Anul Domnului 1543: Marea comoară a lui Decebal, descoperită de niște țărani hunedoreni, sub albia „Sargeției”!?

Cam pe la mijlocul veacului al XVI-lea, cancelariile occidentale aflau cu uimire despre descoperirea unei fabuloase comori din aur, posibil ascunsă de regele Decebal, sub albia unui râu, probabil Streiul, în Comitatul Hunedoarei. Cu o nemaipomenită repeziciune, „febra aurului” a molipsit o întreagă „rețea”, de la norocoșii opincari români, până la capete încoronate, cardinali, generali și chiar pe împărat.

Cărturarul Wolfgang Lazius a dezvăluit lumii occidentale știrile despre descoperirea comorii lui Decebal, în apele Streiului, la 1543

Ştirea fusese răspândită, în contextul morții Cardinalului George Martinuzzi, prin condeiul cărturarului umanist Wolfgang Lazius (1514-1565), la acea vreme, curator al colecţiilor imperiale de la Viena şi istoric de curte al Împăratului Ferdinand I de Habsburg, contemporan al acelor evenimente. Potrivit relatărilor lui Wolfgang Lazius, în jurul anului 1543, nişte ţărani hunedoreni, vâslind pe apele repezi ale Streiului, în dreptul localităţii Sântămăria de Piatră, la rădăcina unui copac bătrân sub apa râului, au dat de un tezaur alcătuit din circa 400.000 de galbeni şi alte obiecte din acelaşi metal nobil. Evenimentul în sine i-a determinat pe savanţii occidentali să readucă în prim-plan şi să „valideze” informaţiile istoricului antic Dio Cassius, care scrisese despre tezaurele Regatului Dac, ascunse sub albia unui râu, numit „Sargetia”, în ultimele zile ale domniei regelui Decebal!

Când cronicile nu tac: „O parte a visteriei lui Decebal, în numitul râu al Sargeției, pe care râu românii îl cheamă Strei, s-a aflat”…

Albia Râului Strei la Sântămăria de Piatră, pe poțiunea probabilă unde, la 1543, pescarii hunedoreni ar fi dat de un fabulos tezaur al dacilor

Dar să vedem ce spunea istoricul imperial Wolfgang Lazius, cu referire la incredibilul episod, petrecut cu mai bine de patru veacuri şi jumătate în urmă, eveniment citat și de către cărturarul iluminist Gheorghe Șincai, în „Hronica românilor”:

Anul 1543… O parte a visteriei (lui Decebal), …în numitul râu al Sargeţiei, pe care râu românii îl cheamă Strei, s-a aflat, prin întâmplarea aceasta: Mergeau nişte pescari români cu şeicile, din Mureş în Strei, şi legându-şi luntrile de un trunchi, au zărit că sclipeşte ceva pe fundul apei. Vrând să scoată de sub apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndemnându-se a încerca mai încolo, au dat de o boltiţă zidită sub apă, care se stricase prin rădăcinile lemnului, şi cercând mai cu de-adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de-ai lui Lisimach, craiul Thraciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles de la oameni vrednici de credință, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi de aur au aflat”.

Fără a dezvălui sursele de documentare, la peste un secol distanţă (1670), cronicarul sas Mathias Miles aducea, la rându-i, unele completări la inventarul de artefacte descoperite la 1543, precizând faptul că, împreună cu enorma cantitate de monede, ar mai fi fost găsite şi două statuete din aur, reprezentând două divinităţi dacice. Doar că, descoperitorii nu erau pescari, ci niște țărani români, care își adăpau vitele la râu. Copacul în cauză avea rădăcinile înfipte în albia apei, iar opincarii au observat ceva sclipind sub rădăcini. Au săpat în acel loc, scoțând la iveală o cantitate incredibilă de monede de tip Lysimach, „un șarpe de aur” (brățară?!) și două medalii cu presupusele chipuri ale lui „Ninus și Semiramida”.

Ulterior, în secolul al XVIII-lea, medicul-şef al Sibiului, Samuel Köleséry, ne oferă noi amănunte conexe acelui eveniment. Astfel, în cartea sa, intitulată „Auraria Romano-Dacica” (1711), acesta considera marele tezaur de monede Lysimachos din râul Strei drept o parte a tezaurului regal al lui Decebal („qua reliquias thesauri Decebalaei”), nedetectat de împăratul Traian.

Columna lui Traian – romanii luând o parte din tezaurul dacilor

O încercare de localizare a descoperirii din 1543 aparţine istoricului Octavian Floca şi juristului dr. Victor Şuiaga. Interpretând atât izvoarele documentare, cât şi tradiţiile locale, aceşti autori menţionează, în „Ghidul Judeţului Hunedoara” (Deva, 1936), următoarele indicii: „La Sântămăria de Piatră, …pe vremea reginei Izabela, s-a găsit aici, pe ţărmul Streiului, sub rădăcina unui arbore răsturnat, o comoară de galbeni, despre care s-a crezut că ar fi rămăşiţe din comorile lui Decebal”!

Prin urmare, în matca Streiului, într-o încăpere boltită, avariată de rădăcinile unui copac, câțiva pescari români au găsit, inițial, aproximativ 400.000 de monede din aur, de tip Lysimachos, dar este de presupus că numărul exact al acestora fusese mult mai mare, dat fiind că autoritățile vremii au căutat și au mai aflat, în același loc, câteva mii de piese. Pe lângă Lysimachi, în tezaur ar fi existat și Kosoni, așa cum se precizează într-un manuscris al lui Wolfgang Lazius, păstrat la Arhivele Statului din München. Despre acei Kosoni, făcea vorbire și pastorul luteran Johannes Mathesius, într-o predică a sa, scrisă în anul 1554. De asemenea, în inventarul tezaurului, au existat și alte artefacte de orfevrărie, precum și bucăți din aur masiv.

Blestemul comorii: de la „norocul orb” la „ceasul cel rău” – anchete, cazne, spolieri, bejenie…

În Transilvania anului 1543, unor simpli ţărani hunedoreni, aflarea acelei fabuloase comori trebuie să li se fi părut un incomensurabil noroc şi un blestem, în acelaşi timp. Trăind cu spaima nemărturisită faţă de comorile aflate sub paza blestemelor şi vâlvelor, cum se zice pe la noi, „le cam pusese Dumnezeu mâna în cap!

Cardinalul George Martinuzzi, cel care a spoliat marele tezaur al dacilor și care a plătit cu viața lăcomia pentru aur

Dar, cavalcada întâmplărilor urma să demonstreze că destinul lor intrase, de fapt, sub zodia celor mai nefaste semne. Acelaşi Wolfgang Lazius mai zice că fericiţii sau nefericiţii descoperitori au dus odoarele acasă la unul dintre ei, unde le-au împărţit. Câţiva, mai curajoşi, au luat drumul oraşului Alba-Iulia, „Bălgradul Ardealului, şi întrebând la argintari, de cât preţ ar fi aurul acesta, s-a vestit lucrul” la autorităţile polițienești ale Principatului transilvănean.

Deîndată, cazul a ajuns în atenţia temutului episcop George Utiesenovici Martinuzzi, tutore al principelui, guvernator şi tezaurar al Transilvaniei, în acea epocă, care „a început a cerca după pescari”. O parte dintre împricinaţi au fost anchetaţi, cercetaţi şi puşi sub cele mai grele cazne. Cronicarul vienez relatează că abilul Martinuzzi „a şi luat multe mii (de galbeni) de la unii pescari şi multe mii a mai găsit, în numita boltniţă (din Strei). Prin urmare, însuși lacomul ocârmuitor al Ardealului a mers la fața locului, pe malul Streiului, la Sântămăria, unde a extras din ascunzătoarea de sub ape și ceea ce mai rămăsese din comoară.

Speriați de moarte, o parte dintre luntrașii care au descoperit tezaurul și nu fuseseră dibuiți de autorități, au luat drumul bejeniei: „Dară, ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care şi au trecut în Moldova”, cerând protecţia domnitorului Petru Rareş.

„Rețeaua” aurului dacic traficat în veacul al XVI-lea: un Cardinal, o Regină, un Prinț, un general de mercenari și un Împărat

Din câte se pare, tezaurul, în marea lui parte, a ajuns în posesia clericului și regentului Martinuzzi, care l-a adăpostit în tainiţele cetăţii Gherla. Potrivit lui Samuel Köleséri, aproximativ 5.000 de monede fuseseră oferite ex-reginei ungare Isabella „Polona” Zápolya şi fiului minor al acesteia, principele Ioan Sigismund Zápolya. În aparenţă, chestiunea părea încheiată. Însă, lanţul evenimentelor l-a prins fără de scăpare pe cel care spoliase comoara de la pescarii hunedoreni, George Martinuzzi, ridicat la demnitatea de cardinal, între timp.

În 1551, Principatul Autonom al Transilvaniei a fost luat vremelnic sub „protectorat” habsburgic. O armată de aproape 60.000 mercenari, condusă de generalul imperial Giovanni Battista Castaldo, a pătruns în Ardeal, pe fondul campaniei militare a Creștinătății împotriva sultanului Suleiman Magnificul. O bună parte dintre trupe au staţionat la Deva, supunând populaţia la abuzuri şi jafuri, încât nu au fost cruţate „nici hainele de pe oameni”, astfel că mulți dintre „românii din jurul Devei fug masiv în Țara Românească”. Pe o cale sau alta, veştile despre comoara dacică însușită de Martinuzzi au ajuns și în cetatea Devei, la urechile condotierului Giovanni Castaldo, care i-a trimis împăratului romano-german Ferdinand I de Habsburg un raport secret despre chestiune. Nu ştim ce instrucţiuni îi va fi transmis monarhul generalului Giovanni Castaldo, dar derularea faptelor ne lasă doar să bănuim.

„Vâlva comorii” își ia tainul: capul Cardinalului Martinuzzi

Cardinalul George Martinuzzi îşi avea rezidenţa în palatele sale de pe râul Mureș, la Brănişca şi în Vinţul de Jos. Pe scena politicii transilvănene, s-a implicat într-un periculos joc diplomatic, balansând între turci şi austrieci. Unii contemporani afirmă că ar fi vizat chiar tronul princiar al Transilvaniei. Spre nenorocul său, duplicitatea cardinalului nu a scăpat neobservată de comandantul militar Castaldo, care l-a catalogat pe înaltul cleric drept trădător al taberei creştine şi om al turcilor. Aceste acuze au constituit, pentru crudul general Castaldo, mult aşteptatul pretext al asasinării lui Martinuzzi, în castelul de la Vinţul de Jos, înainte de Crăciunul anului 1551, prin mâna mercenarilor Marco Antonio Ferrari, Sforza Pallavicini, Andrea Lopez și Pietro Avolae.

Uciderea cardinalului George Martinuzzi, în castelul de la Vințul de Jos, de către asasinii trimiși de generalul Castaldo

Imediat, oamenii generalului Castaldo s-au îndreptat către cetatea Gherlei, spre a pune mâna pe comoara defunctului. Cancelarul şi istoricul Wolfgang Bethlen, în cartea „Historia de rebus Transsylvanicis” (1782), ne furnizează câteva amănunte importante în ceea ce priveşte componența tezaurului rămas de pe urma lui Martinuzzi, găsit de mercenarii austrieci în cămara cetății Gherlei: „S-a aflat aur nelucrat – funţi 872, sloi de aur – funţi 70, de argint nelucrat – funţi 2387, sloi de argint – funţi 466, galbeni de ai lui Lisimah – 4000, dintre care fieştecare făcea patru galbeni ungureşti”.

Pe lângă acestea, au mai aflat acolo și alte odoare: „vase aurite, un foarte mare pocal, boluri (paterae), un torques, inele și diferite alte bijuterii”, despre care istoricul Ascanio Centorio afirma că ar fi fost similare celor reprezentate pe Columna lui Traian.

 

Referindu-se la acest mic inventar, cărturarul Gheorghe Şincai face următoarea remarcă, în „Hronica Românilor”: „Iată cum s-a folosit călugărul (George Martinuzzi) cu răpirea de la români!” Într-adevăr, cu două gloanțe de flintă și 65 de răni pe corp, cadavrul cu capul retezat al lui Martinuzzi fu ținut, neîngropat, în palatul său, vreme de 70 de zile, iar comoara spoliată de la bieții români a încăput pe mâinile ucigașilor.

Monede Lysimach din Cabinetul de Numismatica de la Viena, de tipul acelora descoperite, la 1543, de pescarii hunedoreni, in tainița din albia Streiului

Dintr-o corespondență a Nunțiului Papal la Viena, Hieronymus Martinengus, datată în 7 martie 1552, aflăm că averea lui Martinuzzi, provenită în bună parte din comoara pescarilor de pe Strei, conținea 30.000 de monede din aur, dar că după omorârea înaltului prelat, nu s-a mai găsit decât foarte puțin din această comoară!

Tezaurul regal al dacilor, descoperit în anul 1543, a ajuns și în cetatea Deva, în posesia generalului imperial Castaldo, unde acesta își stabilise garnizoana temporară. Aproximativ 1000 de Lysimachi, două statuete de aur și „un șarpe de aur” (brățară?) i-au fost fost trimise, prin intermediul lui Wolfgang Lazius, împăratului Ferdinand I, unele dintre aceste monede regăsindu-se şi astăzi, la Viena, în patrimoniul fostei colecţii imperiale de antichităţi.

În „dosarul” asasinării celui care a prăduit comoara regilor daci, un Papă anchetează și excomunică un Împărat și pe generalul său, care au scăpat „basma curată”

Deoarece era vorba despre un act criminal îndreptat împotriva unui Cardinal al Bisericii Romano-Catolice, Papa Iuliu al III-lea a dispus efectuarea unei anchete, pentru stabilirea cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs asasinarea înaltului cleric transilvănean George Martinuzzi.

Însă, cu un cinism și perfidie debordante, generalul Castaldo, nu numai că a tăgăduit faptul că fusese autorul de jure al crimei, dar a și încercat să arunce vina asupra acelor bieți români bejeniți în Moldova, declarându-i ambasadorului venețian de la Viena, Federigo Badoer, că „…românii ar fi trimis soli la secuii și ungurii din Ardeal, spre a-i ațâța pentru omorârea Fratelui George (Martinuzzi), care era întotdeauna bun cu țara și n-a meritat moartea crudă, pe care a suferit-o…”. De altfel, pentru Castaldo, jafurile și furtul reprezentau un „modus operandi”: cam pe la vârsta de 34 de ani, a luat parte la jefuirea Romei (1527), context în care a sustras pictura „Madona ducelui de Alba”, operă a celebrului pictor Rafael Sanzio.

Papa Iuliu al III-lea, Pontiful care a anchetat asasinarea Cardinalului Martinuzzi

În schimb, împăratul Ferdinand I a acceptat responsabilitatea uciderii Cardinalului, iar inițial, Papa i-a excomunicat pe el și pe generalul său. După ce a primit rechizitoriul, cu acuzația de trădare, cuprinzând 87 de articole incriminante la adresa lui Martinuzzi, precum și mărturiile și audierile unui număr de 116 martori, Papa l-a exonerat pe împăratul Ferdinand și a ridicat excomunicările, pronunțate în 1555. Dincolo de orice justificare politică, este evident că mobilul crimei fusese aurul.

Medalia emisă degeneralul Castaldo, prin care se proclama „Optimul restaurator al Daciei”

La plecarea sa din Transilvania, în anul 1556, generalul Giovanni Batista Castaldo a luat cu sine ceea ce mai rămăsese din tezaurul descoperit de hunedoreni, în albia Streiului, la 1543, laolaltă cu ce mai spoliase și jefuise, respectiv „50 de care încărcate cu odoare din aur și argint”.

Cu această avere, şi-a edificat în zona Milano, un somptuos palat (Palatul Sormani), unde a îndeplinit funcțiunile de guvernator și căpitan general. Un amănunt interesant: după moda renascentistă a vremii, în plan politic, Castaldo s-a considerat, precum vechii împărați romani, nici mai mult, nici mai puțin, drept „Optimul restaurator al Daciei” (!), pretenție evocată pe o medalie turnată la Lipova.

Palatul „Sormani” din Milano, construit de generalul Castaldo cu o parte din aurul provenit din comoara de la 1543

Celebrele „Brățări dacice din aur”, atestate documentar în anul 1552!

În documentele întocmite cu ocazia anchetei asasinării Cardinalului Martinuzzi, sunt consemnate şi obiectele antice din tezaurul spoliat de la pescarii hunedoreni, în anul 1543. Alături de monedele Lisimach, două statuete înfăţişând lupi şi alte două cu chipurile unor zeităţi, este pomenit şi un „şarpe din aur”, detaliul în sine constituind prima atestare documentară, la 1552, a unei brăţări dacice plurispiralice din aur!

Totodată, un manuscris inedit al lui Wolfgang Lazius, păstrat în Colecția Bibliotecii Naționale a Austriei din Viena, pomenește că, între obiectele prețioase provenite din averea defunctului Cardinal Martinuzzi, ce făcuseră parte din tezaurul de la 1543, figura și „un șarpe din aur”.

Pe la 1566, secretarul lui Castaldo, italianul Ascanio Centorio, scria că, din marea comoară, un „șarpe de aur” („un serpente d´oro”) a ajuns în posesia împăratului Ferdinand I de Habsburg, pe filiera generalului Castaldo.

În 1670, cronicarul transilvănean Mathias Miles menționa și el „șarpele de aur”, dăruit de Castaldo monarhului Ferdinand I.

Piesa, fragmentară de această dată, este consemnată, în anul 1836, de către istoricul Franz Bernhard Bucholtz, în monografia despre domnia împăratului Ferdinand I, descriind-o amănunțit, semn că o avusese în fața ochilor: o jumătate a unui dragon de aur, în formă de șarpe, cântărind aproximativ 1,75 kg, care fusese umplut cu circa 1000 de Lysimachi.

Peste timp (cca. 1844), medicul comitatului Hunedoara, doctorul Lugosi Fodor András din Deva, un pasionat de antichități, a desenat o asemenea brățără spiralică, în repertoriul său manuscris, intitulat „Date arheologice din Transilvania”, dovada că și acesta văzuse un atare vestigiu.

Brățara plurispiralică (șarpele de aur) desenată, aprox. la 1844, de medicul devean Lugosi Fodor Andras

Controverse istoriografice asupra localizării tezaurului de la 1543!

Câteva surse contemporane cu acele evenimente relatează versiuni ușor diferite față de Wolfgang Lazius, în ceea ce privește locația fabuloasei comori. Așa spre pildă, în anul 1554, pastorul Johannes Mathesius relata doar despre o boltă de piatră, peste care creștea un copac mare, care, prăbușindu-se, a dat la iveală acea ascunzătoare antică, plină cu monede de aur. Monedele au fost eluviate de șiroaiele ploilor și aduse la suprafață din acea boltă.

Într-un alt registru, secretarul generalului Castaldo, istoricul italian Ascanio Centorio, scria în 1566, pe baza declarațiilor unor martori oculari, cum că tezaurul ar fi fost descoperit într-o cetate ruinată, situată nu departe de Deva, acoperită aproape complet de pământ. Comoara ar fi ieșit la lumină în urma unor ploi abundente, din pricina torenților care curgeau vijelios la vale de pe deal. Odată cu ivirea soarelui dintre nori, monedele, în număr colosal („un numero infinito”), au început să strălucească, atrăgând atenția unor țărani aflați în zonă. Apropiindu-se de comoară, ei au văzut un „șarpe de aur” – „un serpente d´oro” (brățară?), care, după asasinarea lui Martinuzzi, a ajuns în mâinile împăratului Ferdinand I de Habsburg, prin intermediul generalului Castaldo. Între acele obiecte incredibile, s-au aflat și două medalii de aur cu presupusele imagini ale regelui Ninus și a Semiramidei, ambele oferite în dar împăratului Carol Quintul!

Locul comorii, desenat pe hărțile renascentiste ale Occidentului?!

Cartea din 1566, a lui Ascanio Centorio, în care descrie, într-o altă versiune, locul descoperirii comorii din 1543Datele arheologice legate de localizarea acestui tezaur dacic, în albia Streiului, au constituit un bun temei la documentarea hărţilor ulterioare referitoare la Transilvania. Informații timpurii privind descoperirea comorii îi fuseseră comunicate cartografului Sebastian Münster, încă din anul 1549, de către umanistul ardelean Johannes Honterus.

De asemenea, umanistul Wolfgang Lazius, cel care semnalase lumii apusene descoperirea comorii, a realizat o hartă, în anul 1556. Acest plan topografic i-a servit drept model geografului Abraham Ortelius, la gravarea „Hărţii Transilvaniei”, inclusă în atlasul intitulat „Theatrum Orbis Terrarum”. Această planșă cartografică desemnează meleagurile Hunedoarei ca inimă a Daciei antice. În dreptul Streiului, Ortelius nota: „Sargetia, flus in quo Decebalus Rex thesauros suos occultaverat”, adică „Sargetia, râul în care regele Decebal şi-a ascuns tezaurul său”. Era pentru prima dată când, pe o hartă occidentală, se plasau date despre strămoşii noştri, localizându-se antichitatea daco-romană, pe teritoriul hunedorean.

Locul descoperirii comorii de la 1543 apare menționat, pe harta lui Abraham Ortelius

Desigur, pe tot parcursul istoriei, aurul a fost protagonistul omniprezent al ridicării şi prăbuşirii marilor imperii, dar şi celor mai odioase crime. La 1543, când sărmanii pescari hunedoreni scoteau din matca Streiului o comoară dacică, în „Noile Indii” (continentul american), conquistadorii spanioli mai căutau încă legendarul oraş El Dorado. Privit prin lentilele istoriei, evenimentul de la 1543 reprezintă una dintre cele mai timpurii ştiri despre găsirea unui tezaur dacic, pe teritoriul județului Hunedoara.

 

Dorin PETRESC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.