şi subiecţii procesuali care îşi exprimă voinţa de aşi retrage plângerea sau de a se împăca în faţa unui mediator, şi cei care o fac în faţa organelor judiciare) Totodată, textul încalcă principiul privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei”.

Articolul 173 – Legea penală – Textul alineatului 4 nou introdus nu se înţelege. „Dacă intenţia a fost să se reglementeze efectul intervenţiei unei legi de dezincriminare sau a unei legi penale mai favorabile ori procedura după care se constată consecinţele unor atare situaţii, atunci textul contravine dispoziţiilor exprese ale: – art. 4 C.p. (aplicarea legii de dezincriminare), care reglementează deja aceste consecinţe; de altfel, art. 4 prevede că efectele se produc chiar prin intrarea în vigoare a legii noi (şi nu la 15 zile după acest moment); – art. 6 C.p. (aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei), care, de asemenea, stabilesc regulile de drept substanţial după care legea nouă mai favorabilă se aplică; – art. 595 şi 597 C.p.p. care reglementează detaliat procedura de urmat în cazul intervenirii, după judecarea definitivă a cauzei, a unei legi penale de dezincriminare ori a unei legi penale mai favorabile”.

În privinţa Articolului 175 – Funcţionar public, Parchetul spune că abrogarea alin. 2 dezincriminează parţial acele fapte care sunt prevăzute ca infracţiuni de corupţie şi de serviciu când sunt comise de către un funcţionar public sau faţă de un astfel de funcţionar. „Sfera noţiunii de funcţionar a fost stabilită, în art. 172 alin. (1) şi (2), în conformitate cu reglementările internaţionale la care România este parte. Dezincriminarea faptelor comise de către sau faţă de persoanele prevăzute la alin. (2) contravine, spre exemplu, obligaţiilor rezultând din Capitolul III al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, prin raportare la definiţia agentului public din art. 2 al Convenţiei. Abrogarea lasă fără suport şi, ca atare, cu conţinut imposibil de stabilit, dispoziţiile art. 178 şi incriminările din art. 259, art. 289, art. 308 şi art. 317 din Codul penal”, afimă Ministerul Public.

De asemenea, Ministerul public spune că Articolul 269 – Favorizarea făptuitorului este inaplicabil, la alineatul 4, prin caracterul general al formulării: Sunt indicate, fără nicio circumstanţiere, activităţi care au caracter legal şi a căror desfăşurare în condiţii de legalitate în nicio situaţie nu ar putea constitui nici infracţiunea de favorizare a făptuitorului, nici vreo altă infracţiune.

În ceea ce priveşte Articolul 273 – Mărturia mincinoasă, Parchetul spune că niciuna dintre ipotezele enumerate în text nu constituie, nici de lege lata, infracţiunea de mărturie mincinoasă: „Legiferarea prin inventarierea unor situaţii particulare fără vreo semnificaţie juridică proprie este contrară normelor de tehnică legislativă. Astfel, alineatul nou introdus nu are în realitate un conţinut normativ propriu: condiţiile de incriminare din alin. (1), precum şi aplicarea dispoziţiilor părţii generale a codului duc neechivoc la concluzia că faptele enumerate în alin. (4) nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă. Norma nou introdusă ar avea sens numai în măsura în care ar deroga de la cea incriminatorie: dacă ar prevedea anume situaţii în care, în lipsa normei derogatorii, fapta ar putea fi pedepsită ca mărturie mincinoasă (aşa cum este de altfel cauza de nepedepsire din alin. (3) al aceluiaşi articol, ori cea privind favorizarea comisă de membrii de familie sau afinii, din alin. (3) al art. 269 Cod penal”.

Articolul 277 – Compromiterea intereselor justiţiei Alineatul 3. Formularea „pedeapsa se majorează cu jumătate” este neclară şi, prin aceasta, inaplicabilă cât priveşte modul de stabilire a tratamentului sancţionator. Astfel, Parchetul consideră că nu se poate stabili dacă sensul ei ar fi acela că limitele pedepsei cu închisoarea se majorează cu jumătate, acela că maximul pedepsei se majorează cu jumătate sau acela că instanţa trebuie întâi să stabilească o pedeapsă cuprinsă între o lună şi un an şi apoi să o majoreze cu 16 jumătate, similar mecanismului de la aplicarea sporului.

Ministerul Public contestă şi Articolul 291 – Traficul de influenţă, considerând că la alineatul 1 modificarea făcută prin introducerea condiţiei ca promisiunea să fie urmată de intervenţia la funcţionarul public contravine obligaţiilor asumate prin ratificarea Convenţiei penale privind corupţia a Consiliului Europei referitoare la incriminarea traficului de influenţă. „Potrivit art. 12 din Convenţie statele trebuie să adopte măsuri legislative pentru a prevedea ca infracţiune fapte precum cele descrise în art. 291„indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit”.

În ceea ce priveşte Articolul 297 – Abuzul în serviciu, Parchetul General spune că, la alineatul 1, modificarea textului încalcă dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea 365 din 15 septembrie 2004 şi, prin aceasta, dispoziţia înscrisă în articolul 11 din Constituţia României. Potrivit articolului 19 din Convenţie, ”fiecare stat parte trebuie să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, în scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate”.

Forma propusă în proiectul de modificare, care restrânge nepermis de mult domeniul de aplicabilitate a infracţiunii, reprezintă o încălcare a acestei obligaţii instituită în sarcina statelor parte şi, implicit, a dispoziţiei constituţionale înscrise în articolul 11 potrivit căreia ”Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte” iar, ”tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

„Reglementarea propusă prin textul de modificare a articolului 297 Cod penal este de natură să conducă la excluderea din sfera răspunderii penale a unor fapte ilicite care presupun exercitarea de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu în mod necinstit şi incorect, afectând prin aceasta drepturile şi interesele cetăţenilor şi ale persoanelor juridice. Modificarea textului, restrânge nepermis de mult domeniul de aplicare a răspunderii penale a funcţionarului public prin cerinţa ca obţinerea folosului 19 material necuvenit să fie pentru ”sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv”. Limitarea sferei beneficiarilor folosului material necuvenit doar la soţ, părinţi, fraţi şi afini până la gradul II, legalizează practic celelalte fapte de abuz în serviciu ale funcţionarului public săvârşite cu scopul de a obţine un folos material necuvenit pentru alte rude apropiate sau alte persoane. Concret, funcţionarul public, este apărat de răspunderea penală dacă prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea atribuţiilor reglementate în mod expres de lege, ordonanţe de urgente sau ordonanţe de guvern asigură un folosul material necuvenit pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc), concubini, prieteni sau persoane cu care au stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate”, spune Parchetul General.

De asemenea, instituţia consideră că modificările propuse, care elimină pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, creează premisele ca funcţionarul care a săvârşit o faptă de abuz în serviciu să-şi poată desfăşura în continuare activitatea în funcţia publică, chiar dacă şi-a exercitat în mod necinstit şi incorect atribuţiile de serviciu ce-i reveneau.

„Eliminarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcţii publice, în raport cu alte infracţiuni la care aceasta este prevăzută, este contrară principiului conform căruia situaţii similare trebuie să primească rezolvări legale similare. Prin aceasta legea capătă un caracter aleatoriu şi nu raţional, coerent. Instituirea de norme în mod neraţional, prin selectarea de către legiuitor în mod aleatoriu dintre conduitele periculoase a celor pe care le incriminează, nu corespunde exigenţelor legiferării în cadrul statului de drept, contravenind astfel dispoziţiei consacrate de art. 1 alin 3 din Constituţie Alineatul 3. Niciuna dintre ipotezele enumerate în text nu constituie, nici de lege lata, infracţiunea de abuz în serviciu. Legiferarea prin inventarierea unor situaţii particulare fără vreo semnificaţie juridică proprie este contrară normelor de tehnică legislativă. Astfel, alineatul nou introdus nu are în realitate un conţinut normativ propriu. condiţiile de incriminare din alin. (1), precum şi aplicarea dispoziţiilor părţii generale a codului duc neechivoc la concluzia că faptele enumerate în alin. (3) nu pot constitui, prin ele însele, infracţiunea de abuz în serviciu. Norma nou introdusă ar avea sens numai în măsura în care ar deroga de la cea incriminatorie, prevăzând anumite situaţii în care, în lipsa normei derogatorii, fapta ar putea fi pedepsită. De altfel, dacă în privinţa activităţii de elaborare a legilor se poate identifica o persoană despre a cărei răspundere penală să se poată discuta, în privinţa emiterii sau aprobării actelor normative, norma este absurdă: emiterea 20 şi aprobarea nefiind „fapte” ale persoanelor fizice, ci ale autorităţilor care, în condiţiile art. 135 din Codul penal, nu răspund penal”, mai arată Parchetul instanţei supreme.

Articolul 367- Constituirea unui grup infracţional organizat este, de asemenea, contestat de Parchet, care spune că prin modificarea adusă elementelor constitutive ale infracţiunii de grup infracţional organizat, prin care se introduc cele două condiţii suplimentare (prevăzute de reglementarea anterioară – L.39/2003) se produce o dezincriminare parţială a infracţiunii în lipsa întrunirii tuturor condiţiilor prevăzute de legiuitor.

„Prin modificarea adusă textului în vigoare nu ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului primar potrivit art. 73 alin. 3 din Constituţie, ci în prezenţa unei modificări, respectiv a unei omisiuni legislative de a sancţiona asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni cu relevanţă constituţională, ce atrage competenţa instanţei de a reglementa acest viciu pe calea controlului de constituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 142 din Constituţie potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei. Or, modificarea introdusă conduce la dezincriminarea parţială a asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni în lipsa scopului urmărit şi în lipsa unor infracţiuni grave, or dacă asemenea fapte nu sunt sancţionate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloacele dreptului penal, are loc încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de codul penal, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia consacră astfel obligaţia legiuitorului de a lua măsuri prin adoptarea tuturor instrumentelor ce sunt necesare în vederea prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional. Aceste aspecte au fost subliniate chiar de către instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa (decizia nr. 224 din 2017) în care a arătat că legiuitorul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De altfel, Curtea a statuat că legiuitorul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare”, adaugă Parchetul.

 

news.ro