Între frică și iubire: omul în fața Învierii

Atunci când vrem să dăm sens vieții noastre, suntem nevoiți să înghesuim toate gândurile, faptele și trăirile într-o dialectică esențială iubire-frică. Este vorba de un dialog de mare presiune, deseori umilitor, pe care îl purtăm atât în noi, cât și în relație cu ceilalți și, acoperitor, în relația cu Dumnezeu. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este cea care desface, simplu, firesc, acest nod complicat al rătăcirilor noastre. Câteva modeste rânduri, în preajma marii sărbători…

 

Frica și iubirea ca stări ale ființei

Iubire și frică sunt bază a existenței umane după cădere, dar și în vecinătatea mântuirii, acolo unde apare nevoia de a alege radical. Vorbim despre frică nu ca emoție banală, ci ca stare existențială fundamentală, una care, din punct de vedere teologic, reprezintă expresia ruperii legăturii dintre om și Dumnezeu, dintre creație și Creator. O expresie care definește, în fapt, îndepărtarea omului de starea sa firească, de sinele său, de propria ființă.

În aceeași perspectivă, nu privim iubirea doar ca sentiment printre altele, ca tremur și necesitate organice, ci ca însăși viața, în toată măreția ei, în adevărul ei, o realitate transcendentă care reclamă refacerea legăturii omului cu Dumnezeu.

 

Conflictul interior și condiția umană

În lumina celor de mai sus, vorbim aici despre un adevăr profund omenesc: dialogul, uneori violent, între iubire și frică modelează cine suntem și ne arată, salvator, ce înseamnă și cum se descoperă calea mântuirii prin Iisus Hristos.

Nu avem încotro, întreaga noastră viață este dominată de aceste două forțe și manifestările lor. Iubirea dă sens vieții. Frica, însă, paralizează, îngheață, ne lasă fără speranță și fără soluții.

Frica este imaginea omului frânt, incapabil de reacție, pustiit: omul despărțit nu doar de Dumnezeu, ci și de ceilalți, ba chiar de propriul suflet, de propria fire.

 

Iubirea ca putere vindecătoare

Iubirea este singura putere capabilă de a vindeca această neputință profundă a existenței noastre.

Privind lucrurile astfel, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este doar o altă minune, într-un șir de minuni ale Evangheliei. Nu este doar o ipostază extraordinară în care trebuie să credem pur și simplu, după un raționament conjunctural. Învierea lui Iisus Hristos este punctul de inflexiune din care omul poate redeveni el însuși, își poate recăpăta starea fundamentală, cea de la momentul zero al Creației.

 

Eliberarea de frică și regăsirea

În fața Învierii, omul, în măsura în care înțelege și simte ceea ce renaște în adâncul lui, este eliberat de frică și face loc iubirii în toată ființa. Pentru că însăși ființa omului este iubire, matricea existențială a omului este calibrată pe iubire, frica fiind doar o stare temporară de îndepărtare, de uitare, de risipă a ființei.

În preajma Învierii, omul este prins între frica de moarte și dorința de a recăpăta iubirea. Este un moment al întrebărilor simple, care au un răspuns la fel de simplu, toate subsumându-se uneia: cine sunt eu?

 

Frica de moarte și răsturnarea ei

Să nu uităm că Învierea pune omul față în față cu cea mai mare dintre fricile sale: frica de a muri. Fricile de eșec, de boală, de singurătate, de uitare sunt mărunte și prea puțin capabile să ne doboare definitiv: frica de moarte are această capacitate de a amenința firul vieții. Or, Învierea lui Iisus Hristos doboară mitul atotputerniciei morții, transformând moartea într-o umbră neputincioasă sub care, prin puterea Luminii, se regăsește, puternică și nealterată, viața adevărată, omul integral.

 

Învierea ca revelație a iubirii și iertării

Momentul Învierii ne reamintește, luminos, că suntem făcuți din iubire, că Dumnezeu iartă și iertarea este fundamentul iubirii. Învierea arată că iubirea nu poate fi învinsă de moarte, că răul susținut de frica de moarte este o stare iluzorie, o simplă îndepărtare, o ascundere, un nefiresc.

Viața, în întregimea ei firească, nu e reflex etic al omului, curățenie înscrisă în legi omenești, nu este un șir de fapte bune și atitudini luminoase. Viața integrală a omului este cea dăruită de Dumnezeu, este iubire necondiționată, atât față de sine însuși, cât și față de tot ce există în universul Creației.

 

Iluzia morții și chemarea iubirii

Iubirea a înviat din morți pentru a reaminti omului că moartea există doar în aparența unei lumi desprinse de Dumnezeu, a unei lumi trăind într-un imperiu al umbrelor, al falsului, al celor trecătoare.

Frica ne îndepărtează de viață, iubirea ne cheamă înapoi: avem, așadar, ce alege.

„Hristos a înviat!”, iată o declarație de credință impusă de un adevăr aflat în inima fiecăruia dintre noi: iubirea este biruitoare, frica și moartea sunt reziduuri toxice ale lipsei de viața după chipul și asemănarea Celui care ne-a adus în lume.

„Hristos a înviat!”, iată promisiunea împlinită a iertării și cea mai înaltă dovadă de dragoste.

Iubirea câștigă!

Hristos a înviat!