10 ani fără „Patriarhul hunedorenilor”, preotul Ioan Sabău, cel ce a cântat „Hristos a înviat” în închisorile comuniste

„Am stat în închisoare înspre şi pentru Dumnezeu şi înspre şi pentru neamul meu!”, spunea părintele Sabău. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească, acolo am înţeles pe viu că preoţia nu-i o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo mai întâi Dumnezeu ne-a dezlipit de noi înşine, ne-a învăţat să ne rugăm. Temniţele trebuiau făcute ferestre către cer!”

Părintele Ioan a fost întemniţat timp de 10 ani în condiţii cumplite, la Hațeg, Caracal, Deva şi Aiud, dar mai presus de toate, credincioşii din bisericile unde a slujit şi-l aduc aminte pentru harul său, verticalitatea vieţii, pentru umorul cu care îşi înzestra vorbele, tăria şi înţelepciunea cuvântului, blândeţea purtării şi miracolul rugilor înălţate. A aprins flacăra credinţei pe toată Valea Mureşului şi, la 10 ani de la plecarea sa, oamenii îi duc dorul.

,,Când nu mai poţi răsufla nu te mai doare nimic. Ce să faci … Anii s-or tot adunat şi nu mai pot… 94 de ani! Doamne ajută!” Sunt ultimele vorbele pe care mi le-a spus părintele într-o zi de iarnă a lui 2009. Preotul Ioan Sabău odihnea pe un pat din căsuţa lui de la ţară din satul Folt, undeva pe malul drept al Mureşului. Îl obosise atât amar de vreme trecută peste trup, dar mai tare îl supărau vremurile de mare ocară pentru sufletele blânde şi curate. Îi ţinea de urât un pisoi mare şi pătat care torcea molcom lângă Omul lui Dumnezeu. Liniştea era măsurată de ticăitul molcom al ceasului şi trosnetul sobei. Simţeam de atunci teama că vom rămâne fără călăuză cerească printre atâtea ispite pământeşti. Două săptămâni mai târziu, vestea că Părintele Ioan Sabău s-a ridicat la cer a frânt inimile a zeci de mii de credincioşi din judeţele Ardealului. Multe lumânări s-au aprins şi multe lacrimi au curs de atunci pentru sufletul înălţat al celui numit „Patriarhul hunedorenilor”.

Părintele Ioan Sabău îşi făcuse datoria de preot ortodox în faţa lumii şi-a lui Dumnezeu şi viaţa sa stă mărturie lumii şi Bisericii că se poate trăi şi după cum vieţuieşte un preot, nu numai după cum glăsuieşte din carte o faţă bisericească. La vremea plecării, la cei 94 de ani, în sufletul bătrânului preot, durau brazde amare ale atâtor necazuri şi prigoniri că, pentru a le povesti, ar fi avut nevoie de zile în şir.

Chiar şi să fi avut timpul la îndemână, părintele se sfia să-şi povestească viaţa pe care nu o găsea mult deosebită de a altora. Ştia că smerenia şi modestia sunt calităţi în ochii lui Dumnezeu şi nu vedea că a reuşit să împlinească o viaţă de minune, ci zicea sincer că şi-a făcut doar datoria de preot ortodox.

Familia parintelui Sabau sursa foto vol Mihai Cimbru

Tăria credinţei sale se desluşea în fiecare verb – nu regreta nimic din viaţa sa, nici măcar anii de temniţă pe care, împreună cu alţi asemenea lui, a transformat-o în loc pentru învăţătură şi sfinţenie. În ciuda bolilor ce-i măcinau trupul la aproape un veac de “împământenire”, îmi amintesc de chipul care i-a rămas luminos. Şi gândul îi era la fel, doar vocea cu care odinioară tuna din altar, era mai puţină şi răsuflarea mai îngreunată. Părintele nu uitase nimic poate şi pentru că poveştile vieţii lui sunt de neuitat: cele despre trei regimuri politice care l-au aruncat în celule, l-au despărţit de femeie şi copilă, l-au dus departe de credincioşii pentru care s-a rugat o viaţă. Desluşeai în dânsul un om cu suflet mare şi credinţă nemăsurată care a biruit sisteme ticăloase, a învins boli, a făcut să se plece în faţa sa ochii comuniştilor şi ai temnicerilor. Oriunde a slujit a lăsat în urmă biserici noi şi credincioşi care îşi umblă viaţa pe calea deschisă de el.

Părintele s-a născut într-o zi de marți – 20 octombrie 1914 la Folt. A fost al treilea și cel mai mic copil al familiei Maria și Ioan Sabău. „Rămas orfan de tată la 10 ani, Părintele a fost crescut prin râvna și sacrificii multe de mama sa și cu sprijinul bunicului Petru, cât acesta a trăit”, scrie profesorul Mihai Cimbru în volumul „Părintele Ioan Sabău — un vrednic slujitor al lui Hristos şi al neamului românesc (1914-2009)”.

A urmat școala primară în satul natal după care, la zece ani, a plecat Liceul Aurel Vlaicu, o unitate atunci foarte apreciată. „În vara anului 1931 a trecut bacalaureatul cu rezultate foarte bune, după care, urmând îndemnul său propriu și dorințele familiei, în toamna aceluiași an, s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți.

Era o instituție academică de mare prestigiu, cunoscută și deosebit de apreciată în toată România Mare”, scrie autorul.

Părintele Sabau in tinerețe; sursa foto, vol Mihai Cimbru

Părintele Ioan Sabău a fost hirotonit preot la Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, în 25 decembrie 1935, la 21 de ani.

La începutul lui noiembrie 1935, s-a căsătorit cu Alexandra Traciuc, care absolvise Facultatea de Litere, tot la Cernăuți.

Au avut două fiice: în 1936, pe Maria Cecilia, ajunsă medic şi pe Doina Gabriela în 1939, decedată un an mai târziu.

 

A slujit prima dată într-o parohie la Ceru-Băcăinţi, apoi la Renghet, lângă Geoagiu.

Peste tot se implică în repararea bisericilor şi a caselor parohiale. În  august 1940, e transferat, la Vinerea, pe atunci în județul Hunedoara.

Părintele Ioan Sabău a fost exemplu de viaţă şi luptă creştinească de la începuturi: este ctitorul primei biserici ridicată în plin regim comunist, cea din Vinerea, judeţul Alba, un lăcaş sfinţit cu peste 10 mii de oameni şi 120 de preoţi sub nasul comuniştilor care au încercat zadarnic să boicoteze evenimentul.

A fost prima izbândă care i-a adus ca duşmani pe mai marii vremii. Apropierea de legionari şi simpatia faţă de Ion Moţa, protopop de Orăştie, declaraţiile în care condamna concubinajul Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu îl aduseseră mai demult în evidenţele organelor de ordine.

Prima dată a fost arestat după asasinarea lui Armand Călinescu pe motiv că este antimonarhist şi face parte din generaţia care a luptat împotriva regelui. Atunci a stat doar câteva zile în puşcărie pentru că anchetatorii nu aveau dovezi. Apoi a fost acuzat că, la predici, ar fi purtat pistol în loc de cruce şi a stat arestat la domiciliu până pe 23 august 1944. În toamna anului 1944 este internat în lagărul din Săcel-Haţeg, apoi la Caracal şi, după eliberare, preotul se întoarce la Vinerea.

Penitenciarul din Aiud

Sprijinul arătat pentru activitatea „Oştii Domnului” chiar şi după desfiinţarea impusă de comunişti, dragostea cu care îl înconjurau credincioşii atrag atenţia comuniştilor.

Aşa se face că Părintele Ioan Sabău a stat închis sub Carol al II-lea, a fost arestat la domiciliu pe vremea regimului lui Antonescu şi a îndurat ani de temniţă grea la Aiud, împreună cu unele dintre cele mai luminate minţi ale vremii din ţară. A fost prieten cu Arsenie Boca şi Dumitru Stăniloaie. Vorbele şi purtarea  părintelui nu a căzut bine niciunui regim: “Odată mi-au trimis la uşă un om pe motiv că adună ajutoare pentru partizanii ascunşi în Apuseni. Eu mi-am dat seama că-i capcană şi i-am zis că-s sărac şi n-am ce-i da! La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul tot spunea: “Ar fi dat, dacă avea! Fapta există!” În august 1948, părintele este reţinut şi i se înscenează o anchetă penală – este învinuit de legături cu străinătatea şi ajutor pentru luptătorii din munţi.

Sfințirea bisericii „Sfântului Ierarh Nicolae” din Vinerea s-a făcut în ziua de duminică, 20 octombrie 1957, în faţa unui sobor impresionat de preoţi şi a unei mulţimi imense de credincioşi, mulţi în costume naţionale. Autorităţile comuniste încearcă să oprească evenimentul – se taie limba clopotului pentru ca acesta să provoace accident la cădere, se defectează intenţionat generatorului de curent şi în zonă se aduc trupe de teatru ca să-i atragă pe oameni şi să nu participe lume multă la slujba de sfinţire.

Nici un obstacol nu a împiedicat săvârşirea sărbătorii şi, confruntaţi cu eşecul, comuniştii se răzbună – în noaptea de 21 spre 22 august 1958, părintele este din nou arestat. Martori mincinoşi vorbesc despre cum, prin predică, preotul ar instiga credincioşii împotriva regimului. Deşi neagă toate acuzaţiile, o sentinţă a Tribunalului Militar Braşov îl condamnă la 8 ani de închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie”. A urmat detenţia la Deva din 22 august 1958 şi apoi Aiud din 12 iulie 1959.

Tot timpul părintele a fost cu inima la Dumnezeu iar, ca răsplată, Dumnezeu i-a stat aproape.

Arestat şi închis la Deva, Părintele Ioan Sabău îşi dovedeşte încă o dată credinţa.

De Paşte, cântă “Hristos a înviat!” şi vocile deţinuţilor i se alătură în cor. Conducerea închisorii a luat foc, povestea preotul: „Gardienii i-au spus maiorului Mohoreanu şi acesta a început să îmi strige: „Bestie de popă! Eu ţi-am făcut raport favorabil şi tu cânţi în închisoarea mea! De acum, aici îţi putrezesc oasele!” Acela a fost un moment de grea cumpănă că mă gândeam ce-o să se întâmple cu noi? M-am rugat atunci lui Dumnezeu şi i-am cerut să ne scoată teferi din asta. Şi atunci Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău. Maiorul era bolnav şi poate că i-au făcut injecţia greşit, căci a murit tocmai în ziua aceea la vreo 10 minute”. Ce a urmat, i-a înspăimântat şi mai mult pe cei ce mai aveau o urmă de credinţă. La înmormântarea maiorului, toate coroanele au luat foc de la o lumânare aprinsă la mormântul lui. Din acea zi, în arestul din Deva, nimeni nu a mai îndrăznit să-l batjocorească ori să-l bată pe Părintele Ioan Sabău.

În detenţia din Aiud, părintele intră însă în „reeducarea” dirijată de colonelul Gheorghe Crăciun. Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza i-a primit pe deţinuţii politici, mai cu seamă pe religioşii naţionalişti, duşmanii regimului ateu. Închisoarea Aiud s-a numărat printre penitenciarele unde au fost în­chiși mare parte din legionarii condamnați după rebeliune. Din 1942 ajung aici, în urma condamnărilor, nume mari ale României : Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Iulian Bălan, prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu, filosoful Mircea Vulcănescu, poetul Nichifor Crainic membru al Academiei Române, teologul Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul Petre Ţuţea, poetul Radu Gyr care scria: „…Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ./ Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!”

Părintele Sabău credea că a răzbit prin Aiud cu ajutorul Arhanghelului Mihail, ocrotitorul celor din temniţe rămaşi în viaţă. A dobândit puterea de a privi înapoi cu blândeţe şi iertare şi avea tăria de a mărturisi că închisorile nu i-au fost locuri de suferinţă, ci locuri de înălţare spirituală: „Nu m-au învăţat şcolile cât m-a învăţat puşcăria. Aceasta a fost o şcoală spirituală fantastică”, povestea preotul şi amintea că nicăieri nu a simţit apropierea de Dumnezeu cum a simţit-o în temniţă: „Numai aici vezi rostul înfrânării, al postului, al ascezei în viaţă, ca să poţi medita şi gândi la rostul lumii.” În 12 septembrie 1959, părintele este mutat în fabrica penitenciarului unde face slujba de Paşte şi îi antrenează pe deţinuţi să participe la rugăciune. Este trimis ca pedeapsă în teribila Zarcă. Aici gardienii îl surprind spovedind sau slujind pentru deţinuţi şi părintele primeşte nenumărate pedepse la izolator.

Preotul Sabău amintea că, la Aiud, vremurile teribile i-au adunat pe oamenii simpli alături de cei cu carte: acatiste şi psalmi erau învăţaţi precum poeziile. În închisoare a învăţat şi părintele Sabău, pe de rost, „Evanghelia după Ioan”. Vârfurile intelectualităţii şi ale Bisericii au făcut şcoală după gratii. Pentru că oamenii nu aveau voie să vorbească între ei, s-au inventat  modalităţi. De exemplu, Petre Ţuţea îşi ţinea discursurile filosofice „la perete”: bătea cu degetele alfabetul morse, o metodă care s-a răspândit rapid printre arestaţi. Vorbe sau versuri erau scrise pe tălpile papucilor, pe gamelă sau schijelite pe pereţi. Profesorului savant fizician, George Manu, devenise vestit pentru că „preda  istoria Angliei în franceză şi istoria Franţei în engleză”. Izolat, profesorul : „Şi-a făcut aţe din ştergare, din haine şi le împletea – unde lăsa mai mult material semnifica un punct, unde împletea un nod, era o linie. Inventase un alfabet morse, din rufărie. Le lăsa la WC şi oamenii luau aţele pe care erau mormane de studii”.

La Aiud, părintele a învăţat ceea ce numea „binefacerile mănăstirii”, adică asceza, ascultarea şi fecioria. „Lucru mare să dobândeşti toate acestea. Eu zic că toată vremea cât am stat în închisoare m-am hodinit că Dumnezeu a vrut aşa!” zicea bătrânul preot care şi-a făcut Biserică din închisoare şi şi-a întărit darurile spirituale după gratii: „Temniţele trebuiau făcute ferestre către cer! Noi am mers acolo cu un rost pe care nu l-am înţeles decât mai târziu: şi temnicerii şi informatorii, trădătorii aveau nevoie acolo de un preot, de un mărturisitor, de un mucenic. Dacă Christos nu ne-ar fi trimis acolo, acelora cine le-ar fi binevestit?!”

Doar lacrimile care brăzdau obrajii bătrânului preot, aminteau de suferinţele îndurate, trăite sau văzute. Nu mai voia să spună de torturi, de răni, de sânge, de lacrimi, morţi, de oameni delirând de foame şi de frig, să îşi amintească de întuneric şi gardienii cu puterea diavolilor. Îndemnat de o credinţă până la uitare de sine, preotul Sabău rostea cu vorbele lui Mircea Vulcănescu: “Să nu ne răzbunaţi! Iertaţi-i, pentru că nu ştiu ce fac…”

Regimurile i-au pus pe rând etichete: părintele era antidinastic, antimonarhist, iar comuniştii l-au persecutat pentru vina de a fi fost cel mai înverşunat predicator al judeţului Hunedoara.

Celor roşii, nu le convenea propaganda religioasă. I-au umilit şi familia şi au supărat-o nespus pe Preoteasa Alexandra, o femeie finuţă, educată şi minunată, care a găsit în inimă resursele pentru a rezista cu demnitate : „În perioada 1958-1964 când Părintele era în detenție, lipsită de resurse materiale elementare necesare traiului, a cerut autorităților locale din comuna Vinerea s-o angajeze măcar femeie de serviciu la școală și primărie.

Răspunsul, de un cinism caracteristic acelei perioade, a fost că unei doamne, cu studii universitare, nu i-ar sta bine cu mătura în mână sau să șteargă praful prin săli”, aminteşte profesorul Mihai Cimbru.

Eliberat din închisoarea Aiud în 21 iulie 1964, părintele Sabău s-a întors acasă, la Folt şi, câteva luni mai târziu este trimis să slujească în biserica din Bobâlna, acolo unde credincioşii îi poartă şi acum o frumoasă amintire: îi păstrează cuvintele în suflet şi fotografiile cu respect.

Avea câte o vorbă bună pentru fiecare, câte o rugăciune fierbinte pentru fiecare necaz, câte o poveste pentru fiecare suflet aflat în cumpără: „Imi aduc aminte când au început arestările la Aiud, o biată femeie de lângă Ilia rămăsese însărcinată, înainte ca soţul ei să meargă la închisoare. S-a dus la Părintele Arsenie la Prislop şi i-a cerut povaţă. Chiar a cerut binecuvântare pentru avort, speriată că rămăsese singură cu copil. Părintele Arsenie atât i-a spus: „Tu de când ai puterea să ucizi oameni sfinţi? Poate că ăsta va ieşi un sfânt!”, i-a zis Părintele Arsenie. Şi eu spun că noi trebuie să sperăm în toate vieţile plămădite de Dumnezeu! Şi vă spun acum că preotul Cornel Avramescu din America e cel pe care era să-l ucidă mama aceea! Şi ce masluri frumoase am făcut alături de el! Dumnezeu are tainele lui!”, povestea Părintele Ioan Sabău chiar în ultima sa predică, din decembrie 2008.

Eliberat din închisoare, părintele a continuat să fie o provocate: a fost urmărit, supravegheat, provocat şi ascultat. Oamenii însă povestesc despre tot soiul de „minuni” petrecute pe vremea sa, inclusiv despre rugăciunile care i-au ţinut preoteasa în viaţă până la 90 de ani, deşi boli cumplite îi măcinau trupul din tinereţe. Din 2003, Alexandra Sabău își doarme somnul de veci, în cimitirul de lângă biserica din Bobâlna, acolo unde i s-a alăturat într-o zi fulguită din februarie 2009 şi Părintele Ioan Sabău.

„Lipea cuvântul lui Dumnezeu în inima oamenilor”

Nicicând parcă nu au fost mai adevărate versurile lui Nichita decât în acele zile de priveghi şi înmormântare: „Să ningă peste noi cu miei doar astăzi, să ningă inima din noi, noi niciodată nu am fost noroi, o spun şi mieii care ning pe noi.” O mulţume impresionantă şi peste 60 de feţe bisericeşti şi-au adus în acele zile omagiul Părintelui Ioan Sabău. Nimeni nu a bocit, nimeni nu şi-a frânt mâinile, dar ochii împănaţi de lacrimi calde şi rugile ridicate către cer au stat drept mărturie a dragostei purtată de oameni.

Mii de suflete au venit cu rândul să-l privegheze pe părintele care le-a fost drept şi înţelept duhovnic peste vreme şi vremuri.  „A fost un preot, cum rar am văzut! Predica cu vervă, cu ardere, avea o forţă încât lipea cuvântul lui Dumnezeu în inima oamenilor. Spunea cineva: „Părintele Sabău, școală morţii din morminte! Va rămâne una din figurile emblematice ale bisericii ortodoxe transilvănene. Suntem aici o falangă de preoţi ortodocşi care am venit să facem zid de preţuire şi de rugăciune în jurul său ” spunea un preot venit de la Petreşti, de pe Valea Sebeşului.

„Arta de a forma un Om”

Cuvinte frumoase despre verticalitate, dedicaţie şi vocaţie s-au rostit la slujba sa de înmormântare: „Nu a stat pe locul al doilea decât în smerenie şi suferinţă pentru alţii, a deplâns starea decadentă de acum, a imoralităţii scenei sociale, a vorbit în faţă despre starea jalnică a luminătorilor neamului, a fost împotriva cozilor de topor, dar a făcut totul cu smerenie şi iubire.

Nu am întâlnit până la el nici un om să dovedească, cu preţul fericirii sale şi răstignirea familiei, că ceea ce face e arta artelor, adică arta de a forma un Om.

Părintele credea într-un viitor mai bun şi spunea că Biserica nu-i ideologie, ci un mod de viaţă exprimat prin putere, prin purtare şi prin fapt!

Chinuit de un veac murdar, care-l lovea zilnic prin reprezentanţii săi, preotul Ioan Săbău era pentru o altă civilizaţie, una fără ticăloşie – ţinea, simţea, trăia şi profeţa o ţinută exemplară de preot. (…)

E fiu de ţărani de pe Valea Mureşului şi îmi aduc aminte când îmi spunea: „Mama îmi făcea o oală de sarmale şi cu aia trăiam şapte săptămâni în Cernăuţi!”

Iarna vieţii dă roade în primăvară

Arhiepiscopul Timotei al Aradului a vorbit printre lacrimi în faţa sicriului: „E o mare pierdere pentru noi cei din Eparhia Aradului, dar socotesc după numărul atâtor oameni prezenţi aici din atâtea părţi ale ţării, că e o pierdere pentru toată Biserica. Noi toţi cei de aici putem într-un glas să mărturisim ce a fost Părintele Ioan pentru noi – nu a fost manifestare bisericească de-a locului să nu fie prezent! Cât de covârşitor a fost că, la hramuri de mănăstiri, la vârsta sa, slujea alături de noi.

A fost o pildă şi un exemplu pentru noi. Îi aducem omagiu şi cuvânt de recunoştinţă pentru tot ce a făcut pentru Biserică. (…)

Iarna vieţii pentru Părintele Sabău a dat roade în primăvară şi de aceea cerul a cernut zăpadă.

A fost răsplata cerului pentru curăţenia vieţii sale, pentru omul care a fost mereu în fruntea preoţimii şi a fost prin toate vitregiile vieţii, biruitor ca şi Mântuitorul ”

Cârmuitorul de suflete

Peste rugile măicuţelor, s-au plâns cuvinte şi s-au deplâns zilele rămase fără povaţa sa: „Părintele Ioan avea ceva al său original – avea un crez, o fire vulcanică, dar fragilă. Dacă putem vorbi de sfinţenia unuia dintre noi, acest lucru îl aduce pe Părintele Ioan Sabău în faţă. A fost cârmuitor de suflete pe văile Apusenilor, de dincolo şi dincoace de Mureş, în Munţii Sebeşului, spre Sibiu şi până în Arad, în toate locurile oamenii îşi amintesc de el.

Dumnezeu l-a păstrat pentru a fi misionarul ţinutului, a fost tatăl zecilor de generaţii de preoţi, bătrânul limbilor de foc care a ştiut să scoată adevăr din zestrea istoriei noastre; cu un simţ nativ fără precedent, cu un har oratoric fără egal, a adus redeşteptarea conştiinţelor în altar de închisoare şi a ţinut biserica vie în vremuri în care se simţea nevoia de porţi către cer. Predicile sale erau magistrale, prin model, mesaj şi forţa cuvântării.

A slujit trei sferturi de veac prin altarele satelor, ale mănăstirilor, şcolii, pentru noi tinerii care am înţeles atunci ce înseamnă să vorbeşti, revelând! De la el ştim ce e sacralitatea spaţiului în care se mişcă Dumnezeu! De la el am învăţat ce înseamnă demnitatea, să ne ferim de limba de lemn, de oboseala de cuvinte, de mizerie! De la el ştim şi ce e miracolul, ce înseamnă să te rogi Maicii Domnului, care în vremuri de necaz te poate ridica de pe pat chiar de eşti în ceasul morţii. Mi-l amintesc vorbind când limba devenea vulcan, fluviu răscolitor de duh şi nădăjduiesc că am luat focul acesta de la el. Să ştiţi că Părintele Ioan a făcut Liturghia pe pieptul lui! Aşa Învierea şi Crăciunul s-au făcut în Aiud cu mare sfinţenie! Vrednicia martirilor este în acest cuvânt: „Să nu ne răzbunaţi!” Credinţa lui, dragostea de neam egală cu cea a unui voievod, idealurile sale, disciplina, disponibilitatea, toleranţa, naivitatea şi familia sunt coordonatele vieţii lui. A mers până la a-şi iubi duşmanii. A dus o viaţă pornită exemplar, tenace şi maiestuoasă şi îţi suntem îndatoraţi, iubite prieten şi părinte frate, Ioan Sabău. Ai fost comoara ascunsă, golită, împărtăşită şi dăruită prin inima ta! Ce n-am face să-ţi negociem calea morţii şi să rămâi printre noi!”

„Nu mai avem nici o scuză în faţa istoriei!”

Cuvintele preoţilor au adunat adevărul: „Părintele Ioan Sabău a avut o concepţie de viaţă, dar şi crez, dăruire, jertfă şi înger tare. Citez chiar cuvintele lui: „În orice renaştere sufletească, a oricărui neam, pilonii de bază sunt preotul şi învăţătorul. Actualmente avem o situaţie deficitară. Şi dacă astăzi cuţitul a ajuns la os, noi astăzi nu mai avem nici o scuză în faţa istoriei!” Preotul Vasile Vlad a vorbit despre anii din temniţă: „Îmi spunea părintele: „Am intrat în temniţa iadului, am coborât acolo, dar am ieşit ca Ioan Botezătorul. Acesta, înainte de a fi închis, zicea: „Nu-ţi este îngăduit!” Aşa a trecut şi părintele Ioan 10 ani prin temniţe: spunând: „Nu-ţi este îngăduit!” Zicea: „Mi-am dus viaţa în închisoare între conştiinţa preoţească şi între neputinţele omeneşti. Am stat în închisoare înspre şi pentru Dumnezeu şi înspre şi pentru neamul meu!”. Am încercat cu Părintele Crăciun să îmi aduc aminte vorbă de vorbă ce ne spunea: „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească, acolo am înţeles pe viu că preoţia nu-i o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo mai întâi Dumnezeu ne-a dezlipit de noi înşine, ne-a învăţat să ne rugăm. Cine intra în puşcărie şi vedea cum şi ce este tortura până la moarte, acela îşi desprindea orice nădejde îndreptată fie spre sine, fie spre lume. Acolo totul atârna de Dumnezeu! Când am învăţat să ne rugăm, fiecare dintre noi, fiecare care era torturat până la sfârşit, ajungea în cer deschis. Asta au fost temniţele comuniste: asaltul iadului asupra lui Dumnezeu.

Toţi cei ce au trecut prin puşcărie şi nu şi-au trădat conştiinţa, erau nişte locuiţi de Dumnezeu. De aceea am fost atât de urâţi în închisori : unii erau bătuţi până erau omorâţi şi după aceea săreau cu picioarele pe cadavru. Acesta nu era lucru omenesc, ci ură drăcească. Se împlinea cuvântul: nu vă temeţi de cei ce ucid trupul! Săreau cu picioarele pe trupurile noastre pentru că acelea erau biruinţa Duhul Sfânt în vasele de lut, erau biruinţa lui Dumnezeu în închisori. Cu cât erau mai mult chinuiţi, cu atât era Dumnezeu mai evident acolo! Acolo în închisoare, am înţeles taina crucii, a suferinţei, am fost duşi în închisoare precum Iisus în iad pentru că şi cei de acolo trebuiau răscumpăraţi şi mântuiţi. Am fost târâţi prin tribunale, prin judecăţi, prin procese simulate, prin celule pentru că justiţia, judecătorii, completele de judecată marionetă, comandanţii de închisori, temnicerii aveau nevoie de noi. Nu noi am fost închişi: ţinta era Dumnezeu!”, îşi aminteşte părintele Vlad şi explică: „Înţelegeţi de ce şi-au iubit oamenii ăştia duşmanii? Pentru că Christos nu poate urî pe nimeni!”

„Să nu vă lăsaţi!”

Acum, în 2019, pe Valea Mureşului, încă se respectă un obicei statornicit de preotul martir Ioan Sabău în urmă cu patru decenii. După o tradiţie îndătinată, la începutul anilor ’80, de regretatul părinte, în bisericile din zonă se face Taina Sfântului Maslu.

Părintele pensionar Laurean Tomotaş din Si­meria îşi aduce aminte că, prin anii 80, s-a îmbolnăvit: „Am avut o operaţie de apendicită care a dat complicaţii şi am stat câteva săptămâni în spital. Atunci, părintele Ioan Sabău a făcut mai multe masluri şi s-a rugat pentru mine. Era undeva în luna mai, iar, în anul ce a urmat, a iniţiat aceste slujbe la bisericile din jur pentru că el slujea la Bobâlna şi la Folt. Ne-a spus că îşi dorea să facă ceva mai deosebit pentru satele din jur. A fost foarte bine, deşi în anii aceia nu prea erau mijloace de transport.

Îmi amintesc că venea lumea pe jos la slujbe, mergeau oamenii pe la rudele din alte sate ca să poată să se roage în bisericile unde se ţinea Taina Sfântului Maslu. Se făcea slujbă pentru bolile trupeşti şi sufleteşti, pentru trezirea la viaţă spirituală, se citesc mii de pomelnice. Ne spunea: “Io-s bătrân, mâine mor, voi să nu vă lăsaţi!”, povesteşte părintele Tomotaş. Chiar dacă Părintele Ioan Sabău s-a stins, tradiţia a continuat, iar unul dintre preoţii care o respectă este Mircea Mihuleţ: „Părintele Ioan Sabău e un tezaur pentru cei ce l-au ştiut. A fost dedicat până la capăt slujirii preoţeşti. Mă impresiona că, oricât de neputincios era, venea la Taina Sfântului Maslu şi tot mai spunea câteva cuvinte, tot mai rostea o rugăciune. Slujea cum putea. E exemplificare dictonului: „Mai bine mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi!” Eu îl pomenesc pe Părintele Ioan Sabău şi pe preoteasa Alexandra la fiecare Liturghie. Sunt exemplul familiei care aducea jertfă, părintele era exemplul omului ce a trecut frumos peste toate greutăţile.”

Îndrumătorul tinerilor

Pentru mulţi dintre tinerii ce au apucat să-l cunoască, Părintele Ioan a rămas aproape de suflet şi gând. Monica Reclaru se trage chiar din satul Bobâlna unde a slujit vreme de peste trei decenii: „Părintele Sabău e părintele care m-a botezat, Părintele care m-a învățat să-mi fac corect semnul Sfintei Cruci, primul profesor de religie, Părintele care m-a spovedit prima dată, Părintele care m-a învățat că multe se rezolvă cu rugăciune…

Copii fiind îl aşteptam nerăbdători să vină „cu Iordanul”, să ne dea bomboane şi bănuți.

Un om mereu cu zâmbetul pe buze, care glumea mult, dar care atunci când aveai o problemă ştia să te asculte şi să-ţi dea cel mai bun sfat. După ce am crescut, îmi spunea aproape de fiecare dată când îl întâlneam „Mărită-te să-ţi pun cununa pe cap”.

Din păcate, Dumnezeu l-a luat la El înainte să mă căsătoresc eu.”

„Mărturia vie a unui veac zbuciumat”

Artistul şi profesorul Andrei Rosetti îl poartă în suflet: „Cred că am avut lângă noi mărturia vie a unui veac zbuciumat, un veac de suferinţă şi mistificare în care pacea, dreptatea şi adevărul par să-şi fi luat rămas bun de la lume. Acest secol alunecos în care lumea, viaţa, societatea s-au schimbat radical a avut polii săi de statornicie. Nu de încremenire, nicidecum. Părintele Ioan este un astfel de reper. Spunea adesea că el este de pe vremea când fiecare cui se făcea manual. A fost un om cald, bucuros. Cu toate acestea, în unele predici se mărturisea trist. Se simţea responsabil ca preot pentru răul care a înveninat lumea aceasta. Spunea că el este mărturia unui eşec. In aceste condiţii, cred că trebuie să ne preocupe contabilitatea unui alt eşec. Al generaţiei noastre de astă dată! O generaţie ce pare amputată din perspectiva duhovnicească. Cred cu tărie că va avea cuvânt cu greutate în faţa lui Dumnezeu. Cred că ne va ajuta de acolo, că va fi un bun mijlocitor la Dumnezeu pentru noi. Ne rămâne pilda jertfei sale.”

Prea multă tristeţe, prea puţin timp

Jurnalista Camelia Stârcescu îmi scria: „Ceva dumnezeiesc a avut, cu siguranţă, de partea sa Părintele Sabău. Ceva ce, aşa cum a ştiut, ne-a trimis fiecăruia dintre cei care ne-am aflat, în preajma Domniei-sale, fie şi preţ de numai câteva minute. Rămâne lumina, puterea, blândeţea din întreaga fiinţă a Părintelui Sabău.

Prea multă tristeţe, cred în tot ceea ce Dumnezeu a vrut să însemne crucea purtată, timp de 94 de ani, de Părintele Ioan Sabău. Prea puţin timp pentru a înţelege aşa cum se cuvine sfinţenia cu care oameni ca Părintele Ioan Sabău şi-au însemnat paşii printr-o lume ce nu le-a meritat firea. Prea multă tristeţe, la plecarea sa, prea puţin timp, pentru lacrimile noastre!”

„Voi ştiţi încotro mergeţi?”

La zece ani de la plecarea sa, un deceniu de când Părintele Ioan Sabău ne veghează din locuri cu odihnă, i-am ascultat cea din urmă predică rostită alături de Părintele Crăciun Opre şi el supravieţuitor al temniţelor.

Am notat ultimele cuvinte: „Pe mine să mă iertaţi! Aţi crezut că eu, neputincios cum sunt, gat mai iute predica, dar uite… Vorba lui Coşbuc: „Sunt grei bătrânii de pornit…”, spunea părintele în vreme ce îşi ştergea o lacrimă.

La final, s-a adresat mirenilor, călugăriţelor şi preoţilor din public: „Dumnezeu să ne ajute să-l păstrăm pe Iisus Christos între oameni!”

Pentru noi, cei rămaşi aici, rămân cuvintele sale şi întrebările la care aşteaptă poate răspunsuri şi fapte: „Generaţia noastră şi-a înţeles menirea să apere valorile neamului şi ale istoriei, voi, înspre ce îndemnaţi tineretul şi poporul? Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi?”

 

Laura OANĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.