Rugăciuni în lacrimi, la plecarea primului episcop al Devei şi Hunedoarei

Toamna aşterne o dimineaţă blândă peste oraşul de la poalele Cetăţii. Zeci de credincioşi în haine cernite s-au aşezat în pâlcuri, pe stradă, în faţa porţilor deschise larg ale catedralei. Un călugăr se roagă dintr-o carte aşezată pe genunchi. O lumânare îi veghează rugile în urcarea către cer.

În jurul bisericii, păşesc cu molcom alţi şi alţi oameni, în timp ce feţe bisericeşti vin cu zecile către lăcaşul unde este străjuit Preasfinţitul Părinte Gurie, întâiul episcop al Devei şi Hunedoarei.

Un om cu straie ponosite se apropie de uşa laterală, pleacă fruntea şi rămâne acolo ceva vreme, cu gândurile şi lacrimile lui. După o vreme, zbate din umeri şi apucă cu gura de traista de pe şold. Chinuit, cu un ciot de mână, reuşeşte să scoată o cărticică de rugăciuni, de-o palmă.

Lumea din jur încremeneşte cu ochii la bărbatul care le pune în faţă o straşnică lecţie de viaţă. „Incredibil” – şopteşte cineva – „El se străduieşte aşa şi noi nu ne putem ruga cu două mâini!” Când ajunge la capătul paginii, omul prinde cărţulia cu umărul şi întoarce foile cu buzele. Împrejurul lui, oamenii plâng, emoţionaţi.

Petrică Moroşan a bătut atât amar de cale din Bucureşti, să se roage pentru omul care i-a dat sprijin: „De fiecare dată când venea în Bucureşti, mă ajuta cu bani, se oprea, povestea, binecuvânta. De asta am venit – să-i mulţumesc cum pot!”

De lângă uşă, doi bărbaţi în straie populare, cu tricolorul în mâini, îl privesc cu ochii în lacrimi: „Părintele Gurie a făcut ce a făcut pentru credincioşii români şi de asta am cugetat că se cuvine să venim aici cu steagul!” Pe uşă, iese grăbit un bărbat. L-au adus aici, cu totul alte motive: „De câteva ori i-am gândit rău Părintelui Gurie. Am venit acum să îmi cer iertare. Aşa am simţit că trebuie!”

Zidurile Catedralei Episcopale sunt mărginite cu borduri de flori, buchete şi coroane. Liturghia a început deja, dar spre biserică continuă să vină o mulţime de preoţi şi călugăriţe. Slujba se poate urmări pe două ecrane imense montate în stradă. Arhiereii sunt întâmpinaţi la poartă şi conduşi înăuntru, să se alăture celor ce se roagă.

ÎPS Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a ajuns de la primele ceasuri. Apoi, pe măsură ce orele înaintează, se strâng tot mai mulţi – lumea numără vreo douăzeci de episcopi veniţi la Deva, chiar şi episcopii care păstoresc români ortodocşi din Ungaria, Spania şi Portugalia.

Sosesc aici şi ÎPS Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, urmat de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurenţiu. Nimeni nu mai ştie exact numărul preoţilor şi diaconilor.

„Îl plângem pe Preasfinţitul Gurie pentru că ne-a fost precum un părinte. Nu este uşor să păstoreşti o episcopie, dar s-o ridici din temelii. Cei care i-au urmărit îndeaproape activitatea ştiu câte a făcut şi toate donaţiile erau la îndemnul său. S-a oferit sprijin spitalelor, echipamente moderne, s-au făcut centre de tineret, două case pentru copii şi suntem pe cale să finalizăm o grădiniţă. A fost un om extraordinar. Este o mare, mare pierdere pentru noi, dar nădăjduim că am câştigat un înger, în cer”, spune părintele Gabriel Miricescu, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Devei şi Hunedoarei.

 

Un alt preot şopteşte cu ochii în lacrimi: „Era unul dintre acei oameni atât de rari care avea darul iubirii necondiţionate”. O măicuţă povesteşte: „Poate nu o să vă vină să credeţi, dar Părintele Gurie ieşea cu copilul la păscut oile, la noi, la Mănăstirea Lainici. Stătea aproape de oameni!”

 

Mulţi preoţi care vorbesc despre PS Gurie nu îşi pot stăpâni lacrimile: „Ce om a fost! Ne-a fost ca un părinte, nu şef, nu episcop, ci părinte! L-am simţit, atât de aproape, de când a venit aici, am simţit că ne iubeşte ca un părinte adevărat”, rosteşte părintele Alin Opârlesc de la Haţeg. „Pentru toate acestea, pentru căldura sa, pentru milostenia sa îi suntem recunoscători şi-l rugăm pe Dumnezeu să-l aşeze în rândul marilor ierarhi şi sfinţi ai bisericii noastre care au făcut atât de multe pentru întărirea vieţii duhovniceşti în ţara noastră”, spune preotul Cătălin Grigore Naşca.

De joi seară, de când sicriul cu trupul Preasfinţiei sale a fost adus în catedrală, rugăciunile nu contenesc. Şi la fel, lungul şir de credincioşi care s-a perindat prin biserică, semn că a fost un episcop nu temut, ci iubit.

Printre cei care îl plâng, sunt şi rudele sale venite din satul natal Huta, din judeţul Cluj. „Ne este tare greu să vorbim despre el, acum. Preasfinţia sa a fost cu suflet bun de când era copil. Sunt verişoara sa şi nu îmi vine să cred că s-a dus aşa, la anii ăştia.”

După liturghie, urmează slujba înmormântării săvârşită de un sobor de arhierei condus de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurenţiu. La finalul ei, s-a citit mesajul de condoleanţe al PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, iar Episcopul Andrei a amintit de viaţa şi activitatea duhovnicească a regretatului episcop.

 

ÎPS Mitropolit Laurenţiu a adăugat un cuvânt de învăţătură: „Nu numărul anilor contează, ci ceea ce ai făcut în perioada de vieţuire pe pământ. Preafinţitul Părintele nostru Gurie a plecat la nici 53 de ani. Se văd lucrurile pe care le-a lăsat, dar eu vreau să mă refer la taina pe care trebuie s-o înţelegem – că Dumnezeu nu a vrut să ne întristeze acum, când suntem mai întristaţi decât oricând, când suntem mai fricoşi decât oricând, ci a vrut să ne întărească.

A vrut să dea model de dăruire şi de jertfire, pentru că el s-a jertfit pentru Biserica lui Hristos şi a plătit cu viaţa. A plătit şi pentru noi, pentru ca noi să rămânem în biserică ca într-o corabie a mântuirii. Singura care ne duce la liman, singura care ne dă leac pentru orice neputinţă şi orice boală oricât ar fi ea de periculoasă.”

Preasfinţitului Gurie a slujit Biserica două decenii: opt ani ca episcop-vicar, apoi 12 ani ca episcop: „Este omul care a pus temelie Episcopiei Devei şi Hunedoarei. (…) Nu a avut timp de odihnă, nici nu s-a oprit din misiunea aceasta, şi amintesc de cele 70 de mii  cărţi de catehism, care au fost înmânate familiilor. A dovedit grijă faţă de tineret, faţă de mănăstiri, sunt toate lucrările sociale împlinite sau care sunt în derulare, catedrala nouă care a fost deja sfinţită, toate acestea şi multe altele ştiute doar de Dumnezeu. (…) Toate le punem în buchet de cinstire pe care îl prezentăm în faţa Domnului… A fost harnic şi darnic. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul revărsat asupra eparhiei noastre prin persoana Părintelui Gurie (…) Pe cât am fost de uimit de boala sa, pe atât am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns în ultima clipă să fiu lângă el, împreună cu vrednicul său ucenic, Vicarul Nestor Hunedoreanul”, a vorbit ierarhul.

A vorbit apoi ÎPS Mitropolitul Ioan, cu vocea înecată de lacrimi. „O cunună de arhierei au venit astăzi să-şi ia rămas bun de la unul dintre cei mai iubiţi ierarhi tineri din Sfântul Sinod. Dintre câţi ne vedeţi că suntem aici, patru am plecat de la Mănăstirea Lainici … De ce cel mai tânăr dintre noi a plecat şi nu eu, că sunt cel mai în vârstă. Cel mai tânăr, cel mai în floarea vieţii. Am zis întru mine: el şi-a făcut datoria! A împlinit tot ce i-a dat Dumnezeu să facă! (…) Iubiţi fraţi şi surori, Dumnezeu nu ia la rând, ci ia din rând pe cine voieşte. … Să ne pregătim că nici noi nu ştim când va bate la porţile noastre Dumnezeu şi va zice : Vino la mine!”

Din partea preoţilor hunedoreni, părintelui Vasile Vlad i-a revenit sarcina să vorbească despre primul episcop al acestor meleaguri: „În 29 noiembrie 2009, îl întâmpinam în această catedrală zicând: „Vă primim şi vă privim ca pe Darul lui Dumnezeu! (…) Iată-ne acum, după 12 ani, că suntem la ceasul privirii în urmă şi la răscrucea ce ne aşează pe toţi la uşa veşniciei înaintea tronului judecăţii lui Dumnezeu. Aţi fost şi rămâneţi răspunsul lui Dumnezeu la căutările şi credinţele poporului hunedorean. Am tânjit după un ierarh părinte şi aţi fost inima, în care fiecare preot şi monah şi-a găsit odihnă şi sălaş. Am însetat după un reper şi am găsit în sfinţia voastră dragostea care le rabdă pe toate şi fară urmă de reproş le poartă pe toate. … Am alergat după sfinţi şi ne-aţi ieşit în întâmpinare cu Părintele Arsenie, pregătind canonizarea lui.

Durerilor, rănilor trupului, foamei şi sărăciei le-aţi răspuns  cu mângâierea hranei de toate zilele şi aparatura medicală menită să aline suferinţele trupului. Pe copiii îndrăgostiţi de carte şi de cunoaştere i-aţi întâmpinat cu burse de studiu, iar pe cei cu vocaţie monahală, cu pietre de temelie pentru noi altare în care Dumnezeu să-şi facă locul. … Amintesc cuvintele Înalt Prasfinţilutului Teofan, care, în 2009, după instalare, mi-a spus : „Voi preoţii să aveţi grijă de el! E un suflet curat, de copil. E un sfânt!”

Mai mulţi preoţi au purtat sicriul cu trupul Preasfinţitului Gurie, roată, în jurul Catedralei Episcopale, în alaiul arhiereilor, preoţilor, măicuţelor şi credincioşilor, în sunetul clopotelor şi al toacei.

Mormântul pentru trupul neînsufleţit a fost pregătit în pridvorul bisericii pentru ca toţi cei ce vor păşi în catedrală să înalţe o rugăciune pentru odihna primului Episcop al Devei şi Hunedoarei. A fost adus pământ din locuri sfinte în semn de veşnică legătură duhovnicească a ierarhului cu mănăstirile Lainici şi Prislop.

Un bărbat se apropie şi povesteşte: „Cred că Părintele Gurie a adus dragostea creştinească pe aceste meleaguri. Eu stau în apropiere, îl vedeam cum iese, merge la bancomat şi dădea bani săracilor sau celor ce aveau nevoie. Va fi greu să găsim un asemenea om.”

Apreciatul părintele Constantin Necula a notat pentru doxologia.ro câteva „gânduri de prieten la plecarea Preasfințitului Gurie Georgiu”.

A amintit de vremurile şi locurile în care s-au cunoscut, în Italia, la Padova: „…Însoțea în vindecare pe Părintele Nicolae Necula, ce abia fusese operat. Am avut timp doar să ne salutăm. (…) Pleca foarte de dimineață la spital și venea târziu, rupt de oboseală. Povesteam un pic și fugea să-și facă temele pentru studiu. (…) A rămas  colegul strașnic, omul de glumă și rugăciune. (…) Luase de la cei doi Părinți sufletești ai săi mari calități. De la Mitropolitul Nestor al Olteniei o bonomie caldă, o „haioșenie” discretă în înfruntarea urâtului. De la Monseniorul Antonio Matiazzo ceva nobil, de dincolo de lume, un ștaif episcopal special. Un soi de liniște cuminte. Săritor și smerit, cucernic și extrem de deschis, Preasfințitul Gurie a devenit, pentru cei din regiunea Hunedoarei, Părintele lor. (…)

Egal cu sine. Simpatizat de preoți și oameni. Simplu. Mereu atent să bucure cu prezența sa. O risipă de om. O tandrețe de om.”

 

 

Laura OANA

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.