SUB CULTURĂ: Visând la România în care oamenii cinstiți vor depăși, măcar o zi, măcar cu o unitate, hoții

Insistăm, prin nepăsare și comoditate, în a rămâne inculți și goi în amprentă națională. Practicăm prea des un mimetism subuman, repetând, ca niște viniluri zgâriate, formule toxice promovate de mici sau mari escroci ai timpului pe care-l trăim. Vorbim vorbe, cum ar spune un înțelept al limbii române despre lipsa de înțelegere, despre prea puțina minte a celui care repetă prostește ce-i spun alții.

La zi, ți se aruncă în față, din mulțimea repetând rețetele unui jurnalism românesc retardat și subalfabetizat, dar de mare audiență: „vom rămâne fără pensii”, „vom muri de foame”, „vin nemții și ne fură tot”, „ne conduc naziștii”, „vin rușii și ne fură (deși „rușii par mai simpatici și dacă ne violează drumul european”, cum ne spun jurnaliști români de „nucleară” audiență!), „de mâine se scumpește curentul, chiar dacă am semnat pentru preț fix pentru următorul an”, „neomarxiștii, ultraliberali, de dreapta extremă  și de stânga ne vor face fetele băieți și nevestele vor bea în locul nostru la crâșmă”… Mormane de cărbuni aprinși pe paiele sărăciei românești. Știri false, croite din mizerie. Și ce dacă!, se aude zumzetul național, voința nației, mândria populară, distracția necesară pentru a te simți român…

Lumea moare intelectual și se caută soluții. România își admiră păduchii

Lucrurile stau încă mai rău… În presa românească, în societatea românească lipsesc discuțiile serioase legate de civilizația de secol XXI, chiar și în domeniul pensiilor, salariilor, asistenței medicale și sociale, marxismului sau liberalismului de tip nou. Sau chiar de relația reală cu romii/ țiganii noștri cei de toate zilele, cu care am împărțit și pita comunismului și cea a capitalismului tot într-un fel, cu aceleași bucurii, cu aceleași nenorociri. Lipsesc. Miștocăreala e mai atractivă, mai gustoasă, mai simplă, mai „de cartier”. De unde și zumzetul de mai sus.

Dar, mai ales, lipsesc reperele necesare legate de noile curente ideologice din lumea modernă, de noile și complicatele provocării ale viitorului apropiat… toate călcate în picioare sau mestecate românește, pentru că le „explică” semianalfabeți din  politica sau mass-media românească. Rămânem, încrâncenați, în afara civilizației cu acel perpetuum mobile al lipsei de acțiune/ implicare: se poate și mai rău”.

Într-o paranteză exagerat de scurtă (pentru un subiect atât de complicat), aș da un singur exemplu: în România nu se discută serios și aplicat și nu li se explică oamenilor adevăratele mari provocări ale lumii de astăzi în orizontul cenușiu al zilei de mâine. În România – nici nu e nevoie de analize sociologice exacte, ci doar de o privire simplă asupra societății -, aproape nimeni nu știe ce înseamnă mișcările puse sub semnul „woke”, avatarurile islamofiliei otova cu fobia sau care este dimensiunea cutremurului educațional și cultural al „cancel culture” care tinde să intoxice occidentul european parazitând pe tentațiile de extremă și anarhie. În lumea civilizată, care refuză să includă o Românie cu cetățeni care le știu pe toate și nu au nevoie de carte, nu există zi în care aceste subiecte, care sunt legate și au devenit pericol public pentru întreaga lume, să nu fie aproape de cap de ziar și manifest în lucru pentru marii intelectuali ai lumii. Zi de zi. De ce? Pentru că nu poți asista pasiv la nenorociri care ar putea avea efecte mult mai grave și de termen mult mai îndelungat chiar decât o pandemie precum COVID-19.

Noi? Hrănim cerșetorii de viață fără niciun merit

Lumea de mâine este în pericol să hrănească un totalitarism față de care comunismul deja devine biet copil prost. De ce România nu este angrenată în efortul intelectual global de a răspunde la astfel de întrebări/ provocări? Pentru că în România se practică mimetismul subcultural/ subalfabetizat. Pentru că la noi se practică temele false și pițiponcăreala care naște hohote hidoase. Pentru că în România nu este respectată vocea unui intelectual (nici măcar existența lui!), ci bâlbâiala grețoasă a unor analfabeți care sunt admirați pentru că nu cer știință de carte pentru a fi înțeleși, care le explică tuturor că, în România, trăiești bine, ba chiar ajungi în fruntea societății, mai ales dacă ești vicios, nesimțit, bolovan, jegos și lipsit de omenie.

Vorbim vorbe, cum ar spune un înțelept al limbii române despre lipsa de înțelegere, despre prea puțina minte a celui care repetă prostește ce-i spun alții.

Iar politicienii noștri, pe care-i lăsăm/ îi alegem repetat să fie reprezentanții noștri tehui în fața lumii civilizate, spun că asta e gaura lor de covrig, aurora lor boreală, visul nopților lor de vară, genuflexiunea simbolică ce le conferă, artritic, demnitatea pe care nu o au, norul de deasupra mocirlei, viața lor de cerșetori de viață pe care nu o pot câștiga pe merit.

Credeți că e crud, că sună rău, că „sunt și ei oameni” și trebuie tratați creștinești, în stilul românesc: „lasă-i, mamă, să fure, că și noi am fura, dacă am avea de unde și cum!”?

Umbre sub masa bivolilor

România paradoxală a secolului XXI a dobândit, după 1989, dreptul și posibilitatea libertății, cheia către civilizație. Pare că nu i-a folosit la nimic. Libertatea românească post-1989 a însemnat ca vechii nomenclaturiști comuniști și slugile lor să devină „eroi ai revoluției” și stăpâni ai politicii românești. Îi avem în fața ochilor și astăzi, după trei decenii, în fiecare nenorocită de zi în care nu ne descurcăm, în care ne bat cămătarii la poartă și ne irosim ciugulind firimituri de la mesele unor bivoli nesătui, care nu sunt pesediști, peneliști, udemeriști sau cum Dumnezeu își mai spun, ci sunt ființe hidoase, paraziți care se hrănesc cu neputința noastră asumată de a înțelege, de a fi întregi, de a ne urma visele, de a cere și a ne construi o viață demnă.

Între timp, oamenii care au luptat, care au sperat într-o revoluție românească născătoare de oameni întregi au devenit cetățeni spanioli, germani, italieni sau francezi. Întâlnesc, vai nouă!, și în aceste zile, români chiar aflați în apropierea trecerii dincolo care se zbat să devină cetățeni ai altor țări, nu atât pentru bruma de bani care ar câștiga-o în ultimele zile de viață, cât pentru respectul pe care l-ar avea înainte de a muri. Nici asta nu ne tulbură hohotele stricate cu care ne îngropăm zilele?…

Românii noștri călători fără întoarcere au lăsat acasă pe cei care încă mai speră să prindă – naivi, flămânzi, goi și cu viețile zdrențuite – România în care oamenii cinstiți vor depăși, măcar într-o zi, măcar cu o unitate, hoții. Ceilalți au devenit umbre împovărate care se ridică spre oglindă, în fiecare dimineață, fără a vedea aproape nimic.

 

Imagine: Ilia Repin, Edecarii de pe Volga, 1870-1873, ulei pe pânză, Muzeul de Stat al Rusiei, Sankt Petersburg

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.