Regalitatea României: Prezențe în Județul Hunedoara (III). 4 mai 1922: Regele Ferdinand „cel Loial”, în „Valea Plângerii”

Intenționăm ca, prin grupajul de față, să prefațăm salutara inițiativă a  ridicării unei statui a Reginei Maria, în centrul istoric al municipiului Deva.

În decursul unui veac de istorie, Regalitatea României și-a lăsat amprenta durabilă în inimile hunedorenilor, grație vizitelor efectuate pe meleagurile Județului Hunedoara. Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Regele Mihai, dar și membrii Casei Regale de România au fost oaspeții de onoare ai hunedorenilor.

În rândurile de față, vom evoca vizita Regelui Ferdinand în Valea Jiului, din 4 mai 1922.

Una dintre puținele vizite „fulger” ale Regelui Ferdinand I, în Județul Hunedoara, mai precis în bazinul carbonifer al Văii Jiului, a avut loc cu doar câteva luni înaintea Încoronării de la Alba-Iulia. Cauza care l-a determinat pe Suveranul României la această călătorie fortuită a reprezentat-o catastrofa petrecută, în ziua de 27 aprilie 1922, la mina „Aurora” – „Aranka” de la Lupeni, de pe urma căreia și-au pierdut viața 82 de mineri.

 

Lupeni, 27 aprilie 1922. Tragedia din mina ucigașă

Nenorocirea de la Lupeni a fost descrisă, pe larg, în ziarele „Libertatea” (Orăștie), „Graiul muncitorimei” (Petroșani), „Minerul” (Sibiu), „Cosânzeana” (Cluj), iar aceste izvoare jurnalistice ne oferă o imagine asupra teribilului accident minier de atunci. De asemenea, hunedoreanul Marian Boboc a scris o carte referitoare la catastrofa petrecută în adâncurile pământului, intitulată „Regele Ferdinand I în Valea Plângerii. Cea mai mare catastrofă minieră din Valea Jiului: Mina «Aurelia» («Aranka»), 27 aprilie 1922, Lupeni” (Petroșani, 2022).

Intrarea în fosta mină „Aurora” Lupeni. foto Sorin Sandu

În acea zi nefastă, de 27 aprilie 1922, în jurul orei 12.30, ortacii lucrau la deschiderea unei noi galerii de legătură, în subteranul minei „Aurora” – „Aranka” Lupeni, „în stratul 13, blocul V”, folosind dinamita în acel scop. Însă, din nefericire, „…nimenea n-a simțit că, în coridor (galerie – n.n.), se aflau gaze”. Instantaneu detonării electrice a explozibilului, s-a aprins și metanul din adâncul minei, fapt care a produs o deflagrație uriașă, „…o zguduitură și o bubuitură mai puternică decât o sută de cartușe de dinamită, aprinzând și sfărâmînd totul în cuprinsul minei”. Pe o rază de mai multe sute de metri, explozia a devastat totul în cale, „…oameni și cai… A răsturnat vagoanele, a încovoiat șinele de fier… Înlăuntru în mină, n-a rămas piatră pe piatră sau vreo bucată de lemn lăsată la loc! Liniile ferate din mină, pe care umblă «râznele» (vagoanele mici de scos cărbunele, trase de cai), toate au fost zdrobite, strâmbate, încovoiate; râznele sparte, ușile rupte, caii morți, oamenii arși de vii ca tăciunii”.

Pagina de gardă a ziarului „Graiul Muncitorimei”, în care Văii Jiului i s-a atribuit supranumele „Valea Plângerii”, datorită dezastrului din 1922

Echipele de salvatori minieri ajunse la fața locului au rămas neputincioase. În mină, domnea un puternic „miros de carne prăjită”. Din 97 muncitori și 2 supraveghetori aflați în șut, 82 de mineri și-au pierdut viața. Alți 4 au fost „greu răniți” și 8 răniți ușor.

Scoaterea victimelor din adâncul pământului a durat 2 zile. La morga din Lupeni, imaginea era cutremurătoare: pe paie, zăceau 57 de trupuri arse și „…25, (despre) care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât niște grămezi de carne…”.

De pe urma celor răpuși în mină, au rămas 67 de văduve și 94 de orfani.

Numeroși gazetari din țară și din străinătate veniseră „să vadă și să fotografieze nenorocirea”. Ziarul „Graiul muncitorimei” din Petroșani, organ de presă al „Centrului Sindicatelor Naționale din Transilvania și Banat”, publica știrea despre cumplitul accident, intitulând Valea Jiului, cu litere de-o șchioapă, drept „Valea Plângerii”.

 

Explozia de la Lupeni „a răsunat” până în America

Vestea despre catastrofa minieră de la Lupeni a trecut Atlanticul, ajungând până în Statele Unite ale Americii, în California. „Associated Press” raporta, după nici trei zile de la tragicul eveniment, faptul că aproximativ „…100 de persoane au fost ucise, într-o explozie a unei mine din Lupeni, regiunea Transilvania. Corpurile a 50 de victime au fost complet carbonizate, în timp ce ale altora au fost sfârtecate în bucăți”. Știrea a apărut, nu întâmplător, chiar de Ziua internațională a oamenilor muncii (1 mai 1922), pe prima pagină a ziarului „San Bernardino Daily Sun”.

Ancheta, justiția și „prețul infam” al vieții celor 82 de mineri nevinovați: „9000 de lei amendă și trei luni de închisoare”…

Societatea civilă din România, prin condeiul jurnaliștilor, a solicitat imperios ca justiția să clarifice împrejurările carnagiului din Valea Jiului. Voci de presă, precum redacția revistei „Cosânzeana”, reclamau: „…cerem și noi să se stabilească adevărul în chestia nenorocirii de la Lupeni și, dacă există culpă, ea să fie pedepsită fără șovăire…”.

Ancheta efectuată de poliție a evidențiat cauzele ce au determinat accidentul colectiv de muncă de la Lupeni, din primăvara anului 1922. Acesta s-a datorat, în principal, condițiilor precare de securitate a muncii, existente în majoritatea minelor din Valea Jiului. În primul rând, ventilația galeriilor era insuficientă, ceea ce a favorizat acumularea de gaz metan și praf de cărbune în aer, creând un adevărat „cocktail Molotov”.

Supraveghetorul de mină („ștaigărul”) Cozac Ferencz declara că, la trei puncte de lucru, în care urma să se „puște cu dinamită”, aerul era încărcat cu gaz metan. La locul unde, ulterior, s-a produs deflagrația ucigașă, a constatat că „ventilatorul stă”, aerul fiind îmbâcsit cu gaz și cu „o cantitate mare de praf de cărbuni”.

Muncitorul Horvath Francisc, aflat „în serviciu la ventilatoare”, recunoștea în fața polițiștilor: „…în toată mina, se află două conducte de ventilatoare, dintre care, în ziua accidentului, numai una a funcționat, fiind cealaltă sub reparație”. Ghinion! Conducta scoasă din funcțiune era tocmai cea din zona unde s-a produs explozia. Însă, minerii fuseseră lăsați să-și continue lucrul.

Inginerul șef Ioan Lehotky, care coborâse în mina „Aranka” imediat după dezastru, mărturisea că, acolo, „…se simțea miros de gaz și fum, precum și un miros de carne prăjită”. În încercările repetate de a avansa spre epicentrul accidentului, acesta s-a oprit din drum „din cauza gazului”.

Presa muncitorească, precum ziarul „Minerul”, considera accidentul drept o crimă cauzată de „lăcomia capitalului”, considerându-i vinovați pe cei din patronat: „Cei 82 de mineri de la Lupeni n-ar fi trebuit să moară, dacă Direcțiunea (Societății Anonime a Minelor de Cărbuni Uricani-Valea Jiului – n.n.) n-ar fi fost așa lacomă după câștig și s-ar fi îngrijit ca să fie instalate ventilatoarele până la locul de lucru… Și e lucru cert că, în minele din Lupeni, nu sunt aparate de stropit praful de cărbune, care se produce în timpul lucrului și care se aprinde tot așa de ușor ca și gazul metan”.

În urma procesului desfășurat la Tribunalul Județean din Deva, s-a stabilit vinovăția Societății Anonime a Minelor de Cărbuni Uricani-Valea Jiului, inginerul-șef fiind sancționat cu o amendă de 9000 lei, iar șeful de lucrări condamnat la trei luni de închisoare.

Necrologul în care sunt pomeniți minerii căzuți victimă în accidentul colectiv de muncă de la Lupeni, din 27 aprilie 1922. Sursa – Constantin Jujan

Doliu în „Valea Plângerii”. La înmormântarea minerilor, a luat parte Principele Moștenitor Carol (?)

Înmormântarea celor 82 mineri, adevărați martiri căzuți pe „altarul” muncii, a avut loc, duminică, 30 aprilie 1922. Cortegiului îndoliat i s-au alăturat reprezentanții asociațiilor muncitorești din țară. Se estima că, la funeralii, au luat parte circa 20.000 de oameni. Alte surse jurnalistice apreciau că, „la înmormântare, a participat o mulțime de peste 40.000 oameni”.

Din câte se pare, Prințul Carol, fiul Regelui Ferdinand, a fost desemnat să participe la înmormântare, din partea Casei Regale, împreună cu doi miniștri. În mod curios, prezența acestuia în Valea Jiului a trecut aproape nesemnalată de presa vremii. Nici serviciile Siguranței Statului nu raportează acest fapt, păstrând o anumită discreție.

Pe un teren liber din afara Lupeniului, unde fusese amenajat „un altar cu Cruce mare”, preoții aparținând „tuturor confesiunilor celor morți au slujit Prohodul. Întâi, greco-orientalii și greco-catolicii, apoi romano-catolicii, reformații, evanghelicii și unitarienii, toți rugându-se pentru odihna sufletelor acestor muncitori atinși de aripa unei clipe fără de noroc”.

Sub o mare de flori și un „diluviu” de lacrimi, lungul cortegiu funerar a ajuns, către seară, la cimitirul unde cei 82 de eroi mineri au fost înmormântați. Cu adevărat, Valea Jiului se transformase într-o „Vale a Plângerii”.

7 Lupeni, 30 aprilie 1922. Înmormântarea celor 82 de mineri, căzuți victimă în mina „Aurora”. Sursa – ziarulexclusiv.ro

Regele Ferdinand „cel Loial”, la Lupeni, alături de văduvele, orfanii și minerii năpăstuiți de soartă

Luând la cunoștință, cu îngrijorare, despre catastrofa de la Lupeni, Regele Ferdinand a luat decizia să meargă, cât mai curând posibil, la locul nenorocirii. La fel cum, în timpul Marelui Război, a stat mereu alături de soldați, spre a-i îmbărbăta, și de această dată, precum un adevărat părinte al națiunii, Suveranul a voit să fie alături de familiile îndoliate ale minerilor.

În primele zile ale lunii mai 1922, Siguranța Statului informa, prin telegrame cifrate, autoritățile locale din Valea Jiului asupra programului preconizatei vizite regale:

M.S. Regele sosește, joi dimineață (4 mai 1922 – n.n.), la Simeria, pentru a merge la Lupeni… De la Simeria, merge prin Petroșani, la Lupeni, iar de la Lupeni, se va înapoia la Petroșani, unde M.S. Regele dorește a lua un prânz strict intim, suita constând din 5 persoane”.

La rândul lor, gazetele bucureștene anunțau vizita monarhului la Lupeni, cu scopul de a aduce consolare și „împărți ajutoare familiilor celor nenorociți”.

La o săptămână de la dezastru, Suveranul i-a vizitat pe minerii Văii Jiului. Potrivit comunicatului oficial al Prefecturii Hunedoara, trenul regal a ajuns, la Simeria, în ziua de „4 mai (1922), dimineața, la ora 9”. De acolo, Regele „a plecat cu automobilul, spre Lupeni, însoțit de prefectul județului și doi adjutanți regali”. Deși călătoria suveranului nu avea la bază o motivație sărbătorească, în localitățile traversate de acesta, hunedorenii l-au întâmpinat „cu steaguri naționale și cu cununi”, însoțite de ovații și flori.

Dintr-o notă-raport a șefului Brigăzii Speciale de Siguranță a Statului Petroșani, reiese că Regele Ferdinand a sosit la Petroșani, în jurul orelor 12. În fața primăriei orașului, Majestatea Sa a fost așteptată „cu bucurie și însuflețire,… de peste 2000 de persoane”, în frunte cu autoritățile locale. „Muzica Societății (Miniere) a cântat Imnul Regal”. Un pluton de infanterie i-a prezentat onorul, iar primarul i-a ieșit înainte cu pâine și sare. După ceremonia oficială, Regele și suita acestuia au servit „o mică gustare” la „Casina Societății pentru scoaterea cărbunilor”.

Din Petroșani, „împreună cu d-nii. Miniștri Cosma și Mârzescu, au plecat la Lupeni”, cu automobilul. Pe drum, suveranul a poposit și la Vulcan, unde „a fost întâmpinat de preotul Rusan, cu tava cu pâine, și înconjurat de numeros public… Străzile și locul de primire a Regelui erau înțesate cu brazi verzi și tricoloruri”. Înaltului oaspete al Văii Jiului i-au ieșit în întâmpinare „copiii școlari, conduși de profesorii lor, toți cu tricolorul Țării”. Staționarea la Vulcan a durat doar 10 minute.

Potrivit agenților secreți ai Siguranței, în jurul orei 13.10, Regele a ajuns la Lupeni. La primărie, i s-a pregătit primirea oficială, de către edil și de poporul adunat din împrejurimi „în număr de 7000-8000” de oameni. O gardă militară și comandantul Corpului VII de Armată i-au prezentat onorul conducătorului țării.

Fără a mai zăbovi, Regele a intrat în primărie. „Mame deznădăjduite și copii cu lacrimi în ochi au fost ascultați de M.S. Regele”. Impresionat adânc, suveranul țării „a împărțit bani orfanilor și văduvelor”, ajutoarele însumând „120 000 lei, dăruiți de Familia Regală… Un muncitor a mulțumit M.S. Regelui, cu cuvinte foarte mișcătoare, înlăcrămate, fanfara a cântat «Trăiască Regele»”.

Prin mâna ministrului G. Mârzescu, Ministerul Muncii a acordat un ajutor în valoare de 300.000 lei.

Interesându-se de soarta acelora rămași de pe urma victimelor, Regele țării „le-a făgăduit că toate familiile celor ce și-au găsit moartea așa de tragic, nu vor fi lăsate fără sprijinul societății. Și, în același timp, s-a înființat un comitet de ajutor sub patronajul M.S. Regelui, compus din Î.P.S.S. Mitropolitul Primat Dr Miron Cristea, d-nii. miniștri Mârzescu și A. Cozma, Eugen Botez și alții”.

Ulterior, suveranul a vizitat „spitalul societății (miniere), unde se aflau 4 răniți de explozie, primind și aceștia ajutor”.

Prin prezența sa în mijlocul celor năpăstuiți de teribila tragedie, Regele a oferit consolare, încredere și speranță populației greu încercate din Lupeni, așa după cum o relevă rapoartele Siguranței Statului: „Sosirea Majestății Sale… și distribuirea sumelor către familiile rămase fără câștigătorul de pâine a avut asupra populațiunii și a muncitorimii un efect nespus. Muncitorimea, care-și pierduse capul îndeajuns și descurajată, și-a ridicat capul iar și s-a însuflețit…”.

Înainte de ora 16, Regele Ferdinand părăsea Lupeniul, cu destinația Petroșani. Acolo, direcțiunea minelor „a aranjat o masă”, în onoarea oaspeților. Reîntoarcerea la Simeria s-a efectuat cu un tren special. La orele 21, trenul regal, cu Regele Ferdinand și mica suită care-l întovărășea, pornea din Simeria către București.

 

 

Regele Ferdinand, Regina Maria și Regele Mihai, ctitori ai bisericii minerilor din Lupeni

Cu ocazia aceleiași vizite, Suveranul României și-a arătat disponibilitatea pentru a sprijini construirea unei noi biserici ortodoxe la Lupeni, ce a primit hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Edificarea lăcașului de închinare al minerilor a început, în anul 1923, fiind târnosită, în noiembrie 1929, de către Mitropolitul Nicolae Bălan.

Tabloul votiv, pictat de către pictorul Traian Cornescu, în 1929, a supraviețuit până în zilele noastre. Realizat pe unul din pereții pronaosului, acesta îi înfățișează pe ctitori: Regele Ferdinand, Regina Maria și pe Regele Mihai (copil), care ține în mâini biserica, în miniatură. Semn indubitabil că așezământul bisericesc a fost ridicat cu sprijinul material al Casei Regale, în timpul domniei Regilor Ferdinand și Maria, precum și a primei domnii a Regelui Mihai.

Tabloul votiv din Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Lupeni. Sursa – Adrian Halga

După plecarea forțată în exil a Regelui Mihai, această frescă a fost spoită cu vopsea neagră. Câteva decenii mai târziu, tabloul votiv a răzbătut la lumină. Până în decembrie 1989, preotul paroh Paraschiv Negreanu s-a văzut nevoit să îl acopere cu o pânză albă. De asemenea, în biserică, se află jilțul Regelui, lângă cel destinat Arhiereului locului.

Pro Memoria

La Lupeni, un monument comemorativ amintește despre cea mai mare tragedie minieră din sud-estul Europei, petrecută în nefasta zi de 27 aprilie 1922. Manualele de istorie tac.

Despre solidaritatea Regelui Ferdinand cu familiile victimelor și cu minerii, prin venirea Majestății Sale la Lupeni, „grăiesc” doar documentele, ziarele vechi și puținele cărți. Deși am căutat cu asiduitate, mărturii fotografice referitoare la acea vizită regală nu credem că s-au mai păstrat.

Însă, puțin cunoscuta vizită a Regelui Ferdinand „cel Loial” în „Valea Plângerii”, din ziua de 4 mai 1922, a învederat misiunea istorică care îi fusese hărăzită, aceea de „Rege al tuturor românilor”.

dr. Dorin Petresc


Recomandăm cititorilor:

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *